Poeme pe retina

2011-12-15T16:54:00.002+02:00

2011-12-15T16:53:00.003+02:00

2011-10-11T15:23:00.000+03:00

august 2011

2011-09-04T11:55:00.000+03:00

august 2011

2011-09-04T11:52:00.000+03:00

trecere

2011-04-12T16:25:00.001+03:00

Cuvîntul curînd este cel care concentrează energia unei anume nerăbdări constrînsă la aşteptare. Mugurii, care au tot crescut şi s-au umflat o iarnă întreagă, nu sînt decît pandantul adolescentei care s-a împlinit şi ea încet-încet şi este acum în pragul unei ceremonii de trecere la o altă vîrstă şi la un alt înţeles al vieţii. Zăbava este uşor confuzivă, e un gata oricînd care stă sub presiune şi pregetă mai curînd dintr-o constrîngere nedorită.

Poemul e prins ca într-o ramă simbolică intre mugurii de cireş şi kimono care ne transportă într-o stampă de epocă. Adolescenta însăşi, în contextul acestei alegorii cu recuzită japoneză, nu este decît un mugur, un ochi (închis încă în vechiul vis) gata să plesnească pe cireşul vechi şi încă viguros al natului. Puse în paralel, plasate sub surdina decenţei, cele două aşteptări se contaminează de o tensiune tăcută. Există în ele o reţinere, o şovăială, o sfială în a trece pragul. În a se deschide în floare, în a deschide ochii către o lume nouă, pe cît de tentantă, tot pe atît de plină de necunoscut şi de hazard.

Şi cireşii ce vor înflori (curînd), şi kimono-ul ritual (imprimat poate cu flori de cireş) par a fi doar lumea cea nouă în care adolescenta, devenită femeie, va evolua în primăvara vîrstei. Cele două anotimpuri întrepătrunse sînt şi ele doar unul, augmentat prin această miraculoasă contopire.

Comentariu: Doina Bogdan

Sakura ( 2 )

2011-03-30T15:32:00.018+03:00

O nouă seară dedicată haiku-ului. Ceainăria ne-a aşteptat cu aceeaşi lumină, aceeaşi blândeţe a spaţiului, gazdelor, gesturilor. Lume puţină. Puţin dezamăgit, privesc în jur. Nu revăd elevii de data trecută. A venit în schimb domnul Marinescu, indiciu clar că vrea să ajute tinerii viitori haijini să păşească pe acestă cărare grea, dar extraordinar de frumoasă. E ca şi cum ai umbla printr-o livadă înflorită.
Am remarcat prezenţe noi care ne-au bucurat: d-na Gabriela Marcian, profesorul de geografie, Cornel Costea, d-nul Suciu Marian, iubitor de poeme nipone iar dintre tineri Marian Nedişan, Ştefania Mastan, Radu şi d-nul Popescu Lucian. Puţin mai târziu ni s-a alăturat d-na Daniela Zămoştean.
Discuţii de tot felul au deschis revederea de acum a membrilor cenaclului Sakura.
printre alte discuţii, am încercat să fixăm o dată pentru apariţia primului număr al revistei cenaclului, cel mai probabil peste trei săptămâni, timp necesar pentru adunarea unui număr de poeme cât mai intersante şi pentru a-i pregăti o haină cât mai frumoasă. Dacă trecem acest hop, ne propunem ca numărul doi să apară undeva prin iunie.
N-a existat o listă cu subiectele care trebuie deschise, totul a decurs de la sine, o intervenţie a adus alta, ca un meci de tenis, temele interesante ne-au ţinut conectaţi până la sfârşit. Îmbrăcaţi, în uşa ceainăriei, mult dincolo de ora de închidere, încă parlamentam, schimbam idei, puneam întrebări, limpezeam firavele cunoştinţe în ale haiku-ului.
Domnul Puiu Marinescu a prezentat câteva reguli care trebuie respectate în compunerea unui haiku. Discuţia, departe de a fi sterilă, a pus pe tapet câteva poeme pentru o autopsie absolut necesară pentru o mai uşoară înţelegere a haiku-ului.
D-na Gabriela a citit o definiţie mai puţin obişnuită a micului poem pe care încercăm să-l simţim, nu doar să-i învăţăm regulile.
"Un haiku este un poem, adică la fel ca orice poem, un efect al artei limbajului, care vizează sugerarea prin sens, imagine, ritm, a unei emoţii, a unei stări de spirit. Dar este un poem singular, aproape un exerciţiu spiritual. Produs al secolelor de cultură, haiku-ul nu îşi dezvăluie savoare decât spiritelor primitoare, inimilor atente. Nu există aici nici izbucniri, nici ciocniri ale imaginilor, nici strigăte, nici moarte, nici sânge. Haiku este simplitate, usurinţă, dezgolire a esenţialului. Haiku, poezia a zen-ului, este o floare de câmp pe o masă de lemn. Este timpul acordat liniştii, farmecului, misterului. O pasăre care se aşază. O clipă salvată. Un crâmpei de eternitate.
Un haiku este şansa oferită de a înţelege totul, de a ghici totul, într-o străfulgerare de trei versuri."
Henry Brunnel - "Haiku înţelepciune sau nebunie?"

Cuvintele mi s-au părut o invitaţie pentru a reveni la haiku-ul tradiţional japonez , la redescoperirea virtuţile, sensurilor şi înţelepciuni acumulate în cele 17 silabe. Nu e simplu când azi înotăm prin poeme de lungimi considerabile pline de trăncăneală.
Şi mi-am amintit că am citit undeva pe un blog, ceea ce pare, nu sunt sigur, a fi un dialog între Nicolae Steinhardt şi Zaharia Sângeorzan. Sper să nu greşesc. Mi-au plăcut cuvintele şi le redau aici.
* Poate fi cu adevarat prinsă eternitatea în pumnul închis al unui poem ?
* [...] ‘Ce este un haiku ?’, acest miracol în poezie, acest scurt moment de epifanie, aşezat între două tăceri.
* Şaptesprezece silabe, scurte ca un fulger, în care experienţa existenţială se odihneşte o clipă în căuşul palmei.
* Haiku-ul, acest “monostih”, spun maeştrii, adică un singur vers articulat din trei părţi, este o poezie a imediatului. Picătura de apă a clipei se transformă într-un strop de cristal. Acesta este: timpul îngheţat”.
* Tot aşa este un haiku. O curbă, o tuşă simplă, care înseamnă mai mult decât un tablou, o epigrama care spune mai mult decât un lung poem.

http://bleu-ineffable.blogspot.com/

O parte dintre noi au veni pregătiţi cu poeme, unele chiar bune, apreciate de preşedintele nostru, domnul Marinescu. haideţi să le parcurgem împreună şi poate veniţi cu idei, spre învăţătura ucenicilor, îmbogăţirea sensurilor şi pentru îmbunătăţirea versurilor.

Marian Nedişan, cu cel puţin un poem inspirat

Cioară singură
pe gardul de fier forjat -
peste tot gheaţă

În vechea gară
ciripind o vrabie -
sfârşitul iernii

rapidul tramvai / a devenit, la sugestia d-nului Marinescu, "tramvai în mers"
ridicând valuri de nea -
călător grăbit

pe drumul pustiu
cenesă pe zăpadă -
ideograme

porumbelul cu
o ramură de tei -
ciudat anotimp

Nadine a lipsit, dar am primit poemul ei, prin d-nul Creţu.
O floare în parc
soarele o mângâie
de multă vreme

prof. Radu Creţu:
Streaşină veche -
un sloi trage după el
acoperişul

Iarna-i în corzi -
liniştea din pădure
naşte ghiocei

Troiene pe piscuri -
căldura silabisind
picuri în vale

fulg nomad de nea
adoptat de un ghiocel
la umbră de brad

Radu:
plângând Asia
tzunami, cutremure
înflorind prunul

Ca să fie totul şi mai palpitant, o fost ales un kigo - floare, zic mai degrabă o temă, pentru compoziţii pe loc. Au încercat:

Marian Nedişan
oraşul zdrobit / devenit în urma sugestiilor oraşul înecat
pe ramura umedă
floarea de cireş

Doru
printre flori de prun
râu plin de lampioane -
cer fără stele

Cornel Costea
meri înfloriţi
în veranda bunicii
o vază goală

Ştefana
o buturugă
parfum de violete
căldură mare

Gabriela Marcian:
În parcul pustiu
magnolii înflorite -
pe alei vântul

Daniela Zămoştean:
mâna întinsă
din noapte spre lumină -
mugur de cireş

Minodora:
Floare de prun -
A! Petale jucăuşe
în dans cu vântul

La sfârşit d-nul Puiu Marinescu ne-a întins o capcană.

cireş în floare -
barba bunicului meu
mereu mai ninsă

Trebuia să identificăm greşeala. Bineînţeles că învăţăceii au dat din colţ în colţ, dar cred că dvs. v-aţi prins deja, aşa că n-o mai lungesc, pun varianta cea bună:

cireş în floare -
barba bunicuţului
mereu mai ninsă

Pe curând.

Doru Emanuel

„Sakura” un nou cenaclu

2011-03-26T11:06:00.011+02:00

25 februarie. Ninge peste Cluj ca-n decembrie. Se întâmplă de câteva zile. Nici că-i pasă anotimpului că peste doar trei zile ar trebui să ducem ghiocei mamelor, iubitelor sau colegelor. Şi pe o astfel de vreme, vrăjită mi se pare mie, lucrurile bune se rotunjesc nesperat. Deci, înotând printre troiene, mă îndrept spre ceainăria Sakura, noul loc de bucurii împărtăşite cu prietenii Japoniei.
Motive? Câte vrei. Unul parcă îşi dă importanţă, mai ceva ca un păun: seară de haiku. Vreţi mai mare ispită? N-aş crede. Organizată de nimeni altul decât profesorul meu de latină, domnul Radu Creţu, seara a fost un succes. De la ultima vizită s-au schimbat multe. Era un spaţiu ce aştepta amenajări. Fusese gazdă unui restaurant cu specific mexican aşa că ardei roşii erau pictaţi peste tot. Acum pereţii de culoarea piersicii adăpostesc mese înflorite în stil nipon ce tronează peste tatami, îmbrăţişate de perne comode sau bănci pentru occidentali. Aburii ceaiului, servit în ceşti, cum altfel decât în fragilul stil asiatic, ameţesc cu arome orientale. Din tavan coboară lustre albastre şi galbene.
Ziua ceainărie, seara loc de întâlnire pentru iubitorii culturii japoneze. Ingenios mod de folosire a unui spaţiu. Dar să revin la scopul acestei prezentări. Nu ştiu cum a reuşit, de unde i-a cules, dar proful a venit însoţit de un grup numeros de liceeni. Jumătate de clasă, ce mai! Pe ordinea de zi:
- lectura unor poeme nipone sau în stil nipon;
- lansarea cenaclului de poezie niponă Sakura;
- probleme organizatorice.
Cu bucurie am salutat invitaţii de onoare: doamna Genţiana Groza, domnii Ioan Puiu Marinescu, Petru-Ioan Gârda, Ioan Pavel Azap, Nicolae Crişan şi un Ovidiu pe care nu am reuşit să-l identific, deşi am fost atent la fiece şoaptă.

S-a citit mult, unele poeme, altele cu adevărat haiku-uri, s-a citit amestecat, haijinii, începători, din Bashō, maestrul, s-au citit şi câteva poeme renku ale doamnei Genţiana Groza. Dintre elevi: Paul Golban, cl. a IX-a, Mirela Fărcaş, cl. a X-a, Rebeca Chiorean, cl. a XI-a, Laura Feneşan, cl. a IX-a, Alexandru Atanasiu Suciu, cel mai tânăr dintre noi cl. a VIII-a, Nadin Puică, cl. a VIII-a,Carmen Mureşan, cl. a IX-a, Alexandra Sima, cl. a IX-a, Carina Moldovan, cl. a X-a.
Le dau cuvântul.

D-na Genţiana Groza
prea grasă
femeia de zăpadă
a rămas la portiţă

cuib de foc soarele
în arbori

sub fereastră
îşi împart mâncarea
un câine şi ciorile

într-un cotlon
o gheată veche
cu şiretul roşu

iar sub burlan
străluceşte
un ţurţure

poem rengay, scris împreună cu Radu Patrichi (A-3 • B-2 • A-3 • B-3 • A-2 • B-3 )

Petru-Ioan Gârda

Troiene pe câmp –
reper călătorului
o cumpănă-n vânt

Greiere în cizmă
după amiază tata
coseşte desculţ

Ioan Puiu Marinescu

Umbra şoimului -
puişorii o aleargă
în bătătură

Pe un felinar -
o cioară zgribulită
încolo nimeni

Doru Emanuel Iconar

Castane pe asfalt –
în pânza de paianjen
prinsă doar luna

Zile cărunte –
doar din vază ne surâd
crengi înflorite

La punctul doi în ordinea de zi, au fost stabiliţi:
- preşedintelui noului cenaclu - Ioan Puiu Marinescu,
- a vicepreşedintelui - Petru-Ioan Gârda ,
- administratorii - Minodora Buta şi Radu Creţu
- secretarul - eu.
Profitând de împrejurări, am pus profesorului şi vreo două, trei întrebări. Las´că el mi le serveşte la oră.
D.E.I.: Cum aţi ajuns la haiku şi de când scrieţi haiku?
R.C.: Am început să scriu Haiku-uri din 1980 sub îndrumarea scriitorului Virgil Bulat, redactor şi apoi director la EDITURA DACIA. După 1990, ca profesor la Liceul Emil Racoviţă, am găzduit Cenaclul de Haiku. Preşedinte era redactorul şef de la Steaua, Aurel Rău şi un foarte bun animator, Teofil Voinescu Amadeus. De atunci, am publicat haiku în mai multe reviste şi antologii. Iar ca patron al Casei de Editură DOKIA am publicat mai multe cărţi de haiku ale diverşilor autori, cum ar fi Teofil Voinescu Amadeus, Ioan Marinescu Puiu, etc.
prof. Radu Creţu lyat la întrebări de elev
D.E.I.: Cum aţi ajuns la ideea înfiinţări unui cenaclu de poezie niponă?
R.C.: După plecarea mea de la Liceul Racoviţă în 1996, pentru a mă ocupa numai de editură, stând 6 ani în SUA şi Canada, cenaclul s-a destrămat. Mai mulţi vectori neunitari şi egoişti din oraş au acţionat negativ, egocentrismul şi orgoliul nemăsurat al câtorva fiind nociv. Lucru care mie nu-mi place, aşa că plănuiam de mult timp să reiau activitatea cenaclului.
D.E.I.: Cum aţi reuşit să strângeti atâţia elevi, iubitori ai cuvântului, în jurul dvs.?
R.C.: Atmosfera şi potenţialul elevilor de la Şincai m-a făcut să-mi pun planul în acţiune. Existând legătura dintre cei mai în vârstă şi cei mai tineri, precum şi concursul cercului Prietenii Japoniei, visul a devenit repede adevărat. Cu cercul Prietenii Japoniei am mai avut acţiuni festive şi recitaluri şi am susţinut un atelier în cadrul Cercului, dar numai lărgind aria de influenţă într-un liceu şi apoi şi în celelalte licee, precum şi către orice iubitor de haiku din oraş, şansele de continuitate şi asiduitate cresc vertiginos. Având şi pârghiile unei edituri în mâinile mele, materializarea într-o revistă a produselor celor mai bune precum şi ale unor articole variate cu privire la Cultura Japoniei, se apropie foarte mult de concretizare şi de ieşirea în lume.
Doamne, ajută! Deci bun venit în lumea virtulă, fascinantă, păcatoasă, acaparatoare, dărâmătoare, unde întâlneşti oameni minunaţi, dar şi lichele perfecte.
Iată şi cîteva încercări ale elevilor cercului de haiku:

Rebeca Alexandra Chiorean, XI B
Armonia mea
cu aromă de cafea –
vară de argint

Vine furtuna -
ruginiul frunzelor
zgomot delicat

Vara albastră –
în seara-ntunecoasă
tainică floare

Paul Golban, IX B
zăpada topită
curgând învolburată –
mare cernită

vara şi soarele
pălind deodată frunza –
Cale Lactee

Laura Mihaela Feneşan IX A

Gravând cristale –
vântul bate la fereşti
de dimineaţă

Un vis de argint
a avut cireşul meu
noaptea trecută

Un strop de iarnă
a mai rămas pe pervaz
dulce căldură

Mirela Denisa Fărcaş, X A

Ultimul sărut –
într-o toamnă târzie
ultima frunză

Un mac ofilit –
pe o ceaşcă de cafea
o urmă de ruj

Caligrafie Kanji

KOTOBUKI = FELICITÃRI

„Evadările unui poet domestic”

2011-02-28T13:13:00.003+02:00

Nicolae Bogdan Groza şi-a lansat cel de-al doilea volum de poezie. Cu o prefaţă a poetei Daniela Luca, ce deschide cu eleganţă itinerarii înlăuntrul „introspecţiei de un autenticism aproape fragil” ale versurilor poetului băimărean şi cu o copertă izbucnită din tinereţea unui Aleksandar Stoicovici şi a Deliei Spătăreanu, cartea a fost prezentată publicului într-un eveniment ce a avut loc joi, 15 octombrie 2009, în sala mare a Casei Municipale de Cultură din Cluj-Napoca.
Cuvântul de început i-a aparţinut domnului Dan Brudaşcu, directorul instituţiei care a găzduit această sărbătoare a poeziei. Domnia Sa a încercat, şi spun eu a reuşit, să desluşească auditoriului sensurile unei poezii prin care autorul se caută pe sine, în trăirile de zi cu zi. Concluzia Domniei Sale: această nouă carte cuprinde între coperţi un jurnal al multitudinilor experienţelor ce orchestrează sufletul uman.
Motive obiective au reţinut departe pe cei doi „naşi” ai proaspătului volum, poeţii Ştefan Doru Dăncuş, cel ce a făcut posibilă apariţia cărţii prin premiul acordat autorului şi Horia Muntenuş.
Cuvântul poetului clujean Horia Muntenuş, o analiză detaliată a liricii din volumul prezentat, a ajuns totuşi la cei prezenţi, în lectura poetei clujene, Daniela Gîfu.
Onoarea de a reprezenta poetul Ştefan Doru Dăncuş la micul eveniment mi-a revenit. Am fost cel care am transmis cuvântul lui şi a îndrăznit un interviu cu Bogdan Groza. Chiar şi câteva fotografii.
Iată întrebările reporterului şi răspunsurile autorului.

D.E.I: Ce înseamnă poezia pentru dumneavoastră? De ce nu proză?
B.G.: Poezia e o formă de exprimare a eurilor mele. E o expandare a sufletului dincolo de învelişul care-l ţine captiv în mine. Poezia mi-e mai apropiată sufletului meu decât proza. O proză poate fi profund poetică şi metaforizantă, uneori, însă te îndepărtează un pic de dialogul cu tine însuţi. Proza e un experiment mai amplu al trăirii, al vieţii, al felului de a fi şi a percepe lumea din jur şi din tine. Consider că încă n-am ajuns la maturitatea aceea de a scrie proză. Cochetez cu ea, dar încă simt că nu-s pregătit.

Într-o lungă convorbire avută pe mess, Bogdan Groza concluzionează, referitor la această întrebare: şi eu m-am întrebat de ce nu proză şi mi-am dat de multe ori doar răspunsuri vagi. Cred că aşa mi-e structurat sufletul, spre poezie.

D.E.I: Cine v-a ajutat? Cine v-a descoperit talentul?
B.G.: Nu m-a ajutat nimeni, să zic aşa. A fost mai degrabă o descoperire. Citeam multe cărţi încă de mic, bineînţeles, potrivit vârstei mele. Apoi, mai târziu, la şcoală şi la liceu, am citit iar, atât pentru plăcerea mea proprie cât şi pentru şcoală ( teze, lucrări de control, etc.) lecturi obligatorii, uneori greoaie, dar pe lângă acelea, anumite cărţi le căutam eu. Citind conţinutul ei, se făcea mai mult sau mai puţin voalat, referire la o alta. Şi curios am citit-o şi pe aia. Şi tot asa. Şi citind, la un moment dat mi-au venit idei, imagini, gânduri şi am încercat să le fixez pe hârtie. Şi de acolo a început apoi „nebunia” cu scrisul.

D.E.I: Cine simţiţi că v-a sprijinit cel mai mult?
B.G.: E greu de spus. De regulă, profesorii de literatură română sunt cei care îţi fac cunoştinţă cu literatura şi prin temele lor suplimentare sau nu, te sprijină creativ, îţi dezvoltă imaginaţia, creativitatea, spiritul de analiză şi sinteză.

D.E.I: Când aţi avut prima lansare? Prin ce se deosebeşte de aceasta? Care este tema sau temele din primul volum?
B.G.: Prima lansare a avut loc în toamna anului 2006. Volumul de atunci „Pasărea din tâmple” a apărut după ce am obţinut câteva premii literare. Mi se sugerase că ar fi bine să adun poeziile într-un volum. Erau poezii diverse. De la poezii filosofice, la poezii de dragoste, de la simbolism la modernism. Nu erau poezii unitare, omogene, deşi le aranjasem într-o anumită ordine. Volumul acesta nou, se deosebeşte de primul, prin omogenitate şi unicitatea temei: evadările, percepute sub diverse forme.

D.E.I: De ce acest viraj spre descoperirea eului?
B.G.: Pentru că la un moment dat ne întrebăm cu toţii, cine sunt eu? Am încercat să mă autoanalizez, să încerc să văd ce „eu” predomină mai mult. „Eul” artistic, „eul” pragmatic, cel apatic sau cel exploziv. Cred că fiecare „eu” are amprenta lui şi ne influenţează acţiunile la un moment dat.

D.E.I: De ce despre „eu”? De ce este importantă explorarea „eului” pentru tine?
B.G.: Cu rezerve, nu prea ştiu ce să răspund la întrebarea asta. Pentru a încerca să mă cunosc şi recunosc în diversele ipostaze ale trăirilor şi senzaţiilor.
D.E.I: Întrebarea era: cum ai ajuns la acestă idee, a explorării eului? De unde ai pornit? Orice nouă temă are un punct de plecare.
B.G.: De la o autointrospectie
D.E.I: Declanşată, de ce anume?
B.G.: Mi-am zis, de multe ori, ce-ar fi fost dacă eram asta sau asta?! Oare cum era dacă mă făceam aviator, de pildă şi mă puneam în postura asta. De aici, o întreagă imaginaţie, scoteam un „eu” din străfunduri... cu gândul. Nu ştiu exact dacă înţelegi ce vreau să zic.
D.E.I: Înţeleg
B.G.: Altădată mă gândeam că am devenit un bun avocat sau un Don Juan. Asta nu înseamnă că am personalităţi duble, ci mă pun în ipostaze diferite, precum rolurile pe care le joacă un actor.
D.E.I: Ai dreptate, bineînţeles, dar poate arăta şi că eşti nemulţumit de anumite faţete ale tale.
B.G.: Da, altfel nu mă puneam în altă postură, dacă eram mulţumit de mine, în totalitate. Dar ştii, nemulţumirea faţă de tine, e apanajul oamenilor perfecţionişti.

D.E.I: Cum crezi că eşti văzut în peisajul liricii româneşti? Cum sau unde te încadrezi?
B.G.: Nu ştiu. Nu sunt în măsură să-mi dau cu părerea. Sunt alţii care o pot face şi pot analiza, fac statistici, comentarii, topuri. Nu mi-am pus niciodată în minte să fiu văzut în vreun fel sau în altul, pentru a plăcea cuiva sau nu. S-o facă alţii, dacă ţin cu tot dinadinsul.

D.E.I: Reformulez: poezia ta crezi că se încadrează în trendul de azi? Merge pe aceeaşi linie?
B.G.: Parţial, folosesc şi eu câteva imagini „moderne”, dar doar pentru a accentua o stare. Deci, probabil că răspunsul este da.

D.E.I: Ce părere ai despre limbajul liric de azi? Atât de zgrunţuros, rece, acid, uneori de-a dreptul vulgar, având mai degrabă gustul cucutei, departe de hipnotica lumină a unui Eminescu sau Nichita Stănescu?
B.G.: Limbajul liric de azi se adaptează vremurilor, oamenilor, trendului, există un reiting al limbajului. Ca să te integrezi în trend, trebuie să te adaptezi şi tu. Să nu uităm că şi Eminescu avea câteva poeme buruienoase ca limbaj, poate ca delectare artistică sau capriciului personal, iar Nichita Stănescu mai folosea şi el câte un cuvânt licenţios. Nimeni nu e scutit de o „ieşire în decor” din când în când.
D.E.I: E o modă în lirica românească să te exprimi cât mai abrupt, nu e doar câte o ieşire în decor, din când în când.
B.G.: Ştii, una dintre poeziile lui Eminescu, se numeşte „Spovedanie”; foloseşte acelaşi limbaj de care aminteşti. Nu trebuie să se creadă că Eminescu ar fi fost un delicat sau un poet cuminte.
D.E.I: Nu o cunosc şi nici nu cred că e potrivit să ştiu, for now. Reiau: deci nu te încadrezi curentului actual?
B.G.: Ştii, Doru Dăncuş mi-a sponsorizat tipărirea cărţii. I-am trimis manuscrisul. A zis că e foarte bun. Când l-am întrebat, dacă să scot pasajele licenţioase, am 3 sau 4 cuvinte mai... "tari", a zis nu, să las aşa cum i-am prezentat manuscrisul pentru că sunt bine plasate în context, să nu scot nimic; şi am lăsat aşa.

D.E.I: De ce ai simţit nevoia să le foloseşti?
B.G.: Ca să sugerez o stare. În evadarea 6/66, care poate însemna numărul diavolului, dar de fapt e un nr. de vagon şi locul aferent, descriu o călătorie la Iaşi, la clasa a doua, şi totul mi s-a părut hidos în compartiment. Acolo folosesc o înjurătură la adresa CFR-ului, citând exact oful unui cetăţean, coleg de suferinţă din compartimentul respectiv.

D.E.I: Cred, dar nu te superi, cei care folosesc expresii licenţioase nu au găsit exprimarea perfectă pentru ceea ce simt.
B.G.: Da, ai dreptate.

D.E.I: După părerea dvs, ce este poezia, o meserie sau un dat, un har?
B.G.: Părerea mea e că poezia e un dat, un har, însă sunt mulţi care fac din ea o meserie, scriind versuri la minut şi dacă se şi poate şi contra cost. Dar asta nu înseamnă că respectivii nu au har. Au şi încă mult, însă şi poetul e om, cu nevoi şi lipsuri şi dacă reuşesc să facă din poezie o meserie, bravo lor. Eu unul, nu pot. Nu încă. Cine ştie ce va fi în viitor.

D.E.I: Au poeţii români vocaţia nefericirii? ( Mi se pare că majoritatea îşi plâng de milă ) Vom reuşi vreodată să ne înşurubăm în universul literaturii mondiale?
B.G.: Nu cred că poeţii români au vocaţia nefericirii. Sau, reformulând, nu cred că NUMAI poeţii români au vocaţia asta. Poate o au şi poeţii din alte ţări.
La cea de-a doua întrebare, cred că suntem înşurubaţi deja în universul literaturii mondiale. Eminescu a fost tradus în foarte multe limbi. Se fac încă multe comentarii de către autori străini, asupra creaţiilor lui. Apoi Mircea Eliade e cunoscut peste tot. La fel şi Eugen Ionescu. Şi sunt mulţi alţii.
D.E.I: Eminescu a fost tradus, dar nu e recunoscut pe plan mondial, Mircea Eliade este cunoscut pentru istoria religiilor şi numai pentru că a predat în Statele Unite. Sunt excepţii.
B.G.: Posibil să mă înşel. Culianu a predat şi el în America şi nu e cunoscut în întreaga lume, de pildă.
D.E.I: Ideea era că literature română nu a intrat în circuitul internaţional.
B.G.: Ceea ce e deficitar la noi e promovarea scriitorilor români în universul literaturii mondiale. Dacă am avea o promovare bună, un impresar literar cult, competent, care să deschidă uşile multor edituri internaţionale şi mondiale, şi autorii români ar fi mai cunoscuţi în afară. Dar pentru asta trebuie ca mai întâi în ţară să existe o promovare eficientă şi obiectivă. Din păcate, nu se întâmplă asta. De ce ? Poate din cauza invidiilor, răutăţilor, intereselor.

D.E.I: De ce acest volum, de ce acum?
B.G. : De ce acest volum ? Pentru că am simţit că după 3 ani de la primul, trebuia să-mi etalez iar trăirile şi obsesiile şi temerile. De ce acum? Pentru că acum s-a nimerit. Putea să fie anul viitor sau peste 2 ani. Poemele erau pregătite, însă conjunctura a fost de aşa natură că nu s-a putut concretiza practic, din motive pur obiective. Şi a venit acum, pentru că cineva a putut face posibilă apariţia fizică a acestui volum şi nu virtuală. Şi pentru asta îi mulţumesc.

troiene ( 2 )

2011-02-26T11:20:00.002+02:00

Original photo: dhunter

troiene

2011-02-26T10:49:00.003+02:00

Foto original: dhunter

Ziua muncii

2011-02-23T16:18:00.003+02:00

Mă bucur să vă întâlnesc din nou. Am o veste tristă, din punctul meu de vedere. Am ratat o sărbătoare. Azi dimineaţă, în timp ce revizuiam lista sărbătorilor nipone, am observant că una mi-a scăpat privirilor. Ce nenorocire! Nu vă faceţi griji, însă. După ce am petrecut o noapte plimbându-mă pe plajă, am căutat mai multe despre sărbătoare cu pricina. Am luat fiecare localnic, care vorbea limba engleză, la rost, vorba vine, şi cred că am aflat destule. Dacă nu eu… măcar dumneavoastră să vă bucuraţi. Până citiţi, mă duc să-mi plâng de milă.
Lectura plăcută! A! Era să uit. Cum poţi recunoşte dacă ziua este deosebită? Cel mai uşor mod este de a privi cu atenţie transportul în comun. Dacă faţada autobuselor este împodobită cu mici steaguri nipone este semn că ziua respectivă este o zi naţională. Lucru pe care l-am aflat abia cu această ocazie.

Labor Thanksgiving Day (勤労感謝の日 - Kinrō kansha no hi)

A doua sărbătoare naţională din noiembrie are loc anual pe 23. Stabilită prin lege, ca „zi a cetăţeanului”, este o zi care comemorează munca şi roadele ei, oamenii aducându-şi, cu această ocazie, unul altuia laude pentru rezultatele obţinute de-a lungul anului ce stă să plece. A devenit zi de vacanţă în 1948.
Toate oficiile guvernamentale şi şcolile rămân închise în timpul vacanţei de 23 Noiembrie.
La fel ca la majoritatea sărbătorilor, populaţia vizitează templele locale şi reflectă asupra problemele legate de pace şi drepturile omului.
Mici evenimente au loc în toată Japonia care încurajează grija pentru mediu, pace şi drepturile omului. Unul dintre acestea, renumit în tot arhipeleagul, este festivalul muncii din Nagano.
Templele au propriile ritualuri legate de acest prilej. Dacă vizitaţi un templu, în această perioadă, veţi putea admira expuse minunate decoraţiuni realizate din produse proaspete.

În unele oraşe au loc parade pentru a onora toate meseriile, în altele au loc marşuri ale păcii. Pentru alţii este o zi de odihnă şi relaxare.

Este ziua în care se mulţumeşte părinţilor pentru munca grea depusă pentru întreţinerea familiile.
În grădiniţe şi în şcolile elementare, pentru a-şi arăta recunoştinţa faţă de părinţi, elevii confecţionează cadouri, în timpul orelor de artă sau de îndemânare. De asemenea execută desene pe care le dăruiesc agenţilor şi funcţionarilor din kōban-uri. O formă a poliţiei comunitare, koban-urile, sunt staţii de poliţie de diferite dimensiuni, funcţie de mărimea oraşului. Aşa cum, la Paris întâlneşti cafenele la fiecare colţ de stradă, în arhipeleag descoperi aceste mici staţii de poliţie.
Prin situarea lor în cartiere, se interacţionează cu populaţia vecină la alt nivel, mai intim. Se spune că este mai bine să apelezi la aceste staţii, în cazul unei probleme, chiar a unei urgenţe, decât la cele mari. Personalul format din doi până la patru agenţi, este prietenos şi de un real folos.
Îi veţi întâlni şi pe stradă deoarece jumătate din personal rămâne în localul kobanu-ului, în timp ce cealaltă jumătate patrulează cu bicicleta, prin cartier.

Labor Day este sărbătorită de multe uniuni comerciale din Japonia, care ţin întruniri mari şi mărşăluiesc prin Tokyo, Osaka şi Nagoya.
Un salut tradiţional în aceasta zi este: ” おつかれさまでした, ceea ce înseamnă, într-o traducere aproximativă: „mulţumesc pentru munca ta susţinută”.
Istoric vorbind, Labor Thanksgiving Day este numele modern al străvechiului festival antic Shinto, „Niiname-sai” al cerealelor. Este vorba de: orez, orz, grâu, felurite soiuri de mei.
Trebuie să mărturisesc ceva. Spre ruşinea mea nu ştiam că există atâtea soiuri de mei până când nu am pornit să buchisesc această relatare. Spuneţi şi dumneavoastră: meiul foxtail, cu bobul mic şi rotund, cu un gust plăcut, dulce şi bogat de alună, meiul barnyard, folosit ca substitut pentru orez când recoltele sunt foarte slabe. Este soiul cu cea mai rapidă creştere. În şase săptămâni se poate recolta. Foarte important: nu este atacat de bolile obişnuite ale cerealelor.
Meiul Proso sau meiul comun este un soi care se cultivă şi la noi, meiul pearl, cel mai răspândit în Asia, „domesticit” acum 4000 de ani în regiunea tropicală, este folosit la o mare varietate de alimente, chiar şi un tip de bere. Soiul Finger, la fel de vechi, a fost adus din regiunile înalte ale Etiopiei.
Pe lângă aceste soiuri care se cultivă în Japonia, sunt şi altele, ce se regăsesc mai ales în Africa, în ţări ca: Niger, Nigeria, Burkina Faso, Mali, Sudan, Uganda, Ciad sau Etiopia. În Asia, meiul ocupă întinse culturi şi în China şi India.

Am ţinut să vorbesc despre aceste culturi, principalele, există şi aşa numitele soiuri minore, deoarece ele sunt mult mai vechi decât cea de orez şi a constituit în vremuri preistorice şi încă sunt o parte importantă a dietei atât aici, în Japonia, cât şi în China, Koreea şi India.
Prima relatare scrisă despre „Niiname-sai” a fost descoperită în „Nihon Shoki” – Cronica Japoniei, una dintre cele mai vechi istorii a arhipeleagului, datând din 720. Însemnarea spune că sărbătoarea recoltei a avut loc, pentru prima dată, în noiembrie, 678. Originile ritualurilor legate de acest eveniment se crede că sunt mult mai vechi, mergând până în epoca în care cultivarea orezului a fost transmisă locuitorilor arhipeleagului, acum peste 2000 de ani.
Se dovedeşte astfel că ziua recoltei este una dintre cele mai vechi în calendarul nipon. Cum această perioadă a anului, în care comunităţile agricole culeg prima recoltă a celui mai renumit produs agricol japonez, orezul, este din vechime cunoscută ca „Niiname-sai”, pare că ziua recoltei a împrumutat acest nume.
Este echivalentul zilei recoltei din multe ţări din vest, însă, spre deosebire de celelalte regiuni ale globului, ziua recoltei se referă nu doar la cereale, se celebrează şi munca grea depusă peste an.
Iniţial, Niiname-sai” se ţinea cu ocazia solstiţiului de iarnă, în a doua zi a iepurelui, din a unsprezecea lună din calendarul folosit înaintea restauraţiei Meiji.
Cum s-a ajuns ca festivalul să se ţină în noiembrie? Iată cum.
Tot în această perioadă a anului se desfăşura „Kanname-sai” (神嘗祭), sărbătoare ţinută de curtea imperială din 15 până în 17 octombrie. Este cea mai importantă sărbătoare ţinută la altarul Ise.
Un convoi imperial, condus de împărat, aducea ofrande din orezul recoltat ce urmau să fie oferite zeiţei soarelui, Amaterasu-Ohmikami, considerată strămoş imperial. Pe lângă orez, împăratul avea datoria de a dona cinci suluri de mătase colorată şi alte materiale, darul purtând numele de „heihaku”.
Apoi ritualurile s-au desfăşurat pe 17 septembrie, după adoptarea calendarului solar, în 1872.
Din păcate, recoltarea orezului nu a putut ţine pasul cu sărbătoarea, deci a trebuit să fie mutată pe 17 octombrie, din 1879. În Era Meiji, (1868-1912) sărbătoarea a fost fixată în 23 noiembrie şi menţinută la această dată de atunci.
În nici o altă zi oamenii nu sunt mai dispuşi să aducă mulţumiri muncii depuse de femei, chiar şi celor casnice, deşi ideea de muncă realizată de femeile care stau acasă nu este în totalitate acceptată de niponi. Tot acum se obişnuieşte să se ofere mici cadouri colegilor de muncă şi şefilor. De ex. o cutie de ciocolată.
Sărbătoarea modernă s-a stabilit după al doilea război mondial, în 1948 şi ca o zi care marchează modificări în constituţia Japoniei, care includea acum şi drepturile fundamentale ale omului şi o expansiune a drepturilor muncitorului.
În plus, pentru a arăta că Japonia nu mai este doar o ţară agricolă şi sub pretextul că onorează orice fel de muncă, numele sărbătorii a fost schimbat.
Practica încă se respectă în comunităţile rurale, împăratul ţine o ceremonie privată în palatul imperial, în fiecare an, rugându-se pentru recolte îndestulătoare, în timp ce „Labor Thanksgiving Day” este celebrată de public ca o sărbătoare naţională.
În U.S.A. sau alte părţi ale lumii, „Ziua muncii” este sărbătorită cu grătare, petreceri şi parade. În contrast, în Japonia nu se face mare tam-tam. Cabinetul guvernului nipon defineşte această zi ca una dedicată respectului faţă de muncitori, o zi menită a celebra munca iar pentru oameni pentru a mulţumi unul altuia pentru activitatea şi rezultatele obţinute.

http://en.wikipedia.org/wiki/Ise_Grand_Shrine
http://en.wikipedia.org/wiki/Labor_Thanksgiving_Day
http://web-japan.org/kidsweb/explore/calendar/november/labor.html
http://aglobalworld.com/holidays-around-the-world/labor-thanksgiving-day-japan/
http://www.tokyotopia.com/kinro-kansha-no-hi.html
http://www.knowledge-porch.com/labor-thanksgiving-day.html
http://www.worldlingo.com/ma/enwiki/en/Labour_Thanksgiving_Day
http://en.wikipedia.org/wiki/Ise_Grand_Shrine
http://ichinen-fourseasonsinjapan.blogspot.com
http://www.examiner.com
http://www.transparent.com/japanese/labor-thanksgiving-day/
http://en.wikipedia.org/wiki/Ise_Grand_Shrine
http://vincent-japon.blogspot.com/2007/10/koban.html
http://www.japantravelinfo.com/blog/?p=283

Nicicând mai aproape

2011-02-08T17:14:00.001+02:00

Neobişnuită vară! Întâlniri, bucurii şi tristeţi necunoscute s-au ivit de nicăieri, schimbându-mi lumea. Ca să domolesc amintirea ei, încerc s-o potrivesc în mătasea cuvintelor. Voi reuşi? Mai bine să-ncep.
În periplul nostru prin ţară, plănuisem să ajungem într-un tărâm de linişte şi pace unde mă simţeam acasă. După lungi şi plăcute zile în care am descoperit o mică parte din minunăţiile, dar şi sărăcia acestei lumi, ne-am oprit pentru câteva zile în ţinutul Vâlcei. Ascuns în cutele acestor munţi, se află locul despre care vreau să vă povestesc.
Ziua sorocită vizitei n-ar fi putut începe mai bine. O dimineaţă scăldată în albastru întâmpină freamătul ultimilor pregătiri. Nerăbdarea pleacă la drum împreună cu noi, înghesuită pe bancheta din spate.
Fâşiile încinse de asfalt, lăsate în urmă ne confirmă că ţinta noastră se apropie. Oprim dincolo de satul Păuşa, hotărâţi să-mpletim pe tălpi ultimii kilometri.
Depănându-se în curbe strânse, drumul forestier despica pădurea. De-o parte fagi, platani, coloşi greu de cuprins cu braţele. De cealaltă parte, un pârâu, nu mai lat de doi metri, îşi aruncă curajos limpezimile peste stâncăraie, născând la tot pasul mici cascade.
După două ceasuri, păşeam în curtea mănăstirii Stânişoara. Grădini pustii, ferestre închise ne-au întâmpinat în tăcere. Risipite la umbră, bănci de piatră invitau la odihnă. Cimbrul şi levănţica inundau simţurile, stârnind nostalgii.
Precum un ştergar fermecat, popasul înlătură oboseala furişată în trupuri.
Pornim din nou la drum. Destinaţia finală a călătoriei se afla la o oră de mers, dincolo de sfântul lăcaş. Locul spre care ne îndreptăm nu este obiectiv turistic. Traseul dificil ridică numeroase oprelişti celor ce se aventurează printre stâncile rotunjite de vremuri, trunchiuri doborâte şi rădăcini contorsionate. Pe ultimii zece metri se escaladează un perete vertical, cu firave asperităţi pentru priză.
Odată trecut ultimul obstacol, te întâmpină cascada Stânişoara. Şuvoiul, rostogolit mânios de la zeci de metri înălţime, a săpat în piatră un găvan în care apa se zbate precum un stol gata să-şi ia zborul. Zbuciumul necurmat aruncă până departe mărgele transparente, stropii reci iscând vrăjite curcubee. Până în albicioase depărtări se-ntinde doar blana verde a pădurii. Priveliştea te duce cu gândul la capăt de lume.
Pe neaşteptate, darabana tunetelor atraseră atenţia nelăsând răgaz bucuriei redescoperite. Cerul, vid albastru, s-a-nnegurat a furtună, norii se învârtejeau într-o nelinişte tulbure.
Rare la început, picăturile mari cât palma de copil, încep să ne biciuie feţele încălzite de efort.
Coborâm grăbiţi terasa unde Stânişoara îşi continua impasibilă frământarea. Refugiaţi sub brâul lat al unei stânci, nu ne rămâne decît să nădăjduim că ploaia de vară se va opri la fel de repede precum venise.
Speranţa râmâne atârnată probabil în vreo ramură de brad căci dansul stropilor îşi schimbă grăbit cadenţă într-una măruntă, mocănească, îndărătnică. Simţeam durerea ierbii bătută de ploaie, tremurul povârnişului spălat de ape. Zbaterea naturii dincolo de umărul pietros, foşnetul ploii, flacăra roşcată ce, hrănită de câteva crengi, alunga frigul, bunătăţile perpelite pe jar, creau o atmosferă ireală.
Prinsă în năvodul norilor, ziua nu vroia să-şi arate din nou faţa zâmbitoare, obligându-ne să cerem găzduire mănăstirii.
După ce ne ascultă păsul, un călugăr, înalt şi tăcut precum un plop singuratic, arătă spre chiliile înşirate bătrâneşte în partea depărtată a curţii.
Paturi înalte, paie împlinind saltelele, cânepa cearceafurilor, pături aspre de lână ne-au întâmpinat. Icoanele stăpânesc tăcute albul pereţilor. Hainele, stoarse zdravăn, poposesc pe frânghiile întinse de-a lungul cerdacului. Învăluiţi de căldura păturilor, ne-am reîntâlnit pe terasă. Un grup de bucureşteni ni se alătură, după puţină vreme. Poveştile se leagă uşor. Schimbăm impresii, sfaturi, glume.
Ȋn tăcerea de la capătul povestirilor se lăsă noaptea, acea stingere a luminii în care fiecare chip se preschimba în umbră, fiecare trup într-un contur şi fiecare existenţă în singurătate. Furtuna, îmblânzită la fel de brusc precum izbucnise, se rostogoleşte peste lanţul munţilor, năpustindu-se cu turnurile ei de nori şi cu luminile lunecătoare tot mai departe, asemeni unei flote în flăcări. Dezlănţuirea se mai răsfrânge doar în apa revărsată din streşini, doar din coroanele arborilor mai picura apă... Ultima adiere de vânt se-mblânzeşte în freamătul molatic al brazilor. Curând, luna se tolăni, mare şi galbenă, deasupra orizontului aspru.
Aşezat pe treptele verandei, cu coatele pe genunchi, mâinile sprijinind obrazul, priveam pustietatea din jur, răsfrângerea suprafeţelor ude, urzeala umbrelor. La câţiva metri, un păr singuratic împărţea în două întinderea pajiştii. În puţina lumină ce răzbătea din chilie, picuri mari de chihlimbar luceau pe trunchiul subţire.
Neastâmpărul îmi dădea ghes, gândurile roiau. Am pornit hoinar. Simţeam în tălpi mângâierea şi răcoarea pământului. Eram fericit.
Ȋnsă dincolo de pacea locurilor mă aşteptau realităţi de care greu mă puteam desprinde. Crescusem. Mă înălţasem învăluit în căldura credinţei şi dragostea tuturor. Schimbarea venise repede, totuşi firesc precum creanga înflorită de cireş. Cu toată grija celor dragi, mă transformam într-o insulă singuratică. Lucruri ciudate, uluitoare, se întâmplau fără să ceară voie, născându-mă din nou şi din nou. Contemplam oceanul care mă aşteaptă, admirând strălucitoarea, dar atât de amara lume a oamenilor. E singura posibilă? Călător la o răspântie, dinaintea mea se-ntind mii de căi. Fiecare este un alt eu ce sălăşluieşte în mine. M-am trezit în această lume visând, refuzând hidoşenia. Jinduiam după profunzimea pământului, în acelaşi timp după înălţarea norilor sub un cer de neatins. Doream un loc unde să fiu eu însumi, dacă un astfel de loc există, pentru ziua de mâine şi multe altele, fiecare cu bucuriile, cu umbrele ei.
Acolo, sub cerul liliachiu, mă copleşise dorul zilelor ce păreau confuze, pline de neprevăzut, de clipele pline de speranţă. Cred că ele sosiseră, dar nu le-am observat, poate pentru că eram prea aproape de ele. M-aş fi oprit, să nu stric, să nu le alung, căci îmi doream ca frumuseţea lor stranie, proaspătă, sălbatică, să nu se risipească zadarnic. Întreaga mea lume stă să se schimbe, viaţa se transformă, creşte alături de mine, aş putea câştiga sau pierde. Cine ştie? Sper că nimic nu se va rătăci pentru totdeauna.
Glasuri de bronz au prins viaţă în liniştea nopţii. Am ştiut atunci că totul va fi bine. Întotdeauna cineva îmi va proteja drumul, oricare va fi acesta. Dintr-o dată lumea s-a limpezit. Frământările au trecut ca şi cum n-ar fi iscat nicicând furtuna interioară. Puteam spune şi eu: „Nu sunt niciodată singur. Întotdeauna îl am aproape pe Dumnezeu”.
Frigul mă sili să intru. M-am întins în patul aşternut ţărăneşte. Somnul m-a moleşit învelindu-mă curând, ca un părinte grijuliu.
M-am trezit în lumina cenuşie a zorilor. Roşul soarelui încăleca umărul ţinutului risipind umbrele nopţii. Culorile pământului se trezeau la viaţă. Verdele se revărsa abundent, aburi albi pâlpâiau deasupra ierburilor. Pajiştea se întindea voluptuos în zori.
Am părăsit chilia. Imediat mi-am simţit părul răvăşit; era dulcea briză a unui nou început.
Mă aştepta o zi bogată, strălucind de frumuseţe.

Ziua culturii

2011-01-17T12:06:00.006+02:00

După aventura sportivă din Katsura am purces din nou la drum. Trenul, voi conştientiza mai târziu, că mi-a fost mereu prieten şi m-a însoţit peste tot. În cabină, în loc să admir priveliştea, am dormit. Da de unde! Nu aveam timp. Am „aselenizat” în oraşul următor şi m-am îndreptat imediat spre centru în căutarea unui sălaş pentru noaptea ce dădea semne.
Adăpostit într-un golf larg, în peninsula Bōsō, aveţi dreptate, n-am părăsit districtul Chiba, oraşul acestei noi escapade poartă numele Onjuku. Străbătut de trei râuleţe, numele nu le-am reţinut, locul pare special oricui.

Este unul dintre cele mai cunoscute orăşele nipone de pe spinarea Pacificului.
Industria şi comerţul sunt împărţite între cea a moluştelor de tot felul, „abalone” şi cea a homarului. Până în 1960, pescuitul moluştelor era apanajul tinerelor femei numite „ama” care pescuiau în adâncuri fără aparate de respirat, cu pieptul gol, pentru a recolta crustacee şi alte fructe de mare.
Există numeroase restaurante şi cafenele pe strada principală care străbate oraşul începând de la gară. Dacă vă simţiţi bogat, trageţi la un restaurant cu specialitatea sushi şi încercaţi homar ţepos - ise-ebi, sushi sau moluşte - awabi.
Să rămâi în Onjuku este foarte ieftin. Există o mulţime de “ryokan”, hanuri tradiţionale şi mici hoteluri. Şi localnici închiriază camere. Majoritatea oferă doar găzduire - sudomari, fără masă inclusă. Pentru informaţii puteţi apela la micul oficiu de turism aflat imediat pe stânga, cum părăsiţi gara.
Dacă preferaţi un hotel, puteţi trage la “Noul Hawai”. Construit la începutul anilor ’70, lângă plajă, este punctul cel mai apropiat, pentru japonezi, de Hawai.
Onjuku posedă a doua mare plajă deschisă turiştilor, din districtul Chiba. Pentru aproximativ două ore de călătorie, este accesibilă şi pentru cei din Tokyo cu expresul. Din fericire, călătoria este destul de scumpă, în consecinţă plaja nu devine aglomerată.

Loc de întâlnire preferat pentru tineri, veţi găsi pe plajă multă distracţie. Chiar dacă Onjuku este foarte popular printre japonezi, nu veţi întâlni mulţi turişti străini. A fi “gaijin” în Onjuku alimentează un sentiment straniu de unicitate. Poate deveni însă un paradis unde, pe nisipul alb te poţi bucura de companie plăcută. Viaţa de noapte este limitată, dar în mod sigur vei găsi o petrecere, undeva pe plajă. Unde altundeva?!
Iată câteva puncte turistice care merită atenţia dumneavoastră, însoţite de fotografii realizate de Philbert Ono:

Există, expusă aici, o poveste a galionului francez spaniol “San Francisco” care a eşuat în 1609 în Onjuku. Localnicii au reuşit atunci să salveze peste trei sute din membri echipajului.

Bănuiesc că am oferit destule date pentru a vă face o imagine despre aceste locuri îndepărtate. Atenţie însă! Pentru turişti şi călători există trei perioade de vacanţă care sunt hotărâtoare în plănuirea călătoriilor. În timpul acestora, preţurile tind să crească, uneori dramatic. Zborurile, trenurile şi autobuzele trebuie plătite în avans.
Prima din aceste perioade este de Anul Nou, a doua în “Săptămâna de aur” din aprilie – mai iar a treia de O-Bon, sărbătoare despre care am discutat în august.
Pe lângă aceste sărbători cu desfăşurare la nivel naţional, fiecare regiune are numeroase festivaluri locale, aşa numitele “matsuri”.
Acum chiar încep.
Japonezii au reputaţia, aşa cum se cuvine unor oameni atât de harnici, de a nu avea multe vacanţe. Mulţi angajaţi însă nu-şi iau concediul alocat, de frică să nu-şi piardă slujbele. În ultimii ani, guvernul a făcut eforturi de a creşte numărul sărbătorilor naţionale, deci a micilor vacanţe, azi ele ridicându-se la cincisprezece. Ca regulă, dacă sărbătoarea cade într-o zi de duminică, lunea imediat următoare se considerată zi liberă.
Una dintre cele mai populare evenimente printre niponi este „Ziua Culturii”, o zi plină de veselie, jocuri şi colaborări în cadrul comunităţii. Este probabil una dintre cele mai captivante sărbători şi fără nici un dubiu merită o recunoaştre specială pentru că este ziua în care a fost stabilită constituţia de după război.
Sărbătoare a fost stabilită în 1948, pentru a reaminti data de 3 Noiembrie, zi când a fost promulgată Constituţia. Are menirea de recunoaştere şi celebrare a păcii, libertăţii şi de promovare a culturii. Simbolizează aerul de schimbare care a cuprins întreaga ţară după al II-lea război mondial, renunţarea la greşelile trecutului şi îndreptarea în schimb către o politică care să ofere pace, speranţă şi fericire. Relevant pentru acest proces este păstrarea şi conservarea culturii nipone, a artelor tradiţionale printr-o aniversare anuală.
Un scurt istoric cred că ar lămuri puţin lucrurile.
Ziua de 3 Noiembrie a fost pentru prima dată sărbătoare în 1868, când s-a numit “Tenchō-setsu”, ţinută în onoarea zilei de naştere al conducătorului regatului de atunci, împăratul Meiji, străbunicul împăratului actual. După moartea împăratului, în 1912, această zi a rămas o zi de sărbătoare pentru niponi până în 1927, când acestei zile de naştere i s-a dat un aer specific, fiind cunoscută de atunci ca “Meiji-setsu”. Cum sărbătoarea a fost întreruptă o dată cu apariţia “Zilei culturii” în 1948, unii au văzut această nouă sărbătoare ca o continuare a celei tradiţionale deja, o simplă renaştere a mai vechii „Meiji-setsu”, deşi la suprafaţă lucrul pare irelevant.
O scurtă paranteză se impune. De ce ziua acestui împărat? Multe secole, împăratul a fost doar o umbră controlată de dictatori militari cunoscuţi sub numele de Shoguni iar înaintea acestora de regenţii şi miniştrii curţii imperiale. Împăratul Meiji a fost primul care a readus puterea şi demnitatea familiei regale. Shogunatul a fost abolit în 1868, an în care Japonia a pornit pe drumul spre modernizare.
Cum din 1937, ceremonia de premiere a prestigiosului Ordin al Culturii s-a desfăşurat în această zi, data de 3 noiembrie s-a perpetuat ca „Ziuă a Culturii”. Înmânat de însuşi împăratul nipon celor care au realizări semnificative în ştiinţă, artă sau cultură, „Ordinul Culturii” este una din cele mai înalte decoraţii acordate de familia imperială. Ceremonia are loc în incinta palatului imperial. Premiul nu este atribuit doar cetăţenilor japonezi. De exemplu, el a fost acordat astronauţilor care au participat la misiunea Apollo 11, după succesul reîntoarceri lor de pe lună din 1969.
Destul de neobişnuit, “Ziua Culturii” înseamnă de asemenea să fii binecuvântat cu o vreme frumoasă. Statistic, este una din cele mai frumoase zi din an. Între 1965 şi 1996, au existat doar trei sărbătoriri în care a plouat, la Tokio.
După cum am mai spus deja, scopul acestui festival este acela de a promova cultura, artele şi reuşitele academice. Peste tot în Japonia, o zi tipică a culturii include expoziţii de artă, ceremonii de premiere pentru artiştii, studenţii şi elevii remarcabili, felurite evenimente artistice şi parade. Este o obişnuinţă ca Universităţile să prezinte cu acest prilej noile descoperiri ştiinţifice şi proiectele avute în lucru.
Pe plan local şi al prefecturilor se deschid o multitudine de festivaluri culturale şi parade. Cel mai vestit exemplu, The Hakone Daimyo Gyoretsu, în traducere „Parada lorzilor feudali” este un binecunoscut festival desfăşurat în oraşul Hakone din prefectura Kanagawa. Parada este o etalare a îmbrăcăminţii din perioada Edo a Japoniei imperiale şi constă într-o defilare a numeroşi oameni costumaţi ca samurai sau prinţese. Aţi putea spune că este un gen de Halloween, fără spiriduşi şi fantome.
Procesiunea începe în zori şi durează până după-masă. Participanţii se ridică la câteva sute. Printre ei, oameni care duc palanchine de lemn. Spre deosebire de paradele din U.S.A., unde defilarea este motorizată sau alimentate cu electricitate, la parada Hakone Daimyo Gyoretsu exponatele sunt purtate de puterea braţelor. De aceea este de preferat să fii printre privitori decât să participi direct la defilare.
După ce marşul i-a sfârşit, oamenii se opresc în baruri sau restaurante, stau la un pahar şi socializează.
La fel ca Hakone, multe alte regiuni au propriile moduri pentru a celebra cultura şi artele, pentru a îşi onora moştenirea.

Tokyo se mândreşte cu cel mai prestigis eveniment: acordarea premiilor pentru realizările cele mai de succes - bunka kunsho.
În Okinawa poţi vizita, cu acest prilej, “Shuri Castle”. Accesul se face între orele 13 - 18, înăuntrul castelului şi în împrejurimi, precum şi muzeul prefecturii.
Construit ca o fortăreaţă, “Shuri Castle”, a fost, timp de secole, capitala regatului Ryūkyū, în perioada “Sanzan”. Nu se cunoşte data exactă a ridicării lui, se estimează că acest fapt s-a petrecut în perioada “Gusuku”. Când regele Shō Hashi a unificat cele trei regiuni ale Okynawei într-un singur regat, a folosit castelul Shuri ca reşedinţă a curţii regale. A constituit timp de secole inima politică, economică, culturală şi de comerţ cu străinătatea a acestui regat.
Potrivit documentelor, Castelul Shuri a ars de mai multe ori, fiind reconstruit de fiecare dată. Înainte de război a fost declarat monument naţional, dar în timpul războiului, armata niponă şi-a stabilit aici sediul general secret. În 25 mai 1945 cuirasatul Mississippi l-a bombardat timp de trei ore. Momentul a rămas în istorie sub numele de „bătalie de pe Okynawa. În 27 mai a ars aproape în întregime.
După bătălie, un steag confederat ( singurul disponibil care a aparţinut comandantului originar din Carolina de sud ) a fost arborat deasupra castelului de către compania rebelă” de marină, a celui de-al 5-lea regiment al Marinei U.S. A fost văzut fluturând de la 2 mile depărtare şi a stat deasupra castelului trei zile până când a fost îndepărtat de generalul Simon B. Buckner Jr., fiul generalului confederat Simon Bolivar Buckner Sr.
După război aici a funcţionat universitatea locală, până în 1975. În 1958 a fost refăcută Poarta Shureimon iar până în 1992 clădirea principală.
În prezent întreaga arie a primit denumirea de Parcul Shuri Castle. În 2000, împreună cu alte castele şi fortăreţe a fost desemnat de către UNESCO ca făcând parte din patrimoniul universal.
În 2008 a fost folosit drept model în jocul Call of Duty: World at War.

Dacă ratezi această vizită, poţi să te bucuri de multe alte ceremonii care au loc în această zi sau cea următoare. Pentru cei care caută oportunităţi de a obţine fotografiii deosebite, nu trebuie să scăpaţi “The Ryukyu Kingdom Royal Procession”
Durează două ore, începând cu ora 15, duminica şi se desfăşoară pe “Kokusai Street”. Veţi admira 1500 de localnici îmbrăcaţi în costume din perioada Ryukyu.
De asemenea, dacă eşti în oraşul Naha, în acest week-end poţi participa la festivalul “Hatagashira” un eveniment care durează două zile şi care promovează “eisa”, o suită de dansuri populare. Dacă vreţi să asistaţi la acest eveniment, trebuie să vă îndreptaţi spre parcul Shintoshin din Omoromachi.
La templele Meiji au loc demonstraţii Kobudo, întreceri de Kendo şi Budokan, puncte de atracţie foarte căutate, ce se desfăşoară cu această ocazia. Măiestria participanţilor este pusă în valoare cu ajutorul săbiilor de lemn sau oţel. Ritualul trasului cu arcul de pe cal, cunoscut ca şi Yabusame, este de asemenea apreciat. În Yabusame, călăreţul trage din viteză la 2-3 ţinte. În trecut, Yabusame era practicat numai de un samurai, dar acum şi femeile pot participa la această încercare. Asta arată că „Ziua culturii” nu e o sărbătoare înţepenită în vechile tipare, care se opune schimbării. Dimpotrivă, o acceptă.

Tot în această zi, are loc la Budokan Hall, fostului castel Shogun, o competiţie de Kendo. Este o formă tradiţională a artelor marţiale care are la bază şcolile de scrimă din trecut în care participanţii echipaţi cu armură din cap până la talie, se luptă folosind săbii confecţionate din bambus.
Aici au cântat Beatles, în turneul lor prin Japonia.

Kendo este una dintre cele mai vechi forme de artă marţială practicată încă de mulţi niponi, pentru a-şi îmbunătăţi aptitudinile psihice, mentale şi spirituale. Pentru a practica Kendo consumi destul de mult timp cu antrenamentele, să nu mai adăugăm faptul că echipamentul se ridică la mii de dolari. Cei ce practică Kendo folosesc săbii din bambus şi armuri care le acoperă majoritatea corpului. Ca să îi recunoşti uşor trebuie să te uiţi după masca lor ca o cuşca.
Într-o competiţie e foarte greu să obţii puncte, fiind nevoit să aplici atacuri perfecte adversarului.
Astăzi, mulţi dintre cei mai buni practicanţi de Kendo sunt poliţişti.

Este o zi potrivită pentru a ţine o o nuntă tradiţională, în alb, la templul Meiji
Indiferent de originile sale, ziua culturii este o idee extraordinară. Lumea modernă are nevoie de astfel de ocazii ca să-şi reamintească trecutul, a învăţa din greşeli spre a nu le repeta şi a menţine artele tradiţionale în viaţă, transmiţându-le şi pe această cale, mai departe, generaţiilor următoare.
La o săptămână, în 7 – 8 Nov. are loc festivalul Yomitan care readuce la viaţa vechi legende populare. Deci nu ar trebui ratat.

duminică, 7 noiembrie 2010

http://samuraidave.wordpress.com/2006/11/18/26/
http://gaijinlife.com/2010/02/12/onjuku-beach-%E5%BE%A1%E5%AE%BF/
http://www.japanvisitor.com/index.php?cID=359&pID=326
http://en.wikipedia.org/wiki/Culture_Day
http://gojapan.about.com/cs/japaneseholidays/a/shichigosan.htm
http://www.jetprogramme.org/e/culture/holidays/13.html
http://www.transparent.com/japanese/culture-day/
http://www.okinawahai.com/my_weblog/2009/10/bunkanohi.html

Seven-Five-Three (shichi-go-san)

2011-01-16T14:43:00.003+02:00

“Shichi-Go-San”, este o veche sărbătoare shintoistă. Festivalul organizat cu acest prilej pentru tinerele fete cu vârsta cuprinsă între trei şi şapte ani şi pentru băieţi cu vârsta între trei şi cinci ani, face parte din riturile tradiţionale de trecere spre o nouă etapă a vieţii. Desfăşurat în 15 noiembrie, “Shichi-Go-San” nu este o sărbătoare naţională, dar este respectată de localnici.
Se presupune că “Shichi-Go-San” a apărut în perioada Heian (794-1185) la curţile nobililor care doreau să celebreze trecerea copiiilor lor spre perioada de mijloc a copilăriei, într-o zi norocoasă. De aceea festivalul a fost în repetate rânduri fixat pe cinsprezece în această lună, în timpul perioadei Kamakura (1185-1333). Însuşi shogunul Tsunayoshi Tokugawa se spune că a celebrat creşterea fiului său Tokumatsu, în aceea zi.
Probabil că sărbătorea s-a stabilit în această dată şi pentru că 7+5+3=15 iar 15 noiembrie ar fi cea mai norocoasă zi din an, după credinţa niponă.
Literal “Shichi-go-san” înseamnă “şapte, cinci şi trei”. Această vârstă era considerată critică în viaţa copiiilor epocii medievale. Subliniez şi faptul că cifrele trei, cinci şi şapte au, potrivit religiei Shinto, o valoare aparte în numerologie niponă, dictată de credinţa că numerele impare sunt norocoase.
A treia aniversare în viaţa unui copil este importantă deoarece rata mortalităţii infantile era atât de ridicată în trecut încât se considera că dacă copiii au ajuns până la această vârstă este probabil ca ei să supravieţuiască.
S-au dezvoltat trei ceremoniale legate de acest eveniment, devenit în foarte scurt timp un obicei mult agreat în societatea samurailor, în era Edo şi răspândindu-se din regiunea de origine, Kanto, în toate insulele arhipeleagului.
Prima din ceremonii menţionată mai sus este “kamioki”, celebrată atât pentru fetiţe cât şi pentru băieţi, când copiii adoptau o tunsoare de adult. A doua ceremonie, ţinută la cinci ani, este “hakamagi-no-gi”, cea în care băieţii îşi pun “hakama” pentru prima dată. A treia ceremonie, “obitoki-no-gi” este, spun este pentru că se respectă şi în zilele noastre, doar pentru fetele de şapte ani şi le dă dreptul, începând cu această vârstă de a purta “obi”. Cu timpul, cele trei festivaluri au fost reunite într-unul singur.

Începând cu perioada Meiji, aceste practici au fost adoptate şi de către oamenii obişnuiţi şi include printre obiceiuri vizitarea templului unde părinţii se roagă pentru alungarea spiritelor rele şi pentru ca cei mici să aibă parte de o viaţă lungă şi sănătate.
Revin cu precizări. Copiiilor, fete şi băieţi, până la trei ani li se cerea, prin tradiţie, să aibă capul ras. Băieţii de cinci ani li se permite, pentru prima dată, să poarte “hakama” - tip de îmbrăcăminte tradiţională japoneză, specifică samurailor, care se îmbracă peste pantalonii „gi”-ului, (iniţial lenjerie de corp). „Hakama” este legată la nivelul taliei şi cade aproximativ până la glezne. Există două tipuri de „hakama”: divizat, asemănători pantalonilor folosiţi pentru călărie şi nedivizat. „Hakama” au şapte pliuri adânci, două în spate şi cinci în faţă. Cele şapte pliuri reprezintă cele şapte virtuţi ale codului bushido: „Yuki” – curaj, „Jin” – caritate, „Gi” – dreptate, „Rei” – respect, „Makoto” – sinceritate, „Chugi” – loialitate, „Meyio” – onoare.
Scopul iniţial al „hakamei” a fost să protejeze picioarele unui călăreţ de tufişuri, ierburi înalte, zgârieturi, etc, ca cizmele din piele ale cowboy-ului. Cum pielea era greu de găsit în Japonia, s-a folosit în schimb pânză (cânepă, stofă) grea.
După ce samuraii au început să lupte mai mult pe jos decât pe cal, au continuat să poarte hakama deoarece îi făcea mai uşor de identificat. Reamintesc că clasa militară a samurailor, a condus Japonia timp de opt secole.
A existat şi un al treilea tip de „hakama”, o variantă mai lungă a celei nedivizate, purtată la vizitarea împăratului sau a shogunului. Avea între 3,5 şi 4,5 metri. Era pliată de mai multe ori şi plasată între picioarele şi posteriorul vizitatorului. Acest lucru necesita „shikko”, respectiv mersul în genunchi, pentru cei care se prezentau în faţa împăratului. ( Existau oameni, de serviciu care îi îmbrăcau pe vizitatori.) Pe de altă parte, era foarte greu să ascundă o armă în haine sau să se ridice repede să atace.
În prezent, hakama este folosit de practicanţii de arte marţiale.
Tot pentru prima dată, fetele de şapte ani înlocuiesc şnurul simplu cu care îşi leagă kimonoul cu tradiţionalul “obi”. La fetiţe, culorile obi-ului sunt explozive, ţipătoare. Mai târziu, fetele tinere vor folosi obi-uri în culori pastelate, cu tente închise.
Rostul obi-ului nu este numai unul estetic, ci şi acela al unei igiene speciale vestimentare, de protejare a mijlocului, loc unde japonezii situează umoarea, spiritul omului.
Tradiţia s-a modificat puţin din perioada Meiji încoace. De exemplu, s-a renunţat la rasul părului. Mai mult, ceremoniile nu mai sunt la modă, puţini sunt cei care le respectă în totalitate, dar părinţii continuă să meargă la temple pentru a mulţumi pentru sănătatea copiilor şi a se ruga pentru viitorul lor.
Trebuie menţionat şi faptul că modul tradiţional al japonezilor de a calcula vârsta odraslelor este diferit de al occidentalilor. La naştere, vârsta un copil este socotită de un an.
Niponii nu sărbătoresc ziua de naştere, în schimb toţi adaugă un an în ziua de 1 ianuarie. În cazul în care un copil vine pe lume în 31 decembrie, se consideră că are doi ani în data de 1 ianuarie, când bebeluşul are de fapt numai două zile.
În această zi de 15 noiembrie sau în week-end-ul cel mai apropiat, copiii vizitează templul împreună cu părinţii, îmbrăcaţi în kimonouri, mulţi pentru prima dată, aşa cum am menţionat deja. Fetele de trei ani poartă de obicei “hifu” –un tip de vestă căptuşită – peste kimono şi băieţii poartă „haori”, o jachetă şi „hakama”. În ultimii ani, un număr din ce în ce mai mare de copii sunt îmbrăcaţi după moda din vest. Blugi.
O nouă practică adoptată în zilele noastre este cea a fotografiilor. De aceea, această zi mai este cunoscută şi ca ziua în care se fotografiază copiii.
Un obicei cel puţin neobişnuit este acela al “Chitose Ame” sau bomboana de o sută de ani. Este un dulce lung, subţire, roşu şi alb, culori ce simbolizează sănătatea şi longevitatea. Este dăruit într-un pachet cu desene reprezentând un cocor şi o ţestoasă. Ţestoasa simbolizează pentru japonezi longevitatea ca şi pinul, bambusul sau prunele. Bomboana este învelită într-o foiţă de hârtie de orez transparentă, asemănătoare plasticului. Este şi ea comestibilă.
Acest cadou este expresia dorinţei părinţilor ca urmaşii lor să trăiască mult şi să ducă o viaţa prosperă.
Echipamentul necesar acestei sărbători poate fi obţinut şi prin închiriere. Există servicii care oferă toate accesoriile necesare, ajutor de la un stilist şi fotograf profesional, totul în aceeaşi ofertă, pentru un preţ de aprox 30,000 yeni. Un preot poate fi angajat pentru a spune rugăciunile cerute de ocazie.
Chiar dacă sunt familii care nu sărbătoresc “Shichi-go-san”, este o ocazie foarte bună pentru a merge la temple şi a face fotografii copiilor, ferchezuiţi cu această ocazie.
Templul Meiji din Harajuku şi Hie din Akasaka sunt foarte populare pentru acest eveniment, dar veţi întâlni fetiţe vesel costumate sau băieţei ursuzi la toate templele mai mari. În vremurile noastre, părinţii au tendinţa de a-şi duce copiii mai degrabă la temple celebre decât la cele locale.
După reîntoarcea de la templu, copiii fac vizite rudelor. Seara, familia se strânge laolaltă pentru un festin, cu mâncăruri speciale acestei ocazii, în onoarea copiilor.
Redau mai jos, un cântec, numit “Tooryanse”, asociat acestei sărbători. Vorbeşte despre mersul la temple pentru a celebra a şaptea aniversare.

Treci prin, treci prin

Treci prin, treci prin
Unde duce acest drum îngust?
Este drumul spre Tenjin Shrine
Vă rog lăsaţi-ne să trecem
De obicei oamenii fără “buisness”nu sunt lăsaţi să treacă
Copilul are acum 7 ani
Am venit să dăm ofrandele noastre
Mergând înainte e sigur, dar întoarcerea nu
Dacă sunteti pregătiţi mergeţi înainte.

Pass Through, Pass Through

(English Translation)
Pass through, pass through
Where does this narrow path lead?
It is the path to Tenjin Shrine
Please let us pass through
People with no business are usually not allowed through
This child is now seven years old
We’ve come to make our offering
Going is safe, but not returning
If you are prepared, go through, go through.

Tooryanse

(Japanese Transliteration)
Tooryanse tooryanse
Koko ha doko no hosomichi ja
Tenjin-sama no hosomichi ja
Chiito tooshite kudashanse
Goyou no nai mono toosha senu
Konokono nanatsu no oiwai ni
O fuda wo osame ni mairimasu
Ikiha yoi yoi kaeriha kowai
Kowai nagara mo tooryanse tooryanse

Dacă eşti în Japonia şi ai prilejul de a participa la această sărbătoare, la întoarcerea de la templu, te poţi opri la unul din numeroasele hanuri ce se-nşiră pe marginea şoselelor, unde vă puteţi bucura de ocha – ceai verde – şi zenzai ( supă dulce de fasole azuki sau de prăjiturele de orez mochi însoţit de macha, un ceai tare preparat din praf de frunze de ceai, folosit în ceremonia ceaiului.

http://en.wikipedia.org/wiki/Shichi-Go-San
http://www.japaneselifestyle.com.au/culture/shichi-go-san.html
http://www.tjf.or.jp/deai/contents/teacher/mini_en/html/shichigosan.html
http://www.tokyowithkids.com/entertainment/shichigosan.html
http://www.japanikuiku.com/65/seven-five-three-festival-shichi-go-san-matsuri/
http://www.tokyofamilies.com/archive/living/GaijinMama/livingIssue4GM.html
http://worldculturenet.com/2006/11/14/shichi-go-san-matsuri-%E2%80%9Cseven-five-three-festival%E2%80%9D/
http://www.asij.ac.jp/elementary/japan/jp_holi.html#seven
http://www.aiki.ro/forum/viewtopic.php?p=2157&sid=e6df000c47092c5c16db9e3b3364e196
http://forum.anime-club.ro/forum/Sarbatori-din-calendarul-nipon-t2293.html

Iluzii

2010-12-30T09:50:00.001+02:00

Deteriorarea interesului pentru lectură se datorează ruperii legăturilor afective cu cititorii

2010-12-24T14:28:00.005+02:00

- Interviu cu Adrian Munteanu -

Am ajuns la acele zile mult prea aglomerate, cele care nu te lasă să respiri, să te bucuri de răsăritul soarelui sau de primii fulgi. Şi totuşi, trebuia să fac o excepţie, să rup tăcerea rutinei. Prietenul Adrian venea la Cluj. Nu-l mai întâlnisem de la Cisnădioara, văratecă tabăra pentru poeţi, mai mari, mai mici. Mă refer la vârstă, bineînţeles.
Nu puteam scăpa ocazia unei reîntâlniri, mai ales într-un moment atât de fericit pentru orice scriitor, lansarea volumului de sonete „Orele tăcerii”.
Cu ajutorul mamei, am primit învoirea dirigintei de a evada de la ultimele ore. I-am invitat la eveniment şi pe colegi, chiar şi pe profa de română. Din păcate, am pornit neînsoţit spre sediul Uniunii Scriitorilor din Cluj.
Eram singurul tânăr din sală, ceea ce este un lucru trist. Adevărat e că, la rândul meu îl cunoşteam numai pe Adrian.
Uf! Am greşit, mai era un tânăr, student la Cluj, căruia nu i-am reţinut imediat numele, prea emoţionat de momentul zilei. Activ pe site-urile literare, mă descoperise printre începătorii în ale cuvântului.
Hai să încep cu începutul. V-am ameţit destul cu vorbăria.

Luni, 29.11.2010, ora 12:00, la Uniunea Scriitorilor din Cluj, editura Dacia a avut loc lansarea cărţii lui Adrian Munteanu “Orele Tăcerii”, a doua din colecţia Sonetul de aur. Au vorbit despre carte: Irina Petraş, preşedinta Uniunii Scriitorilor, filiala Cluj, lect. univ. dr. Virgil Borcan (Universitatea Transilvania, Braşov), Nadia Fărcaş (editura Dacia) şi Adrian Munteanu.
După încheierea discursurilor şi discuţiilor, m-am îndreptat, ştiţi voi cum, timid doar mă cunoaşteţi, pentru câteva întrebări, încropite pe fugă, în pauze.

1. Dincolo de ceea ce ştiu cititorii sonetelor dumneavoastră, cine sunteţi, de fapt ?

Sunt un om care dau impresia că a biruit valurile. Asta se datorează - paradoxal - mărimii lor şi furiei cu care au lovit. Ar trebui să mulţumesc vremurilor potrivnice, pentru că m-au obligat să strâng rândurile în jurul brumei mele de putere şi rezistenţă. Pentru cei mai mulţi sunt un braşovean născut în pitorescul şi insolitul cartier Şchei, pe acolo pe unde se va fi plimbat diaconul Coresi pe timpul în care îşi redacta cărţile la Prima Şcoală Românească. Ceea ce nu prea se ştie este că am trăit o copilărie cu experienţe care m-au urmărit toată viaţa. Tatăl meu a fost ridicat în ziua în care mă năşteam eu. Avea să facă 15 ani de puşcărie politică. Mama, cu numai 4 clase primare, nu avusese un serviciu niciodată. Mă născuse la 44 de ani. A fost obligată, ca să mă poată creşte, să intre în servicii umilitoare, pe la spălătorii şi pe unde i se mai permitea, ca soţie de puşcăriaş recunoscut pentru lupta împotriva ordinii sociale. Am simţit ce înseamnă lipsurile de tot felul şi hăituirea şi am învăţat de la mama rezistenţa, atitudinea de fiară rănită, gata să facă imposibilul pentru puiul ei. Amintirile mele din copilărie se rezumă la gardul de sârmă care împrejmuia grădina şi dincolo de care nu aveam voie să ies. Pe stradă erau copiii cu care aş fi vrut să mă joc. Pe gardul grădinii au rămas de atunci scâncete de copil. De aici însingurarea pe care am simţit-o cum mă bântuie mereu şi îmi flutură pe la urechi. Apoi îmi amintesc că în timpul ploilor puneam ligheane şi vase în pat şi pe mobile, adică acolo unde apa curgea în voie prin acoperişul de carton asfaltat. Nu mă pot detaşa nici acum de însingurarea şi spaimele de atunci şi am învăţat, am fost nevoit să o fac, să îmi deschid o lume mult mai bogată decât în cazul celor mai mulţi, în interior. A fost o viaţă consumată cu eforturi. N-aş putea spune că am gustat din plin bucuriile vieţii şi m-am măcinat în mine pentru orice. Asta este firea mea, modelată aşa şi datorită experienţelor frustrante din copilărie. Eu nu ştiu să dau afară din mine răul, să mă exteriorizez, să nu mă consum. Vibrez pentru fiecare neajuns şi neîmplinire, pentru fiecare cuvânt care mă răneşte. Nu ştiu să înjur. Nu-mi stă bine, chiar dacă aş înceca să forţez nota. Nu e de mirare că, pe nesimţite, inima mea a obosit şi anul trecut a fost nevoie să fie ajutată cu un stimulator cardiac. Dar nu mai am cum să mă schimb. Pot doar să remarc că, din fericire, o asemenea manieră de a vieţui e benefică pentru scris. În viaţă n-am putut îndepărta şi o anume atitudine de inferioritate faţă de ceilalţi, mai toţi cu alte posibilităţi şi alt parcurs, mult mai lesnicios, prin viaţă. Mie îmi rămânea doar supravieţuirea, teama pentru ziua de mâine, pentru ce punem pe masă.
Cu această stare de inferioritate, mi-am făcut datoria în viaţă, deseori cu prisosinţă, am excelat pe unde am bântuit, prin cele câteva locuri de muncă, dar abia târziu mi-am dat seama că ceea ce fac eu poate fi frumos, dar nu e dat să rămână. Atunci m-am analizat mai bine şi am descoperit că pot face mai mult.

2. De la ce vârstă scrieţi?

Ştii pe cineva care să nu fii luat pana în mână în anii adolescenţei, mânat măcar de o curiozitate sau încercând să imite un model care l-a atins cu fâlfâirea lui înaltă? N-am făcut nici eu excepţie. Până am terminat colegiul eram poetul liceului. Nimic din ce am scris atunci n-am păstrat şi nu are vreo importanţă, afară de cea sentimentală. Conştiinţa că a scrie este ceea ce pot să fac mai important în viaţă a venit mult mai târziu. Unii ar spune prea târziu, dar i-am determinat pe toţi să-şi reconsidere poziţiile.

3. Când aţi publicat prima dată?

În facultatea de filologie de la Constanţa, la vreo 20 de ani. Scriam eseuri şi cronici de teatru în revista facultăţii, Ex Ponto, coordonată de Marin Mincu, dragul meu profesor dispărut care era, pe vremea aceea, asistentul lui Cornel Regman, criticul din Cercul Literar de la Sibiu. A fost o perioadă în care n-am avut conştiinţa faptului că scrisul ar putea fi drumul meu. Chiar nu-l simţeam apropiat şi l-am abandonat după terminarea facultăţii, atunci când repartizarea m-a făcut profesor într-o comună din judeţul Braşov şi am avut alte probleme, prozaice, cotidiene de rezolvat.

4. Până la urmă cum s-a făcut începutul ?

Eu sunt Leu. Iar Leii sunt orgolioşi. Cred că am început să scriu din orgoliul de a nu fi mai prejos decât alţii, de a face ceva prin care să mă detaşez de restul semenilor. Prostii de adolescent întârziat. Cert este că în tinereţe nu aveam încredere în capacităţile mele. O mulţime de alţi oameni, mai ales scriitorii, mi se păreau atât de grozavi, încât nici prin cap nu mi-a trecut să mă măsor cu ei. Am avut tot timpul un sentiment de inferioritate. Aşa că am făcut până la 50 de ani lucruri frumoase, dar perisabile. Cred că aici a fost şi problema. Am realizat, dintr-o dată, că toate ocupaţiile mele sunt făcute să se piardă odată cu finalizarea lor. Până şi activitatea mea de redactor de radio mi se părea că se pierde odată cu sfârşitul fiecărei emisiuni. Şi atunci m-am gândit că trebuie să fac ceva prin care să rămână nişte semne ale trecerii mele prin această lume. Şi a început aventura. Mai întâi, într-un singur an, am scris 365 de basme în versuri. Fiecare basm avea 10 strofe. Erau aşa de multe şi de mari, încât nu au încăput într-o carte, ci în trei, şi acelea de aproape 300 de pagini fiecare. Le-am numit “Seri cu Licurici”, Seminţele, Darurile, Bunătatea. Şi le-am vândut singur în 4.000 de exemplare fiecare, un record pentru zilele noastre.

3. Apoi, dintr-odată, sonetul. Cum s-a produs schimbarea ?

Într-o după amiază de care îmi aduc aminte în amănunt, într-un fotoliu de acasă, m-am întrebat ce mai am de făcut, ce voi mai scrie şi pentru cine. M-ar fi tentat să scriu ceva şi pentru adulţi, dar bâjbâiam în vechea mea neîncredere. Pe negândite şi nepregătite, de undeva, de Sus, a venit ideea să încerc un sonet. Uite aşa, pentru că ştiam din teorie că e forma fixă de poezie cea mai dificilă, prin regulile stricte pe care le impune, dar şi cea mai frumoasă, prin asocierea dintre ritm, măsură, balans al rimelor şi muzicalitate. Era o provocare. Am râs de propria mea năzbâtie “intelectuală”, dar m-am apucat să scriu un sonet, aşa, de curiozitate. A ieşit relativ repede şi, culmea, mi-a plăcut cum suna. Dacă prima încercare nu mi-ar fi plăcut aş fi abandonat imediat şi definitiv. Dar aşa, convingându-mă că pot şi simţind atracţie pentru provocare, am mers înainte, într-un ritm aproape furibund. Din acel moment am ştiut că nu mai am scăpare şi că am descoperit ceva care se potriveşte cu structura mea interioară. De atunci şi până acum, am scos, în fiecare an, câte un volum de sonete. În 2010 a apărut al şaselea, Orele Tăcerii. Nu m-a interesat altceva. Şi apoi am vrut să merg pe o cale insuficient bătătorită, pe care să mă simt confortabil. În forma obişnuită de poezie scriu mii de creatori. Mie nu-mi place la înghesuială, nu suport călcăturile pe bombeuri, datul din coate, lipsa de aer. Sunt un claustrofob literar.

6. Cum scrieţi? Curge totul dintr-o suflare sau este vorba de multă muncă, multă migală?

Aici e loc de o destăinuire. Încep să înţeleg că sonetele mele nu vin pe un teren gol, pe nepregătite, aşa cum se întâmplă cu un scriitor aflat la începuturile sale. Eu m-am apucat să scriu numai când am înţeles că sunt copt, când experienţele mele de viaţă au fost suficiente şi consistente, când m-am maturizat cu adevărat, când am simţit că am ceva de transmis. Procesul acesta de maturizare trebuia consemnat şi prezentat. A izbucnit din mine dorinţa de a mărturisi. Când scriu mă desprind de real. Deseori nici nu ştiu bine unde sunt, trebuie să privesc în jur, într-un moment de pauză, ca să-mi dau seama că sunt la masa de scris sau la calculator ( ştii, eu scriu tot pe hârtie, cu multe ştersături, cu pixul în mână. Abia la finalul muncii, când consider că un text e încheiat, îl trec într-un fişier al calculatorului). Elementele introduse de mine în poezie, în momentul reţinerii lor în memorie, nu merg, ci plutesc. Starea aceasta de plutire e cea mai indicată cu putinţă, pentru mine, deoarece în imponderabilitate legăturile între obiecte, stări şi fenomene se fac altfel, cu mult mai multă libertate de mişcare, fără greutate şi cu asocieri insolite. Asta fac, recreez stări, trăiri anterioare, le dau concreteţe, le certific existenţa particulară, mă eliberez de ele, le ofer celorlalţi, ca să le guste savoarea şi ineditul. Dacă sunt stări şi emoţii trăite la un anume grad de intensitate, poate peste limitele obişnuite, nu înseamnă că ele nu sunt reale, că nu pot fi reale. Ca să nu mai spun că o anume parte a sonetelor mele, mai ales cele din “Paingul Orb (Sonete 3)”, sunt nişte sonete, să le spunem, epice, în care apar personaje din imediata noastră apropiere, care trăiesc în mijlocul nostru şi reacţionează aşa cum vedem că o fac în fiecare zi. Nimic ireal în irealitatea mea poetică.

7. Vi se întâmplă să fiţi nemulţumit de raportul dintre viziunea pe care o aveţi în minte pentru un poem şi cuvânt?

Deseori, deseori. În timpul celor aproximativ şapte ani de când scriu, am scos la iveală aproximativ 900 de sonete. În cele şase volume editate au încăput aproximativ 500. Mai punem la socoteală, drept viabile, cam 100. Restul le consider balast, zgura trudei zilnice. Nici nu ar putea fi altfel. Nu te ridici la inefabilitate în fiecare secundă. Îţi sunt necesare suişurile şi coborâşurile.
Cine e mulţumit deplin cu ceea ce face, înseamnă că nu a depăşit primele nivele ale trudei de modelare a cuvântului şi nu prea înţelege pe ce lume se află. Scriind poezie, trăim într-un spaţiu al “amăgirilor”, al subiectivismului dus spre limitele sale. Ne amăgim că trăim în afară de timp, într-un spaţiu ideal, în care verbul se conduce după reguli particulare şi îşi asumă puteri magice. Dacă nu ar fi această credinţă în parcurgerea, prin poezie, în cazul meu prin sonet, a unui tărâm al furibundelor trăiri în vis, n-aş putea să scriu. O fac atunci când reuşesc să mă desprind, să consider cuvântul o armă cu flori la bandulieră. Atunci nu mă mai interesează ce este în jur. Poate nu mai ştiu nici în ce zi suntem, nici în ce anotimp. Poate nici nu mai contează dacă ştiu cum mă cheamă. Inspir într-o lume a acumulărilor mele, a trăirilor descoperite după adânci operaţiuni de defrişare prin carnea trăirilor, a emoţiilor de peste ani. Uneori legăturile între imagini se realizează după alte principii decât cele trăite deja. Experienţa le ştie, dar trăirea poetică le remodelează, le ordonează după principii proprii şi după starea de moment. De aceea poezia, când reuşeşte, este o modalitate de scriere şi de trăire profundă care recrează lumea. Dacă înţelegi asta cu adevărat, pe propria ta piele, ca să spun aşa, abia atunci însemnă că ai depăşit stadiul începutului şi mai ai şanse să faci ceva viabil.

8. Ştiind că poezia este mereu o mărturisire a propriilor trăiri, a propriului interior, nu vi se pare greu să scrieţi versuri?

Nu iei condeiule în mână cu conştiinţa faptului că faci ceva uşor, că scapi de efort. Aici e o problemă care poate naşte o discuţie extrem de extinsă. Mă mărginesc să spun că, după convingerea mea, în acest punct se diferenţiază scriitorii între ei, dacă e posibil să facem o distincţie faţă de ceva care este atât de greu de cuantificat. Există o categorie de condeieri care scriu din plăcere, care văd literatura ca pe ceva ce exprimă bucuria de a trăi, dragostea de viaţă, cerul senin, floricelele colorate, marea infinită, cerul întotdeauna albastru. Aceştia sunt pierduţi din start, pentru că, dincolo de imaginarul comun pe care îl folosesc, demonstrează că s-au oprit, cum mai spuneam, la primele nivele de înţelegere. Ei chiar jignesc actul creator, îi minimalizează importanţa şi rostul. Ceea ce iese din mâna unui scriitor adevărat e mult mai mult decât atât, este memorie, tensiune, interiorizare, experienţă particulară cu care îmbogăţeşte, insolit al imaginii şi al succesiunilor. In poezie nu reafirmi lucruri cunoscute, ci vii cu propria ta luciditate, experienţă şi capacitate de interiorizare, cu sugestiile tale unice. Altfel nu faci decât să repeţi ce s-a mai spus, căzând în amorf şi banal, când, de fapt, ar trebui să îmbogăţeşti. Iar îmbogăţirea nu se face fără efort.

9. Ştiu că aţi avut dispute cu tineri poeţi care vă acuzau că nu scrieţi ca ei. Totuşi nu aţi renuntat. Ce credeţi dvs.despre poezie, în general şi despre producţiile de azi?

Poezia este o stare esenţială a omului. Ea nu poate fi dată la o parte pentru că am deveni roboţi, am fi nişte monştri. Din păcate vremea şi vremurile nu sunt potrivite acestei stări de imponderabilitate şi trăire, pentru că realităţile biciuiesc oamenii din toate părţile, le fură clipa de însingurare necesară. Multe trebuie să se aşeze. Până atunci poezia vieţuieşte pe spaţii mai restrânse ca oricând. Doar în sufletul celor reflexivi, a celor care n-au uitat de ei. Pe mine nu mă interesează curentele literare, decât ca teorie. În teorie, în teatru şi în proză, paradoxal, sunt de partea modernităţii, chiar a experimentului. În teatru l-am jucat pe Eugen Ionescu şi am şi câştigat premiul I de interpretare la Festivalul Naţional al Artei Studenţeşti cu rolul profesorului din “Lecţia”. Apoi am jucat, în premieră pe ţară, în 1969, “În aşteptarea lui Godot” de Samuel Becket. Abia apăruse piesa în revista Secolul 20. În poezie însă, iarăşi spun că e ceva paradoxal la mijloc, am ales varianta care are cea mai mare vechime în istoria literaturii mondiale, fixându-şi rădăcinile înainte de Renaştere. E doar un paradox formal. La urma urmei eu scriu aşa cum simt. Repet ce am spus mai sus, pentru că e o treabă de legătură cu tine însuţi, ceva de profunzime, nu de cerebralitate : eu scriu sonet pentru că am descoperit că el se potriveşte cel mai bine cu structura mea interioară. Aşa sunt eu, cu muzicalitate, cu armonie, cu delicateţe, dacă vreţi. Scriu aşa şi nu mă consider anacronic, pentru că eu exist, sunt viu ( chiar foarte viu, trebuie să-ţi mărturisesc). Dacă sunt viu, înseamnă că şi ceea ce scriu e viu. Înseamnă că oamenii, potenţialii cititori, mai au înrădăcinate în ei semne ale unei emoţii şi a unei sensibilităţi pe care unii tot încearcă să le dărâme, dar fac gesturi nefireşti şi lipsite de finalitate. Ei, cei ce vor să fie moderni cu orice chip, se despart de cititori, crează o distanţă între ei şi aceştia, nu mai sunt înţeleşi, lucrează doar pentru un cerc de iniţiaţi şi refulaţi cu vibraţii doar în teorie. În realitate nu emoţioneză pe nimeni, iar în afara emoţiei, poezia nu există. Eu ştiu că poezia mea emoţionează, fără a fi depăşită. Ştiu asta de la cititori, după reacţiile lor. Dar nu numai de la ei, ci şi de la profesionişti. De aceea m-am bucurat când o serie de scriitori importanţi au receptat cărţile mele aşa cum am simţit şi eu că sunt. Mircea Cărtărescu spunea despre sonetele din “Paingul Orb” că textele sunt crâncene, dar de o frumuseţe sumbră care l-a cucerit. E o sinteză cu care sunt pe deplin de acord şi mi-a dat mare încredere în mine, în posibilităţile mele. Nu a mai durat mult şi am intrat în Uniunea Scriitorilor, printre altele şi la recomadarea lui Mircea Cărtărescu. Iar acest lucru nu e de uitat. Aveam, la urma urmei, numai câţiva ani de când începusem să scriu. Pentru asta nu pot decât să fiu mulţumit de ce am făcut în ultimii ani, de drumul pe care mi l-am ales. E traseul meu şi încep să cred că e inconfundabil.

10. Aţi fost vreodată mulţumit de un sonet anume?

Da, sunt şi astfel de momente. Se întâmplă, la răstimpuri, când vibraţia e profundă, să-mi izbutească câte un sonet pe care îl iubesc imediat şi pentru multă vreme. Interesant e că rareori ceea ce îmi place imediat se estompează în apreciere după trecerea timpului. Este un semn că intuiţia funcţionează bine şi consonanţele cu trăirea şi emoţia din momentul creaţiei sunt reale şi rezistă. În colţul filei de manuscris, acolo, în caietele mele, lăsând doar pentru mine însumi la o parte modestia, am scris “aproape de capodoperă”. Chiar dacă nu e chiar aşa, îmi place să disting textele care îmi plac, să mă întorc la starea lor de graţie. Mărturisesc aici convingerea mea că cele mai profunde experienţe, cele care nasc ceva adevărat, sunt acelea consumate în durere, în suferinţă. Pentru poezie fericirea personală, floricelele, bombonelele şi fundiţele colorate, nu pot naşte decât zornăitori de agăţat la căruciorul nepoţeilor. Fericirea în poezie înseamnă traseu pe orizontală, fără adâncime. Durerea străpunge prin carne, scormoneşte în interior şi vibrează. Ea înseamnă trăirea întru adânc de noi. Cred că cele mai bune sonete ale mele sunt triste. Mai nou sunt un tip care îşi impune un permanet zâmbet pe buze. Dar e doar o haină de protecţie, una exterioară.

11. V-aţi gândit vreodată să renunţaţi la poezie?

Da. Va veni mementul şi nu cred că peste multă vreme. Până la urmă simţi o fundătură a drumului, un loc în care, dacă insişti, bătătoreşti poteca. Trebuie să cauţi şi alte cărări. Am scris insistent sonet şi chiar am declarat la început că voi scrie unul pe zi, apoi că voi scrie numai aşa ceva. Dar se mai schimbă omul, mai intervin clarificările de pe parcurs. Cred că va veni vremea altor genuri literare, a romanului, poate a jurnalului de călătorie ( dar n-am să spun chiar totul). Am precizat că în teatru şi în proză, paradoxal, sunt de partea modernităţii. În proză cele mai mari satisfacţii le am lecturând romanele regretatului meu prieten Gheorghe Crăciun. După primele dintre ele, “Compunere cu paralele inegale” şi “Acte originale, copii legalizate”, am şi realizat un scenariu, i-am făcut regia şi am jucat în spectacol. A fost un spectacol superb şi incitant, care i-a plăcut şi lui Crăciun tare mult. Apoi e romanul lui “Pupa rusa” care a luat premiul Uniunii Scriitorilor. Când voi scrie proză – pentru că va veni şi acel timp – mă voi îndrepta decis spre un stil marcat modern, poate post-optzecist. În poezie însă, iarăşi spun că e ceva paradoxal la mijloc, am ales varianta celei mai vechi dintre speciile poetice.

12. Ce sentimente vă încearcă la terminarea unei poezii?

Că am obţinut o nouă victorie. Încep să scriu de fiecare dată cu îndoială, ca şi cum vibraţia, emoţia, inefabilul s-ar putea epuiza la un anume punct şi m-aş putea trezi cu o marcată insuficienţă creatoare. Mi-e teamă că se epuizează izvorul. În final, dacă mi se pare că am reuşit să duc munca la bun sfârşit, sentimentul este al învingătorului şi este un moment în care simt nevoia să fac o rugăciune de mulţumire, pentru că darul vine de Sus. Şi nu uit asta niciodată. Apoi am conştiinţa că abordez o specie poetică ce este o culmea a armoniei şi expresivităţii poetice. Realizez că puţini se încumetă, şi mai puţini izbutesc să o ducă la o formă măcar acceptabilă. Ce motiv mai mare de satisfacţie pot să am ? Da, sunt şi orgolios. Dar cine spune că nu e, acela se plasează în lumea celor ce vieţuiesc fără ideal.

13. Ce impact speraţi să aibă sonetele dvs. asupra publicului?

Cel pe care simt că îl au deja. Nu am bănuit la început care va fi impactul. Aprecierile pe care le-am primit şi le primesc, de la cititori in primul rând, au depăşit orice imaginaţie şi sunt un permanent imbold de a nu depune armele. Scriu pentru a trezi emoţie, pentru a contura o anume stare de spirit, în consonanţă cu aceea pe care am resimţito în momentul scrierii şi pe care nădăjduiesc că cititorul o va recunoaşte adăugată la exeprienţele lui şi îl va îmbogăţi. Vreau să-mi iau cititorul de mână şi să-i spun că putem să parcurgem o bună bucată de drum împreună, cunoscându-ne reciproc, trăind şi retrăind frumosul. Îl invit să guste modul meu de a reconstrui lumea. Cu sinceritate şi particularităţi care trag nădejde că îi vor trezi interesul şi îi vor aduce vibraţia interioară specifică gestului poetic veritabil. Apoi este şi aprecierea criticii şi a condeierilor veritabili, măcar dacă i-aş numi pe Mircea Cărtărescu, Marin Mincu, Şerban Foarţă, Radu Cârneci sau Irina Petraş. Nu-mi doresc mai mult. Decât să fiu acelaşi autor care îşi cunoaşte rosturile şi obligaţiile sale în cetate.

14. Cum credeţi că aţi fi fost ca om, fără îndeletnicirea scrisului?

Banal, banal, banal. Cel care şi-ar fi încheiat definitiv viaţa, atunci când şi-ar fi numărat ultimele clipe. Acum cred că mai am o şansă să se prelungească ceva şi după.
15. Într-o lume în care numai banul contează, o întrebare care reflectă realitatea : dacă aţi primi un milion de Euro aţi renunţa la scris, în schimbul acceptării acestei sume?

Mă pot da mare şi să spun că aş renunţa. Pentru că lumea nu ar şti ce fac eu în intimitatea actului meu de creator. E mai greu atunci când eşti învăţat să fii sincer.

Mulţumesc, Adrian.

Interviu cu mine însumi

2010-11-14T16:34:00.001+02:00

Ce să-ţi povestesc azi? Să povestesc despre anul care a trecut, despre toamna ce priveşte mai mult posomorâtă spre noi, despre cutia negră numită suflet?! Nu. Te plictisesc alţi cu astfel de subiecte. Aş prefera să reamintesc zilele de odinioară. Hm! Şăgalnică melancolie dă târcoale prin arterele abisale.
M-am hotărât. Voi prezenta gânduri monotone, simple, de elev leneş, obosit de prea-plinul zilei, în speranţa că mă vei cunoşte mai bine. Încerc să forţez puţin rotiţele memoriei, să depăşească norma, intensitatea obişnuită şi să pătrundă în trecut, prin multele straturi de rugină. A venit timpul să fac bilanţul primului an de liceu, primul an de şcoală plăcut pentru mine.
Încep fiecare zi cu primele raze sau aşa ar trebui să se deschidă dimineţile, din păcate e beznă, mai ales acum, toamna. Până să ies din casă descrierea mea se potriveşte cu cea a unui robot vechi, care stă să se dezmembreze. Singurul lucru care mă înviorează cât de cât, sau mă rog, are acest efect, este mâncarea, micul dejun, primele proteine, gustul ce-mi reactivează neuronii.
Ies. Afară, frig, în gândul meu nici că se putea mai bine, măcar nu-mi cade nasul. Las’ că ştii tu de ce. Se aruncă hămesite asupra ta „arome” care mai de care ispitind sau duhnind. Aţin calea parfumuri fine de balerine caline, adolescentine pateuri calde, june brunhilde apetisante, tremurând în ţoale de-as-vară, covrigii proaspeţi dimineţile descreţesc. Unii la prima oră miros a ceaţă, alţii, aşteptând coliva, recidivează devastator cu odorizante, uitând că există şi spălător.
Străzile goale amintesc de oraşele fantomă. Până în staţie arunc ocheade patiseriei de la colţul blocului vecin. A lipsit cam mult din viaţa mea. Inspectez indiferent farmacia din faţa Big-ului, cealaltă patiserie, de lângă staţie, de unde îmi cumpăr uneori câte un cozonac mic, vălurit, vorba lui Ovidiu Bufnilă, cu un covor negru aromat şi dulce. Mac, bineînţeles!
Din faţa casei de bilete porneşte un trolebus.
- Nu-i nimic, vine următorul, murmur în barba care nu vrea să-şi ia avânt. Nu poţi controla existenţa transporturilor în comun, darmite a bărbi.
În următorul elefant „polar” pe roţi e atât de aglomerat încât îmi vine să strig: „ Ce Dumnezeu vă împingeţi aşa? Nu vedeţi că-mi strangulaţi sufletul?!
Până în centru, prin „bătălii homerice” am obţinut un metru pătrat doar al meu. Al meeeu! Cobor la staţia finală, mă strecor printre scurte de fâş, geci, coborâte din celelalte autobuze, străine mie sau poate doar uitate.
Trec prin faţa catedralei pe o alee de care ne putem mândri. A fost reparată şi măturată de curând. Cât va dura?!

După un an şi o vară care ne-a perpelit ba cu ploi, ba cu prea mult soare, şi o vacanţă mult prea scurtă după mintea mea de elev trândăvit, cum arată tabloul?
Încep cu vacanţa. Am dormit, am dormit, am dormit. Abia la amiază mă trezea mom. Recuperam toate orele când la şase eram în tălpi, jumătăţile de oră petrecute sub duş încercând să cojesc de pe mine somnul, sfertul de oră dedicat şmotruitului dinţilor, minutele dedicate halitului micului dejun cu ochii pe televizor, desene, ce altceva, o ultimă verificare, doar mi-s uituc, o ştie toată lumea, clipele când alergam spre şcoală, orele curgând lenevos, pierdute cu mintea aiurea. Hei! Uneori! De parcă la diriga poţi să visezi. E o maşină turată la maxim. Sau la ora de logică! Tremură rinichii-n mine numai la gândul, oricât de firav, că n-aş fi atent. Hm!
Despre şcoală? Am isprăvit repede clasa a noua. Nici nu ştiu cum a trecut. Mi-am făcut însă prieteni şi am trăit aventuri noi. Clasa a zecea se va termina la fel, sunt sigur.
Prima zi din noul an avea tomnatice limpezimi, cam reci după gustul parfumat al verii. Mi-a fost dor? Nu. Am uitat aproape totul. Îmi reamintesc mai degrabă recreaţiile, dintr-un motiv simplu. În pauze uităm sfiala iar tinereţea explodează copleşitor în certitudini de vitalitate. Prin spaţiile înguste curg siluete cunoscute, colo o statură agilă, dincolo alta masivă. Ne învăluie o învălmăşeală pestriţă şi-n acelaşi timp luminoasă de atitudini extravagante sau de o dureroasă tandreţe. Gesturile s-au asprit sau dimpotrivă s-au îmblânzit. Chipuri pe care nu le-ai văzut de trei luni au luat înfăţişări neaşteptate.
Pe cât de fragili pe atât de veseli, colegii bat câmpii cu nesăbuinţă şi speculează cu inconştientă, născând grave întrebări ce rămân fără răspuns, căci le uită repede în ploaia de a doua zi sau în dimineaţa aurie ce-i întâmpină în pragul şcolii. Deopotrivă dulce şi amar, sincer şi mincinos, spectaculos şi banal, inocent şi pervers, sumă a tuturor contradicţiilor, dezghiocă frumuseţile unui tărâm pierdut adultului.
Coridoarele au miros de fruct crud ce visează că lumea e frumoasă şi doar a lor. Şi un neastâmpăr, uitând de buna creştere, se-nbulzeşte între zidurile scofâlcite, răsturnând ziua. Cum le-ai putea uita?
Eu ca ei, nici cal, nici măgar, cu obrazul ce se conturează de-acum în asprimi castanii, plutesc printre apele amintirilor şi regretelor confuze. Pentru ce? Habar n-am! Ştiu doar că viaţa ne-aşteaptă să ne dea la gioale.

Rămân în sfera interviurilor anterioare. Servesc prima întrebare. Banală.

DEI: - Ce crezi despre liceu?
DE: - În principiu, aceeaşi viaţă ca în generală, însă lucruri noi se-mpletesc peste monotonia celor opt ani. Ne zbatem să înaintăm printre zile înghiţite de neguri, căci trăim în plin coşmar.

DEI: - Cum ai trecut peste primul an?
DEI: - Acum pare uşor. Întrebi dacă mă simt diferit? Da. S-o spun pe cea dreaptă: dezamăgit. De locuri, oameni, întâmplări. Ciudat.

DEI: - Ce crezi despre colegi?
DE: - Spre norocul meu am descoperit tineri compatibili cu mine. În rest? Mulţi s-au maturizat, cel puţin parţial şi ştiu când să vorbească, când să tacă şi cum să reacţioneze la diverse „surprize”, fără să supere pe ceilalţi.

DEI: - Ce părere ai despre profesori?
DE: - Unii sunt cu nasul pe sus, însă altora chiar le pasă de noi şi ştiu să deosebească pe cei răi, de cei buni şi nu ne pedepsesc colectiv. Cred că este o prostie să pedepseşti o clasă pentru doi, trei ţăcăniţi.
Unii ne ajută, ne susţin, alţii abia aşteaptă să părăsească clasa. Sunt printre ei profesori riguroşi, alţii indulgenţi până la indiferenţă.

DEI: - Cum vei trece peste următorii ani?
DE: - Ca şi până acum, străduindu-mă să fac faţă onorabil. Nu mă gândesc însă ce se va întâmpla în continuare. Nu mă complic. Prefer să trăiesc în prezent. Ştiu că vă trebui în cele din urmă să înfrunt lucruri noi, multe neplăcute şi nu pot face nimic să le împiedic.

DEI: - Din câte îmi dau seama, ai înţeles valoarea secundelor, deci te vei schimba şi vei deveni mai harnic?
DE: - Nu promit nimic, nu prea reuşesc să mă schimb, pe loc, ca prin magie. Vrăjile, de orice fel, nu au efect asupra mea.

DEI: Planuri de viitor?
DE: Unul şi bun. Să devin psiholog. Unul al naibi de priceput.

Sports day

2010-10-02T09:58:00.016+03:00

Din Tateyama, de unde am reuşit să scap din strânsoarea drăgăstoasă a bunicii, recunoscătoare pentru rolul de însoţitor jucat, cu plăcere, de mine, la evenimentul precedent, m-am îndreptat spre nord în căutarea altui oraş şi altei aventuri. Trenul albastru spinteca noaptea la fel de rapid cum dau gata ciocolata, mă rog, aproape. Scaunele puse la dispoziţie călătorilor sunt atât de comode încât te ispitesc la somn. Cum am dormit zdravăn, abia când am părăsit locurile am admirat peisajele spectaculoase ce se regăsesc în fiecare colţişor al peninsulei. Predomină galbenul lanurilor de soia încununate de păduri şi faleze impunătoare.
M-am trezit a doua zi în Katsuura. Cam departe, dar bine că m-am oprit.Veţi
vedea de ce.

Situat pe coasta sud-estică a peninsulei Kii, liniştitul orăşel în care am debarcat are o populaţie, estimată anul acesta, de aproximativ 20.000 de locuitori. Fondat în 1591, există un document în acest sens expus la muzeul oraşului, în trecut constituia doar punct de întâlnire pentru producători. Se făcea schimb de produse agricole, peşte şi fructe de mare, stabilit în scopul încurajării atât a agriculturii cât şi a pescuitului. Piaţa există încă şi pare neschimbată deşi au trecut peste 400 de ani de la înfiinţarea ei. E plăcut să o străbaţi în zori învelit în căldura oamenilor şi admirând munţii de legume şi fructe proaspăt culese, de pe care roua dimineţii nu s-a şters încă precum şi fructe de mare, prinse în chiar dimineaţă respectivă, în timp ce te delectezi cu delicioasele prăjituri de orez roşu.
Datorită poziţiei sale, oraşul a cunoscut o dezvoltare explozivă după 1958 odată cu noua eră deschisă după al doilea război mondial. Dintr-un mic sat de pescari a devenit cel mai mare port de pescuit de ton din Japonia şi una din cele trei mari pieţe de peşte, denumită “asa-ichi” morning market, de unde, la primele ore se aprovizionează întreaga ţară. Faptul că niponii au cea mai mare industrie de pescuit ton din lume subliniază importanţa oraşului Katsura Kii.
Aş putea să fac o adevărată expunere despre industria tonului de aici, dar mi-am propus să vorbesc despre cu totul alt subiect, zic eu, la fel de fascinant. Totuşi, câteva cuvinte în plus despre oraş nu mi se par de prisos.
Deşi Katsuura a fost şi a rămas până azi un oraş pescăresc, acum beneficiază şi de bogăţia celor şapte izvoarelor termale din oraş, dintre care unul, cel situat într-o peşteră mare cu o privelişte spectaculoasă a oceanului, aparţine hotelului Urashima.
Multe hoteluri folosesc apele termale pentru a atrage mulţimea turiştilor. Cel mai faimos dintre ele, hotelul Urashima îţi lasă o senzaţie de Disneyland şi de fortăreaţă James Bond. Hotelul a fost construit pe o mică peninsula din port.
Undeva, lângă oraş, există un muzeu al balenelor care oferă tot felul de informaţii, despre comportament şi vânarea acestora, atât din punct de vedere istoric cât şi din cel modern. Carne de balenă este oferită spre vânzare la magazine şi în restaurantele din zonă.

Nu pot să închei acastă succintă prezentare fără a aminti că micul oraş este locul de baştină al scriitorului nipon Hitomi Takagaki.

Am ajuns când noaptea îşi rostogolea somnoroasă negreala dincolo de orizont. Timid la ora aceea, soarele încă nu făcuse ochi. Străzile deja zumzăiau de mulţimea oamenilor. M-am alăturat lor încercând să găsesc ineditul într-o mare de noutăţi, să descopăr eu însumi motivul care m-a determinat să cobor în acel colţ de lume.
Prima oprire, dacă vrei să descoperi nu doar oraşul ci şi prospeţimea împrejurimilor, ar trebui să fie la „Meoto Sugi”. ( „Meoto” înseamnă soţ şi soţie, iar „sugi” cedru ). Loc unde te poţi relaxa după vizitarea zecilor de puncte turistice, parcul natural prilejuieşte descoperirea unor exemplare rare de cedru având incredibila vârstă de 800 de ani, dar şi o plimbare pe alei pietruite acum patru secole, apărat fiind de căldura anotimpului de umbrela frunzişului aflat la zeci de metri înălţime. Este un obicei al localnicilor ca viitorii soţi să-şi unescă vieţile între aceşti venerabili martori, în credinţa că iubirea lor va dăinui la fel de mult ca vieţile acestor patriarhi.

De aici, un pas uriaş peste câteva stânci şi ajungi la “Nachi o-taki” - cascada Nachi. Lată de 13 metri şi înaltă de 133 de metri, este cea mai înaltă cădere de apă din Japonia şi una dintre cele mai impresionante din lume.
Veţi avea parte de o privelişte deosebită asupra cascadei dacă vizitaţi templul “Kumano Nachi Taisha”, respectiv templul dorinţelor împlinite. Ciudat, nu-i aşa?
Dacă vă rămâne timp de hoinăreală şi vreţi să scăpaţi de nisip şi de mulţimea surferilor, vă dau un pont. Luaţi-o spre nord. Doar 10 – 15 minute vă costă o plimbare până la plaja Hebara. Veţi fi răsplătiţi. Veţi descoperi un colţ de natura spectaculos, oceanul aşa cum sigur nu aţi mai întâlnit.
La sfârşitul zilei te copleşeşte dorinţa de a nu părăsi nicicând această parte idilică a lumii.
Hoinăream cu gândul la locul unde voi lăsa somnul să pună stăpânire peste minte, lăsând trupului odihna. Aparatul de fotografiat rămăsese tăcut, rucsacul atârna din ce în ce mai greu, paşii se domoliseră când, am simţit că mă priveşte cineva. Un localnic, mai înalt decât media din jur, mă fixa curios. I-am zâmbit. Era primul care, în iureşul străzii, părea că remarcase prezenţa unui european. Ce i-o fi atras interesul? Poate anii puţini, poate privirile flămând aruncate peste toate, şovăiala gesturilor. Încă iscodindu-mă, se apropie. Norocul mă pălise din nou. Se va dovedi că era persoana care avea puterea să mă ajute. Sigur invocasem divinitatea potrivită. Mai bine să vă povestesc, întrebările retorice nu-şi au locul aici.
Văzându-mă încărcat doar cu un aparat de fotografiat, un laptop şi un rucsac, mai mult gol decât îndesat, a mirosit că sunt reporter şi, în schimbul unui articol măgulitor, nesemnificativă plată, m-a cazat la hotelul pe care îl administra. La cucurigu, e drept. Vedere spre ocean, bineînţeles. Perfect pentru mine. Nu mă mai săturam admirând imensitatea ce se frământa lichidă.
Târziu m-am deşteptat în dimineaţa următoare, încă nedumerit de norocul ce dăduse peste mine, la care nu sperasem nici în cele mai nebuneşti vise. Destinul mă adusese la Hotel Urashima.
Cu gândurile la oceanul ce părea că se întinde de la balustrada balconului până dincolo de orizont, am pornit radioul. Un fel de melodie ciudată urechilor mele de european, însă sprintenă năvăli peste liniştea camerei. Mai târziu am aflat ce se întâmplă. Spaţiile verzi sunt numeroase şi în fiecare zi, la ora 6, singuri sau aşezaţi în rânduri, rânduri, niponi, indiferent de vârstă, exersează, cel puţin o jumătate de oră diverse exerciţii fizice. Şi ca norocul să fie întreg, s-a potrivit ca exact în acea zi să fie sărbătoare, una naţională: „Ziua sportului şi sănătăţii”.
Am ajuns, în sfârşit, la subiectul acestui articol, deci să pornim la drum.
Sărbătoarea se desfăşoară anual, în fiecare a doua luni din octombrie. Prin activităţile ce au loc, se aniversează deschiderea jocurilor olimpice de vară din 1964 şi are ca obiectiv promovarea, în rândul populaţiei a sportul şi a unei vieţi active.
Prima ediţie a „Zilei sportului” s-a desfăşurat în 10 octombrie 1966, pentru a evita sezonul ploios din iulie şi august. În 2000, ca un rezultat la apariţia altei sărbători, „Lunea fericită” - Seido - „Ziua sportului şi a sănătăţii” a fost mutată în a doua zi de luni din octombrie.
Multe şcoli şi companii sărbătoresc această zi pe terenurile proprii, cu un festival sportiv, asemănător unor mini jocuri olimpice. Au loc numeroase întreceri: 100 metri, 4 x 100 metri ştafetă, săritura în lungime, cursa cu saci, sau „bătălii” mai ciudate cum ar fi Tug of war sau Mock cavalery battle.
Tug of war, cunoscut ca şi frânghia războiului se desfăşoară astfel: două echipe trag de o frânghie, fiecare de un capăt pentru a scufunda cealaltă echipă, de obicei într-o groapă cu noroi. Totul se bazează pe forţă brută.
Mock cavalery battle se desfăşoară astfel: o echipă, formată din trei sau patru persoane, susţine un coechipier pe braţe, acesta stă în picioare. Alesul fiecărei echipe încearcă să îl doboare pe cel al echipei adverse.
Alt eveniment comun este numit, ştafeta extremă, o cursă cu obstacole care include diferite provocări, cum ar fi „three legged races”, în care trebuie să faci o targa din bambus şi pânză şi să duci un coechipier rănit, să agăţi rufe, să te târăşti pe sub o plasă şi să faci roata pe un preş.
Festivalul începe de obicei la ora opt jumătate cu o paradă la care sunt prezente toate echipele participante. Dacă există, o trupă locală defilează şi cântă în fruntea paradei, deschizând iar la final închizând demonstraţiile sportive. Odată ce echipele au înconjurat locul desemnat jocurilor şi s-au aliniat pe mijlocul terenului, se ridică drapelul naţional, în timp ce orchestra intonează „Kimigayo”.
Oficialităţile locale ţin scurte discursuri în care subliniază beneficiile sportului, pentru sănătate.
După acest moment, lumea se împrăştie pe teren, trec la executarea încălzirii, pregătindu-se cu seriozitate, pentru viitoarele întreceri.
La ora 12:00 evenimentul se opreşte pentru o pauză de masă, şi câteodată pentru dansuri tradiţionale. Prânzul include orez, peşte, legume, sushi, chiftele din orez, s.a. Nici nu te-ai aştepta la altceva. Peştele şi orezul fac parte din meniul zilnic.
Ultima întrecere a zilei este de obicei ştafetă sau alergare de viteză. La finalul lor, se vor afişa punctele câştigate de fiecare echipă iar oficialităţile vor felicita câştigătorii, înmânându-le premiile. Fiecare întrecere este răsplătită cu câte un premiu, mai mult simbolic, de obicei ceva folositor în jurul casei, cum ar fi şerveţele, detergent, săpun, ş.a.
Este plăcut că nu sunt premii individuale ci doar pentru grupuri, pentru ca toata lumea să se simtă bine.
În mod obişnuit „taiiku no hi” este precedat de numeroase activităţi şcolare sportive, numite Undokai. Acestea sunt cele mai plăcute momente ale anului pentru mulţi şcolari japonezi. Priviţi următoarele fotografii şi întelegeţi de ce.

Olimpiada din 1964 a fost un eveniment foarte important pentru Tokyo şi întreaga Japonie. A constituit şansa de a arăta lumii că ţara s-a refăcut complet într-o atmosferă de pace şi modernitate, ceea ce a dus la o prosperitate fără precedent şi a deschis calea Japoniei spre a devenii unul dintre liderii lumii.
Tokyo a mai fost ales să găzduiască olimpiada din 1940, dar jocurile s-a anulat din cauza războiului.
Multe premiere au avut loc cu ocazia acestei olimpiade. 1964 era prima dată când jocurile erau găzduite în Asia. Programarea în octombrie s-a făcut din cauza vremii instabile din Japonia în lunile iulie - august. Voleiball şi judo şi-au făcut atunci debutul între celelalte competiţii. Pentru a ţine evidenţa datelor statistice s-au folosit pentru prima dată computere. De asemenea, în premieră s-a apelat la sateliţi pentru a transmite peste oceane desfăşurarea întrecerilor. A fost şi anul în care i-a fost refuzată Africi de Sud participarea la Olimpiadă datorită regimului de apartheid.
Acum că aţi aflat ce se petrece de obicei în această zi, vă daţi seama prin ce am trecut. Invitat o familie de japonezi foarte prietenoasă, capul familiei făcea parte din staful hotelului Ushima, – mă întreb dacă aţi întâlnit niponi care să nu fie extrem de politicoşi, ba chiar prietenoşi cu străini - am participat alături de întreaga populaţie a oraşului la majoritatea competiţiilor. Recunosc, am câştigat doar onoarea de a face parte din fotografia realizată la sfârşit cu acea familie.
După eveniment, am plecat spre una din numeroasele băi termale pentru a-mi odihni oasele obosite. Ce mai, sunt bătrân în suflet, dar ... de fapt sunt batrân peste tot. Nu pot să spun câte ore am lenevit în apă pentru că am adormit. Deci, cât? Pentru două zile?
Ziua următoare, când am putut să-mi repornesc părţile componente neobişnuite cu efortul la care le-am supus, am vizitat parcul subacvatic. Aşezat la 60m de ţărm, oferă posibilitatea de a admira flora şi fauna ce populează ţărmurile până la adâncimea de şase metri.

Bibliografie:
http://en.wikipedia.org/wiki/Katsuura,_Chiba
http://www.chiba-tour.jp/eng/event/event_2.html
http://www.japan-guide.com/e/e4956.html
http://www.city.katsuura.chiba.jp/event/hinamatsuri-e.html
http://travelingluck.com/Asia/Japan/Chiba/_2112309_Katsuura.html
http://en.wikipedia.org/wiki/Health_and_Sports_Day
http://www.okinawahai.com/my_weblog/2009/10/taiikunohi-undokai-and-rajio-taiso-all-about-sports.html
http://www.city.katsuura.chiba.jp/asaichi/index.html
http://katnsatoshiinjapan.blogspot.com/2007/11/nachi-katsuura.html
http://www.nanshuukai.com/katsuura_city.htm

NOUĂ - O carte de week-end

2010-09-02T16:14:00.001+03:00

Consider o întâmplare fericită şi rară, - care îţi aduce un strop de bine - apariţia la editura Renaissance în acest an, 2010, a volumului de povestiri, semnat de talentatul autor George L. Dumitru, ce poartă titlul „Nouă”, nume încărcat de simboluri, uşor de dibuit, cu un minim de efort. Nouă: nouă copaci mai altfel, într-o pădure - similitudini cu imaginea de pe copertă se pot descoperi - nouă mlădiţe, povestirile care structureaza cartea, nouă moduri de a vedea lumea şi nouă feluri de a o povesti, nouă luni, timpul necesar unei naşteri.
Povestirile? Păşiţi cu încredere. Într-o perioadă când toată lumea căută insolitul, nu doar în literatură, aici nu veţi descoperi nimic forţat, nimic lucios, nimic calp. Naratorul, reconstituie din amintiri puse cap la cap, un puzzle cu piese împrăştiate cronologic şi spaţial, croit din poveşti de viaţă, momente, anotimpuri neobservate, dimineţi liniştite, femei sau doar oameni ce ne intersectează pentru o clipă existenţa, dintr-o societate românească prezentă cu fantoşele, fantasmele şi cu tarele ei.
George L. Dumitru, are ştiinţa detaliului, mânuieşte cu uşurinţă dialogurile, neobișnuitul vieţii este analizat savuros, cu umor, tandreţe, sensibilitate, visare, compasiune, purtându-şi cititorul pe nesimţite de la real la fantastic.
Sunt convins că veţi descoperi cu încântare, între coperţi o înşiruire de fotograme minuţios realizate, care crează senzaţia de mişcare, uşor atemporală a primelor experimente cinematografice.
Există o simplitate şi o acurateţe a mesajului, claritate în idei, o lină curgere a gândurilor, ceva ce este aşezat aşa cum trebuie, care transpiră toate acele lucruri de care unii scriitori se feresc pentru a nu fi denumite banale.
Publicate până în prezent pe diferite site-uri literare, au fost remarcate de cititori, dacă ar fi să ne uităm la număr record de vizionări, câteva mii, lucru rar întâlnit în lumea virtuală. Poate că unii vor spune că scriitorul nu inovează, dar fiecare povestire este o mărturisire scrisă cu multă fineţe, având calitatea de a ne face să privim fiecare în noi.
Autorule, e incredibil cum scrii. Imi plac textele tale pline de culoare, mişcare şi forţă de sugestie.
Cititorule care treci printre rânduri, aici nu vei suferi de singurătate şi nici de plictiseală.
Criticul şi scriitorul, Felix Nicolau încheie astfel prezentarea autorului, respectiv a cărţii: „Mă întreb dacă nu e bine să-i citim cartea cu un acordeon la îndemână...
Completez sau mai degrabă las o variantă, pentru cine nu are un acordeon în preajmă: Blue Moon, vocea lui Rod Steward se potriveşte perfect.

Ziua respectului pentru bătrâni - Keirō no hi

2010-08-18T13:15:00.008+03:00

Din Kisarazu, unde am petrecut alături de japonezi „ Ziua Străbunilor”, am alunecat pe şine spre o destinaţie ca de obicei necunoscută mie. S-a dovedit a fi o staţiune celebră, bântuită de mii de turişti, nu însă în această perioadă a anului, spălată încă de furtuni destul de puternice. Spre norocul nostru, după vreme rea urmează întotdeauna o vreme perfectă.
Trecusem de oraşul Kyonan când mi-am dat seama că m-am îndrăgostit de tren, aveam şi de ce, îndeplinea condiţii excelente. Dacă veţi avea drum spre arhipeleag, veţi descoperi uşor că liniile de cale ferată şi legăturile îţi permit să vizitezi insulele din goana trenului, cu efort minim şi maxim de confort.
Venise timpul să cobor în următoarea localitate. Nu rurală, bineînţeles. Ajuns în Tateyama, primul lucru, am început să caut un loc de refugiu. „Din fericire” toate hotelurile erau pline. Mă întreb, când va începe cu adevărat sezonul, unde vor fi cazaţi miile de turişti care vor da năvală. În timp ce admiram plajele - adevărul e că mi se vălurea mintea de atâtea gânduri - primesc un telefon de la prietenul Nobu, prescurtarea de la numele lui pentru că de fapt îl cheamă Nobumitsu Takamatsu. M-a întrebat cum mă descurc în “uimitoarele peripeţii ale vrăjitorului în ţara niponilor”. I-am povestit necazul şi mi-a indicat o adresă, unde, m-a asigurat că mă voi simţi foarte bine.
Cum de am avut ocazia să mă împrietenesc cu un japonez înainte să vizitez insulele? Pe când eram acasă, cu trupul nu cu mintea, prin clasa a opta, mi-a parvenit o invitaţie mai neobişnuită. Cercul „Prieteni Japoniei” organiza o seară specială pentru admirat luna. Vă daţi seama că aşa ceva nu se putea refuza. Îmboldit de curiozitate, adevărat şi de mama, m-am dus să aud şi să văd despre ce e vorba.
Întâlnirile care au urmat, conduse de domnul Katsu, altă prescurtare, un misionar venit în România, m-au transformat într-un fan al acestei culturi de la capătul continentului. Acolo l-am cunoscut pe Nobu, student la masterat în cadrul facultăţii de istorie şi folozofie din Cluj. Este cel care ne-a prezentat câteva date foarte interesante despre învăţământul din ţara lui.
Destul cu amintirile. Ajuns la destinaţie, am descoperit o casă înconjurată de o frumoasă minigrădină, pitoresc situată între dealurile de la periferia oraşului. Am fost întâmpinat de o bătrânică foarte simpatică care îmi cunoştea limba natală, deci aveam cu cine să povestesc. Fac o mică paranteză, mă scuzaţi, cum de îmi ştia limba, se pare că nu am sesizat atunci, fericit că mă înţelegea. Doar acum, acasă, mi-am pus întrebarea. Cam târziu, e drept.
A lăudat plajele, lungi de peste 2 km, „de coşmar” aş zice pentru că nu îţi mai vine să pleci, atât sunt de curate, frumoase şi primitoare. Am aflat uimit că simbolul oraşului este camelia şi lucru cu adevărat deosebit, plaja Hojo era clasată printre cele 100 dintre cele mai bune locuri de unde poţi admira muntele Fuji.
Nu mi-a cerut plată pentru găzduire, dar am fost destul de politicos ca să o ajut cu treburile din jurul casei şi cu gătitul. Aşa m-a învăţat mama, să fiu politicos. Adevărul e că îmi face plăcere iar bucuria şi mulţumirea oamenilor mă răsplătesc îndeajuns. Hai să vă spun tot! Am „furat” şi câteva din secretele bucătăriei nipone, care mi-au prins bine şi pe care le aplic şi acum.
Cu o zi înainte să pornesc din nou la drum, am zăbovit cam mult, doamna a primit o vizită protocolară. Prim ministrul Japoniei, personal, i-a dăruit un pocal de argint şi un certificat ca omagiu pentru lunga ei viaţa. Mai târziu am aflat că împlinise, în aceea vară, 100 de ani.
În aceeaşi zi, am însoţit-o la tot felul de activităţi, cu vehicolul pus la dispoziţie de primărie. Nu se cădea să o las singură. Nu primise nici un fel de vizite de la rude, dar şi curiozitatea îmi dădea amarnice îndemnuri. Se părea că nimerisem, cât sunt de norocos!, o altă sărbătoare, numită „Ziua seniorilor”.
Doamna s-a distrat de minune, eu la fel, atmosfera nici nu îngăduia altfel. Am căutat mai multe despre sărbătoare ca să aflaţi şi voi despre ce e vorba.
Japonia este ţara cu media cea mai mare a duratei de viaţă, aproximativ 79 de ani pentru bărbaţi şi 86, pentru femei. Cel mai bătrân bărbat din Japonia este Jirouemon Kimura. Are 112 ani şi trăieşte în Kyoto, în timp ce, cea mai bătrână femeie are 114 ani şi trăieşte în Okinawa. Probabil că secretul acestor vieţi lungi este fericirea de a trăi, precum a spus Jirouemon Kimura: o să-mi trăiesc fiecare zi din plin.
Am întâlnit în Japonia mulţi oameni în vârstă prin parcuri, pe biciclete, vizitând muzee, temple. Şi a fost fermecător să văd atâţia vârstnici bucurându-se de festivalul dedicat lor, cântând la tobele Odaiko sau chiar purtând „mikoshi-ul” cel greu, lângă ceilalţi participanţi tineri.

Mikoshi (神輿?) – altar shinto-ist portabil

„Ziua respectului pentru bătrâni” este o sărbătoare japoneză desfăşurată anual. A fost numită Keiro no Hi. Numele vechi era Toshiyori no Hi, dar a fost schimbat în 1966. În mod obişnuit, se desfăşura pe 15 septembrie, însă din 2003, s-a mutat în a treia luni a lui septembrie. Deşi nu sunt legende sau poveşti legate de această sărbătoare, numeroase evenimente culturale şi atletice au loc în această zi.
Bătrâni japonezi
În principal, este o zi dedicată persoanelor care au trecut de 70 de ani. La început vârsta sărbătorită începea de la 60 de ani. Se spunea că persoana care ajunge la aceşti ani, devine copil din nou. Cum, durata medie de viaţă s-a mărit, s-a impus vârsta de 70 de ani. Limita de vârstă diferă de la o zonă la alta, pentru că depinde de numărul de vârstnici din acea regiune.
Obendo
Sărbătoarea a apărut în 1947 când primarul Masaokadowaki, al oraşului Yachiyocho, a organizat primul eveniment de acest fel. A devenit una naţională în 1954.
Sărbătoarea niponă nu se aseamănă cu „Ziua bunicilor” din S.U.A., este mult mai serios celebrată, la o scară mai mare. Printre altele, vecinii se oferă voluntari pentru a distribui cutii ”obento” cu mâncare gratuită pentru bătrânii din cartier. În satele mai mici, cei tineri şi copii pregătesc dansuri şi cântece pentru o ceremonie specială denumită „keirokai”. Cei care vor asista, vor fi şi ei răsfăţaţi cu ceai şi dulciuri, după spectacol.
Keirokai
Vârstnicii primesc urări de sănătate şi viaţă lungă şi mulţumiri pentru contribuţia adusă societăţii. De obicei le sunt dăruite şi mici cadouri în bani, flori sau li se pregăteşti micul dejun sau cina. Le sunt adresate complimente ca să vadă cât de mult sunt apreciaţi de comunitate, nu doar de membrilor familiei.
Tot în această zi se vizitează mormintele vârstnicilor decedaţi şi le sunt aranjate locurile de odihnă.
Japonezii care au atins vârsta de 100 ani primesc un pocal de argint şi un certificat de la primul ministru al Japoniei, onorându-i astfel pentru longevitatea lor şi prosperitatea de care s-au bucurat de-a lungul vieţii.
japonese grandparents
În Japonia, oamenii îşi serbează viaţă în momente diferit alese, cum ar fi Kanreki, termen care desemnează vârsta de 60 de ani. Cei care celebrează Kanreki, poartă un kimono roşu, fără mâneci, numit Chanchanko şi o glugă roşie. Alte momente de celebrare: Koki ( 70 de ani ), Kiju ( 77 de ani ), Sanju ( 80 de ani ), Beiju ( 88 de ani ), Sotsuju ( 90 de ani ) şi Hakuju ( 99 de ani ).
În trecut, pentru a face referire la bătrâni, se folosea cuvântul rōjin. Termenul a fost asociat cu slăbiciunea şi cu defectele acestei vârste, reflectate în cuvinte ca: rōjin mondai ( probleme cu oamenii bătrâni ) sau rōjin boke cu sensul peiorativ de senilitate. O dată cu noile vremuri şi terminologia legată de vârsta a treia s-a schimbat. Au apărut alternative pentru cuvântul nepopular rōjin. Cel mai comun: kōreisha . Literal, înseamnă “persoană în vârstă”, dar are o conotaţie neutră. Altă alternativă este toshiyori care înseamnă acelaşi lucru.
Îmbogăţirea terminologiei bătrâneţii nu s-a oprit însă. Cele mai cunoscute cuvinte noi sunt jukunen şi jitsunen. Literal înseamnă “ani maturi” iar jitsunen “anii adevăraţi”. Ele au fost introduse de ministrul sănătăţii, dar nu au reuşit să se integreze în viaţa de zi cu zi. Folosite sunt şi cuvinte provenite din engleză. Unul foarte cunoscut este shirubā ( argint ) folosit ca shirubā shīto ( scaun de argint ) şi se referă la scaunele din tren şi autobuze, rezervate bătrânilor.

Cherry Blossom
Dar mai bine să vă povestesc limpede cum a început totul.
Pe 15 septembrie 1947, Nomatanimura - astăzi Yachiyocho – un sat aşezat între dealurile centrale ale prefecturii Hyogo, a mobilizat toate tricicletele motorizate din zonă pentru a transporta oameni în vârstă din zonă în holul unei şcoli. Aici, Masao Kadowaki, primarul satului li s-a adresat bătrânilor: “O persoană în vârstă este o comoară pentru fiecare casă şi de asemenea pentru satul nostru”. Înclinându-şi capul în semn de respect, a continuat: “Vă rog să împărtăşiţi cu mine, un tânăr primar, înţelepciunea voastră”.
În anul următor, Nomatanimura a desemnat ziua de 15 septembrie ca o zi a satului, dedicată bătrânilor. Acest gest s-a răspândit mai târziu în întreaga prefectură. În 1966 guvernul central a stabilit „Ziua bătrânilor” ca o nouă sărbătoare naţională, la 19 ani după ce acest eveniment s-a născut.
Primarul Kadowaki a fost îngrijorat din cauza destrămării societăţii japoneze, imediat după al doilea război modial şi mai ales de ruptura care apăruse în sistemul lor familial. Societatea de după război a parcurs o perioadă în care oamenii au urmărit doar eficienţa şi viteza de dezvoltare, pentru a recupera handicapul faţă de puterile din vest. Schimbări rapide în structura industriei şi întinderea rapidă a urbanizarii au dus la pierderea legăturile dintre oamenii comunităţiilor, vecini şi familii. În plus, se pare că inovaţiile tehnologice au avut ca rezultat o tendinţă de a considera experienţa bătrânilor ca fiind de modă veche, bătrânii nefolositori şi o povară pentru societate. Ca rezultat al acestei tendinţe, bătrânii s-au simţit inutili.
Lansez o întrebare. Pentru toţi. Sunt cei de 60 de ani cu adevărat bătrâni? „Barcagiul din satul nostru este un bătrân care împlineşte 60 de ani. Pentru vârsta lui este plin de vigoare şi el vâsleşte, atât de aprig că vâsla se îndoaie”. Acestea sunt cuvintele unui cântec pentru copii, numit "Sendo-san" ( Domnul vâslaş ) scris în 1941.
Mulţi oameni de 60 de ani s-ar fi jigniţi, pe bună dreptate, dacă cineva le-ar spune bătrâni.
Felul în care este privită vârsta a treia s-a schimbat mult în ultimii 50 de ani. Agenţia de management şi coordonare a efectuat un sondaj, întrebând oamenii la ce vârstă o persoană poate fi considerată bătrână. Jumătate dintre persoanele de 60 de ani au răspuns 70 de ani sau mai mult, urmaţi de cei care au spus 65 sau mai mult şi cei care au spus 75 sau peste. Cei între 40 şi 50 de ani au dat răspunsuri similare.
Când a fost stabilită ziua bătrânilor, în Japonia trăiau aproximativ 6 milioane de oameni cu vârsta de 65 de ani şi mai mult, adică în jur de 6% din totalul populaţiei. Acum numărul lor a crescut la 22 de milioane, respectiv 17% din total. Se estimează că în 2015 vor fi 30 de milioane de bătrâni, ceea ne spune că fiecare persoană din patru are 65 de ani sau mai mult. Într-o astfel de societate nu este posibil doar să le arăţi respect pentru vârsta lor şi să îi îndepărtezi, dimpotrivă, seniorii vor continua să fie o forţă în societate şi dincolo de cei 60 sau 70 de ani.
Schimbarea se vede nu numai în numărul lor, dar şi în ceea ce priveşte sănătatea populaţiei. Conform unui studiu făcut de guvernul de la Tokyo, sănătatea vârstnicilor s-a îmbunătăţit semnificativ în ultimii 10 ani, funcţiile vitale de asemenea, aici incluzând abilitatea de a face faţă problemelor zilnice, cum ar fi să iasă din casă singuri, la cumpărături, la plimbare sau de a-şi deschide conturi bancare, fără dificultăţi. Funcţiile vitale se referă de asemenea la abilităţi intelectuale, cum ar fi cititul cărţilor, al ziarelor, abilităţi sociale, respectiv vizitarea prietenilor. Împreună formează standardul după care trebuie judecaţi vârstnicii.
În comparaţie cu situaţia din alte ţări, bătrânii niponi îi depăşesc în privinţa abilităţilor vitale. Numărul celor cu dificultăţi privind rutina zilei reprezintă mai puţin de un sfert din numărul omologilor de aceeaşi vârstă din U.S. Takao Suzuki, deputat în guvernul metropolitan spunea: “Din punct de vedere ştiinţific, bătrânii au devenit cu zece ani mai tineri decât erau cu câteva decade în urmă. Cei de vârsta a treia ar trebui să fie mai încrezători în abilităţile lor”.
Ca o concluzie, nu putem să continuăm să folosim termenul de bătrân pentru oameni care trec 65 de ani, deoarece 19% din aceştia locuiesc în propria lor casă. Mai mult, majoritatea celor între 65 şi 74 de ani, catalogaţi ca fiind în primul val de bătrâneţe, au o sănătate excelentă. Văzând că societatea îmbătrâneşte aşa de rapid, am privit doar partea goală a paharului. Respectarea cetăţenilor seniori este un lucru bun, dar aceştia ar trebui să îşi dorească să fie utili societăţii. În Japonia, voinţa oamenilor de a lucra peste vârsta de pensionare este puternică, comparativ cu situaţia similară din alte ţări. În realitate, 19% din companii au o limita de vârstă pentru angajaţi în ceea ce priveşte pensionarea.
Sperăm că aceste bariere să fie retrase pentru cei care vor să se facă utili.

Bibliografie:
http://www.muza-chan.net/japan/index.php/blog/japanese-respect-aged-day-keirou-no-hi
http://www.marktheday.com/nationholidaydates/jpn_respectfortheagedday.aspx
http://www.worldeventsguide.com/event/1780/Japan/Respect-for-the-Aged-Day.html
http://www.planettokyo.com/news/index.cfm/fuseaction/story/ID/94/
http://gvctemp16.virtualclassroom.org/japan/yanagisawa-syouhei/keirounohi2-e.html
http://www.ehow.com/how_18310_celebrate-respect-aged.html#ixzz0viDGc23D
http://www.crownrelo.com/crown/newsletter.nsf/2007.51.agedday.htm
http://www.tokyotopia.com/respect-for-the-aged-day.html
http://search.japantimes.co.jp/cgi-bin/ek20080902a1.html
http://www.globalaging.org/elderrights/world/respect.htm

Obon Days

2010-08-03T08:45:00.005+03:00

Imediat după ce festivalul Tanabata s-a încheiat am decis să lenevesc vreo două zile, dar vremea însoţită de ploile sâcâitoare m-a împins spre Tokyo. Nu-mi place umiditatea, o constantă a acestui anotimp, media precipitaţiilor este de 155mm iar temperaturile rar scad sub 310C şi nici nu eram cine ştie ce încântat de peisajul liniştit cu ferme întinzându-se la nesfârşit în toate direcţiile. Sunt un copil al oraşului, obişnuit cu neliniştea străzilor aglomerate, foşnetul saturat cu decibeli al sutelor de maşini, vitrinele fastuoase. Dornic de puţină agitaţie, am pornit, cu scurte întreruperi, spre Tokio, unde spre nedumerirea, nu doar a voastră ci şi a mea, nu m-am oprit. Tot ce s-a petrecut în continuare a fost noroc sau doar o întâmplare fericită. Veţi hotărî singuri.
Sosit la o oră destul de târzie în capitala niponă nu am găsit nici un hotel liber. A trebuit să iau expresul iar autostrada subacvatică care trece pe sub marea Philippine m-a purtat spre ţărmuri noi. În cele din urmă m-am oprit într-un mic orăşel numit Kisarazu. Nu am găsit nici aici vreun hotel liber, convenabil pentru subţirimea finanţelor mele, dar un cuplu în vârstă m-a poftit să stau la ei. Zilele petrecute în casa lor mi-au lăsat multe amintiri plăcute. Nu mi-au cerut niciun fel de plată, am ajutat în schimb la treburile casei. Se făcea curăţenie generală. Peste două zile totul strălucea. Se pare că o mare sărbătoare se apropia. De unde ştiu asta? Credeam că e evident. Cam la fel se procedează la noi de Paşti sau Crăciun. Mai mult, copii lor, părinţi la rândul lor, au venitîn vizită. Au fost dezamăgiţi şi totodată fericiţi de cele găsite. Mă simţeam ca un intrus, dar cu multă răbdare, căci vorbeau destul de prost engleza, am reuşit să aflu despre ce era vorba.
Am aflat că festivalul pe care l-am prins în ultima secundă se numeşte Obon day, un obicei japonez care onorează spiritele strămoşilor şi durează 3 zile. A fost consemnată pentru prima dată acum 500 de ani şi a devenit în cele din urmă o sărbătoare ce prilejuieşte reuniunea familiei.
Obon este abrevierea cuvântului Urabon, tranducerea în niponă a cuvântului sanscrit “Ullambana” care, literar înseamnă "to hang upside down."
Festivalul morţilor! Sună înfricoşător şi extreme de serios însă, în forma actuală, este unul din cele mai populare şi pline de culoare sărbători.
Ce se întâmplă de fapt? Toată lumea are concediu trei zile. Mica vacanţă este folosită pentru reunirea familiei. Cu mic cu mare vizitează locurile de odihnă ale strămoşilor, mormintele sunt curăţate, micile altare închinate lor din casă, de asemenea.
În timpul celor 3 zile, întreaga familie participă la acţiunile stabilite cu această ocazie, se organizează jocuri de carnaval, se mănâncă tradiţionalele mâncăruri de vară, cum ar fi pepenele rosu şi takoyaki. În ultima zi, lampioane de hârtie sunt puse pe râuri pentru a lumina întoarcerea spiritelor în lumea morţilor.
Povestea în sine vine din India antică şi a ajuns în Japonia datorită influenţei chineze asupra budismului japonez timpuriu. Prinţul Shotoku a stabilit-o ca o sărbătoare majoră în Japonia secolului al 7-lea împreună cu Hanamatsuri care sărbătoreşte naşterea lui Buddha Sakyamuni. Festivitatea trebuia să fie ţinută în a şaptea lună, a cinsprezecea zi, a calendarului lunar. Odată cu începutul perioadei Meiji şi cu schimbarea calendarului în cel solar, Obon s-a sărbătorit în iulie sau în 15 August, în funcţie de ţinut. Hanamatsuri s-a mutat pe 8 Aprilie.
În zilele noastre, data sărbătorii variază de la o regiune la alta. Majoritatea regiunilor celebrează Obon în august. Tokyo, Yokohama şi Tohoku ţin sărbătoarea în iulie. Alte regiuni încă sărbatoresc în funcţie de calendarul lunar, făcând ca data să difere de la an la an.
Legenda povesteşte cum călugărului Mogallana îşi salvează mama din Iadul fantomelor flămânde. Neliniştit în privinţa bunăstării mamei sale după moarte, călugărul, practică meditaţia şi are o viziune spirituală care îi permite să vadă adevărata condiţie a mamei sale, una nu tocmai plăcută. Atunci el l-a întrebat pe Buddha cum să-şi elibereze mama de chinuri. Buddha l-a sfătuit să practice compasiunea şi să dăruiească ofrande călugărilor. Când mama lui a fost eliberată, Mogallana a dansat de bucurie. Originile dansului Bon sunt legate de această manifestare a bucuriei lui.
O mulţime de întrebări pot fi puse acestei poveşti. Una de reţinut. De ce a ajuns mama în iad? Ca personaj central al poveştii, mama este modelată din perspectiva patriarhală care domina toate religiile tradiţionale şi care spune că femeile sunt sursa problemelor şi sunt inferioare bărbaţilor. În tradiţiile budhismului antic, femeile erau considerate mai lumeşti şi mai egoiste decât bărbaţii, pentru că ele au un ataşament profund faţă de familie, punându-şi copii şi familia înainte de toate.

Ihai – mici obiecte confecţionate din lemn pe care sunt inscripţionate numele celor decedaţi

Decoraţii Obon

În dimineaţa zilei de 12 sau 13 august se pregătesc decoraţiuni specifice care se aşează în faţa casei sau a altarelor budiste. Familia întâmpină astfel spiritele strămoşilor. “Butsudan” a fost pregătit şi conţine “ihai”. De asemenea se aprinde un foc mic în faţa porţii în seară aceleiaşi zile, casele sunt luminate cu lampioane şi lumânări pentru ca spiritele să-şi găsească drumul spre case. Aceasta primă zi poartă numele “unkeh”.
Imediat ce se lasă noaptea, familia se strânge în faţa casei pentru a întâmpina spiritele. Cina din acea seară va fi un fel de terci numit “jushi”. Familia consumă această mâncare ca omagiu adus spiritelor.
Mâncare, băuturi şi alte ofrande sunt puse în “butsudan” ca bun venit pentru strămoşi. Printre ofrande: sake, fructe, ceai, apa şi flori. Într-o parte a “butsudan” un buchet de 13 fire scurte de trestie de zahăr şi una lungă sunt de asemenea oferite. Piesa lungă e folosită ca un baston de spirite când vor părăsi casa şi se vor întoarce în locurile unde au fost îngropaţi.

Butsudan = dulăpior pentru ofrande

Ofrande
În a doua zi, “nakabi”, strămoşilor le sunt oferite trei feluri de mâncare. Familia petrece ziua vizitându-şi apropiaţii şi cerându-le scuze strămoşilor că nu au luat legătura cu ei de mult timp. Se roagă pentru iertare şi protecţie din partea spiritelor. În trecut, ofrandele erau doar ceai şi tutun, mai târziu acestea s-au diversificat.

Jyubako

“Ukui” este a treia şi ultima zi din Obon. După o masă somptuoasă de adio, spiritele trebuie să se întoarcă în mormintele lor. Masa este cel mai important punct din sărbătoare şi este preparată şi pusă cu mare grijă într-o cutie numită “jyubako”. Aceasta va fi pusă în faţa lui “butsudan” sau a lui “ihai” împreună cu sake, ceai şi alte mâncăruri speciale. În timp ce gătesc aceste minunăţii, soţiile pregătesc şi “minnuku”, o mâncare specială făcută din resturi de mâncare sau ierburi. Este dusă de familie care îşi escortează spiritele înapoi în morminte pentru a fi oferită spiritelor rele sau celor care nu au un loc de ohihnă, spirite care pot fi întâlnite pe drum.

Uchikabi
“Uchikabi“ sunt bani făcuţi din hârtie, ştampilaţi cu forma unei monezi, puşi pe “jyubako” pentru a se asigura că strămoşii nu vor duce lipsă de nimic în drumul lor de întoarcere. Majoritatea ofrandelor sunt oferite în număr par. Mâncarea este întotdeauna oferită în număr impar.
Când totul este aranjat pentru ospăţ, familia se adună în faţa lui “butsudan” şi se arde tămâie. Familia mulţumeşte astfel pentru sănătatea de care s-au bucurat şi se roagă pentru protecţie, fericire şi prosperitate pentru anul care vine.
După masă, bărbaţii cântă şi dansează acompaniaţi de “samisem”, un instrument muzical asemănător cu un banjo, confecţionat din piele de şarpe.
Exact înainte de miezul nopţii, spiritele sunt trimise înapoi. Capul familiei împreună cu fiii săi au obligaţia de a arde banii din hârtie. Toarnă sake şi ceai peste cenuşă, pun cutia la poartă şi se roagă ca spiritele să ajungă în siguranţă în morminte şi să revină şi la anul.
Cu această rugăciune se încheie sărbătoarea obon şi marchează începerea dansului sau “eisa”.

Eisa dancers

Dansurile sunt un mod tradiţional de a arăta recunoştinţă faţă de
strămoşi. Dansul şi muzica variază de la o regiune la alta, reflectând fundalul cultural unic al fiecăreia. În mod normal dansul se desfăşoară prin adunarea mulţimii într-un cerc în jurul unei schele mari din lemn numită “yagura” care serveşte pe post de podium pentru cântăreţi şi muzicieni. Majoritatea dansurilor se desfăşoară în sensul acelor de ceasornic sau invers, câteodată inversându-se sensul în mijlocul cântecului, câteodată mişcându-se spre yagura sau depărtându-se. Unele dansuri cum ar fi Kagoshima Ohara sau Tokushima Awa Odori se desfăşoară în linie dreaptă pe străzile oraşului. Acestea sunt de asemenea dansuri care folosesc recuzite cum ar fi pălării prosoape, castaniete şi evantaie.
Spectacolul de încheiere al festivalului Bon este deosebit, prin multitudinea de petarde şi lumini care sclipesc în diverse culori, luminând cerul.
Cântecele festivalului Bon au însoţit multe de generaţii, transmiţându-se pe cale orală sau scrisă, într-o formă aproape neschimbată. Redau doar două din ele:

"Vine, vino!
Să petrecem la Festivalul Bon.
Chiar şi morţii vin
În acest ajun de sărbătoare,
Ajunul Festivalului Bon! „

II
„La sărbătoarea Festivalului Bon
Toată lumea dansează
Numai Buddha din lemn
Buddha din bronz
Sau cel din piatră
Mai veghează asupra ţării Yamato! "

Un Obon nou se celebrează astfel: după ce o persoană a murit, rudele vor sărbătorii cu mare respect Obon, ca fiind prima dată. În faţă altarului budist al casei vor depune ofrande de castraveţi, vinete proaspete, orez, legume, fructe, prăjituri de oerz şi flori. Dacă festivalul Obon are loc mai repede de 49 de zile de când o persoană a decedat, perioadă în care spiritul rătăceşte între această lume şi cealaltă, sărbătoare este omisă.
Sărbătoarea Bon Odori se celebrează anual în multe comunităţi japoneze din Brazilia, Malaezia, U.S. sau Canada. Este de asemenea o parte importantă a culturii şi vieţii din arhipeleagul Hawai.
Datorită împrăştierii emigranţilor niponi pe arii atât de îndepărtate, unele ritualuri sunt diferite. Aşa se întâmplă, de ex. între nordul şi sudul Californiei, unde dansurile au fost influenţate de cultura americană.

Bibliografie:
http://www.shindharmanet.com/writings/obon2.htm
http://jasgp.org/content/view/738/179/
http://japan-fans.forumotion.com/traditii-japoneze-f8/obon-matsuri-t449.htm
http://www.mercurynews.com/ci_15487205?nclick_check=1
http://en.wikipedia.org/wiki/Bon_Festival#Origin
http://www.shingon.org/library/archive/Obon.html
Obon Tradition: http://www.youtube.com/watch?v=ci3rMFf9qKo
http://www.hhbt-la.org/Obon.html
http://raider.mountunion.edu/re/worldreligions/how_to_celebrate.htm

TANABATA

2010-08-03T08:43:00.001+03:00

Mă plimb pe străzile răcoroase ale oraşului Tsu din Japonia. Vânzătorii locali încep să închidă magazinele, spre deosebire de cei occidentali care savurau din plin valurile de turişti ce se abăteau prin acest mic orăşel. Cerul de abia a început să îşi ţeasă şalul serii. Mulţimea se îndrepta spre centrul oraşului, toţi îmbrăcaţi în kimono-uri. Nu mi-am grăbit pasul, ei s-au oprit nu departe şi în scurt timp i-am ajuns. Observ că aceştia agăţau bileţele în bambuşi.
Mă retrag spre o terasă şi comand un suc. Oare ce sărbătoare e, mă întrebam în gând, sau aşa credeam. Amabil, un localnic ce mă vede curios şi nedumerit, se apropie de mine şi începe să-mi explice: festivalul se numeşte Tanabata şi se trage din sărbătoarea numită “the festival to plead for skills”, care s-a celebrat în China, dar a fost adoptată de palatul imperial de la Kyoto. Festivalul s-a răspândit şi la restul populaţiei în perioada Edo şi s-a amestecat cu tradiţiile bon ( pentru că aceste tradiţii erau ţinute în luna şapte, ziua 15 ) şi au devenit festivalul modern Tanabata. În perioada Edo fetele îşi doreau să coase mai bine şi să fie mai îndemanatice iar băieţii să scrie mai bine de aceea îşi scriau dorinţele pe bucăţi de hârtie. Obiceiul era să foloseşti roua de pe frunzele de taro, una dintre primele plante cultivate în Asia, pentru a prepara cerneala folosită la scrierea dorinţelor. Şi la baza acestui festival se ascunde o poveste tristă, dintre doi îndrăgostiti, inspirată din faimosul folclor chinezesc.
Odată demult, într-un sătuc, trăia un păstor tânăr, fără părinţi. Fiind cu turma la păscut, a văzut cum nişte tinere se îmbăiau în râul ce despărţea cerul de pământ şi s-a îndrăgostit de cea mai frumoasă dintre ele. Sperând că acesta va vorbi cu el, tânărul le-a furat fetelor hainele lăsate pe mal. Când şi-au terminat baia şi nu şi-au găsit hainele, l-au întrebat ce s-a întâmplat cu ele. Fata care-i furase inima păstorului i-a spus că se numeşte Tanabata şi că e Zâna Ţesătoare. I-a mai spus că fără hainele ei fermecate nu se poate întoarce în ceruri şi că tatăl ei, Zeul Cerului, îi va simţi lipsa. El, însă, nu s-a lăsat înduplecat şi nu a scos hainele din ascunzătoare, obligând-o astfel pe Zâna Ţesătoare să trăiască printre muritori, pe Pământ. Fiind amândoi tineri şi frumoşi, cei doi au ajuns să se iubească şi s-au căsătorit. În anii ce au urmat, Tanabata a născut doi fii frumoşi iar familia ei era mai fericită ca niciodată. Într-o zi când păstorul era plecat la câmp, Zâna şi-a găsit hainele ascunse în pod. Realizând faptul că era de datoria ei să se întoarcă în Cer, ea s-a îmbrăcat cu veşmintele fermecate şi l-a aşteptat pe păstor să se întoarcă. Când acesta a ajuns acasă, ea i-a spus că se va ridica la Cer şi că, dacă va dori să o vadă, va trebui să împletească o mie de papuci din paie, pe care să le îngroape apoi, în jurul unui copac. Suferind de dorul ei, tânărul a împletit papucii, i-a îngropat în jurul copacului, după cum îl învăţase ea şi acesta a început să crească, până ce ramurile lui au ajuns aproape de Cer, însă pentru că şi-a dorit din tot sufletul s-o vadă pe Tanabata, el s-a grăbit şi nu a făcut decât 999 de papuci din paie, creşterea copacului s-a oprit la doar un pas de Cer. El a strigat-o şi ea, auzindu-l, a întins mâna să-l atingă şi l-a tras lângă ea în nori. Tatăl Tanabatei nu era fericit că ea s-a căsătorit cu un muritor. Sperând că îl va determina pe păstor să abandoneze planurile de a o revedea pe soţia sa, Zeul i-a dat o sarcină grea, amăgindu-l că îl va lăsa să fie cu Tanabata dacă reuşeşte să ducă la bun sfârşit ceea ce-i va da de făcut. ” Vei păzi un câmp cu pepeni pentru trei zile şi trei nopţi, dar nu ai voie să mănânci nici unul pentru aţi astâmpăra setea” . Cele trei zile au trecut şi tânărul n-a mai putut suporta setea ce-l chinuia şi a cules un pepene pentru a-l mânca. În acel moment, apa a ţâşnit din fruct şi s-a transformat într-un râu gigantic, despărţindu-i pe cei doi îndrăgostiţi, care privindu-se unul pe celelalt peste râu au devenit stelele Altair şi Vega. Tatăl Tanabatei le permite să se întâlnească o singură dată pe an, în cea de-a 7-a zi a celei de-a 7-a luni (7 Iulie) şi atunci, din cauza lacrimilor celor doi soţi, pe Pământ plouă.
În altă versiune a poveştii, pe care am aflat-o mai târziu, Orihime, fiica lui Tentei, regele cerului, împletea haine frumoase pe malul lacului Amanogawa ( Calea Lactee ). Fiica lui muncea mult ca să-şi facă tatăl fericit şi să spunem drept reuşea. Totuşi Orihime era tristă din cauza că munca grea nu îi permitea se întâlnească şi să îndrăgostească de nimeni. Fiind îngrijorat pentru ea, Tentei a aranjat ca fiica sa să îl întâlnească pe Hikoboshi care trăia şi lucra pe cealaltă parte a Amangowa. Când cei doi s-au întâlnit s-au îndrăgostit pe loc şi s-au căsătorit puţin după. Totuşi odată căsătoriţi Orihime nu a mai putut împleti pentru tatăl ei şi Hikoboshi şi-a lăsat vacile să străbată raiul. Tentei furios i-a separat pe cei doi şi le-a interzis să se mai întâlnească. Orihime a devenit deprimată din cauza despărţirii de soţul ei şi i-a cerut tatălui ei să îi lase să se întâlnească din nou. Tentei a fost mişcat de lacrimile ficei sale şi le-a permis celor doi să se întâlnească în a şaptea zi a lunii a şaptea, doar dacă Orihime lucra greu şi termina de împletit. Prima dată când s-au reintâlnit, nu au putut să treacă râul pentru că nu era nici un pod, Orihime a plâns aşa de mult că o ceată de coţofane a venit şi au promis să construiască un pod din aripile lor pentru ca ea să treaca râul. Se spune că dacă plouă în ziua respectiva coţofanele nu pot veni şi cei doi vor trebui să mai aştepte un an ca să se întâlnească.
În general se celebrează aceasta zi, scriind dorinţe, câteodata sub formă de poezii pe TAMZAKU, bucăţele de hârtie care sunt agăţate pe ramuri de bambus, uneori împreună cu alte podoabe. Bambusul şi decaraţiile sunt adesea lansate pe apa unui râu sau arse după festival, la miezul nopţii sau a doua zi. Acest ritual este asemănător cu cel al săbătoriii Obon. Diferite regiuni ale Japoniei au diferite obiceiuri locale de Tanabata. Există, de asemenea şi un cântecel dedicat acestei sărbători:

Sasa no ha sara-sara (笹の葉　さらさら)
Nokiba ni yureru (軒端にゆれる)
Ohoshi-sama kira-kira (お星様　キラキラ)
Kingin sunago (金銀砂子)

Frunzele de bambus foşnesc, foşnesc
Tremurând sub ştreaşină
Stelele clipesc, clipesc
Aur şi argint, grăunţe de nisip

Data originală la care a fost serbată Tanabata se baza pe calendarul lunisolar japonez care e în urmă cu o lună faţă de calendarul gregorian. Ca urmare, unele festivaluri sunt ţinute pe 7 iulie, altele în 7 august, în timp ce altele încă sunt ţinute în a şaptea lună, ziua şapte, în funcţie de calendarul japonez lunisolar care e de obicei în august la calendarul gregorian.
Există şi un oraş din Brazilia care celebrează Tanabata şi anume San Paulo. Cel mai mare festival Tanabata este organizat la Kitano Tenman-gu.
Am luat o bucată de hârtie, am scris o poezie, aşa cum obişnuiesc localnicii şi am agăţat-o de bambus, în speranţa că dorinţa mea se va împlini.

http://webcache.googleusercontent.com/search?q=cache:i4r6Dod5FgoJ:ro.wikipedia.org/wiki/Mitologie_japonez%C4%83+tanabata&cd=83&hl=ro&ct=clnk&gl=ro&lr=lang_ro

http://en.wikipedia.org/wiki/Tanabata

http://www.himawari.ro/2009/06/24/festivalul-japonez-tanabata-5-iulie-2009/

http://www.comunicatemedia.ro/Festivalul_TANABATA___Valentine8217s_day_japone_ic5734.html

http://webcache.googleusercontent.com/search?q=cache:gjTU6bOtBwoJ:students.info.uaic.ro/~daniela.badea/Sarbatorile%2520si%2520festivalurile.html+tanabata&cd=31&hl=ro&ct=clnk&gl=ro&lr=lang_ro

Fotografii: http://commons.wikimedia.org/wiki/Category:Tanabata

http://www2.gol.com/users/stever/orihime.htm

Motto

2010-08-02T22:37:00.001+03:00

„Vreau să fiu un nou Labiş”
Un motto ca oricare altul ales la o vârstă când... poezie era cuvântul sau cuvântul poezie?! Oricum, mult prea fragedă ca să vă judec. N-o fac nici acum.
Neplăcut când o persoană nu te înţelege, trist când două sau mai multe persoane cred că vrei să fii o simplă copie, dezamăgitor când se pare că nimeni nu vrea să treacă dincolo de cuvinte şi să citească adevăratul lor mesaj: revolta în faţa a ceea ce ar fi putut fi, dezamăgire în faţa realităţii. Una în care visele se deformează, se sfâşie ca dantela, guvernată de Guliveri minusculi iar noi... simple seminţe purtate de vânt.
Ce nedrept mi se pare! Iar lumea literară... un veşnic balans între bucurie şi tristeţe. Sau e doar glasul meu amărui de adolescent sălbatic rărăcind neostenit printre cuvinte?!

John, americanul rătăcit în România

2010-07-31T15:06:00.001+03:00

Când am început semestrul doi al primului an de liceu n-aveam nici un indiciu în privinţa celui care ne va ghida la ora de comunicare în engleză. Dar nici nu mă gândeam cât de interesant se va dovedi, cel puţin pentru mine, cursul respectiv.
Prima miercuri. Prima oră. Strunind hăţurile curiozităţii, am urcat scările până la etajul II în fugă. Am trecut prin dreptul sălii ce ne ţinea loc de sediu şi pipăind cu privirea numerele fixate deasupra uşilor, m-am îndreptat spre o ţintă necunoscută. Ajuns la potou, m-am oprit derutat. Uşa ca de hambar, se deschidea spre un podium imens, ridicat la nivelul ferestrelor. Aşa mi s-a părut atunci, la prima întâlnire.
Mă opresc în prag cu mintea uşor încruntată. Urmează clipe de profundă chibzuială şi de construit strategii peste strategii pentru a ocupa un loc cât mai ferit de privirile celui care ne va îndruma pe coridoarele întortocheate ale comunicării într-o limbă alta decât cea de toate zilele, dată nouă la naştere. Intru apoi hotărât. Ce-o fi o fi!
Sala s-a umplut repede. Minutele treceau leneş. Demonul din noi surâdea şui. „S-o fi rătăcit pe coridoare!” ne spuneam neliniştiţi. Clădirea liceului, destul de veche, permite visări de evadări din rutină. Măcar o dată, măcar azi, Doamne! Suspinam după o pauză ca îndrăgostitul după o mângâiere.
Sătui de aşteptare, după zece minute behăiam mocnit, un cor surd pe cinsprezece voci.
Imediat ce convingerea că am scăpat s-a instalat confortabil, în clasă intră un domn destul de în vârstă, chel, cu o faţă plăcută, luminoasă, subţirel, puţin mai scund decât oricare dintre noi, lucru constatat mai târziu, care se aşează liniştit la catedră. Corect spus, pe.
O paranteză cred că este binevenită, asta doar ca să nu vă faceţi cine ştie ce impresie neplăcută după un portret creionat amarnic de sărac. Noul „teacher” se va dovedi un personaj plăcut şi la a doua şi la a treia şi la următoarele întâlniri.
Ne salută cu un „Good Morning, everyone”, ne pune să ne scriem numele pe o coală şi face o fotografie de grup. La ce i-o fi trebuind? Nu am dibuit înţelesul pozei nici azi.
Lecţia a pornit neaşteptat de bine: un banc! La un început atât de neobişnuit se cerea o continuare aidoma. Urmează alte bancuri, discuţii despre orice, nu le mai înşir, prefer să vă fac curioşi. Doar o precizare ţin să las: numai despre şcoală nu vorbirăm.
Mi-a părut rău când a venit pauza. Sigur nu am fost singurul. Oricum mi s-a întâmplat pentru prima dată.
Prea multe despre el n-a povestit, doar că sosise din State, California. Aveam să aflu multe altele după câteva săptămâni, luni?!, habar n-am, destul de târziu însă, când din adâncurile tulburi ale neîmblânzitei timidităţi ce stăpâneşte domeniile „piciului” cel mult prea serios şi politicos până la a fi plicticos, a ţâşnit ideea unui interviu.
Ce mai moşi pe gogoşi servesc, veţi comenta voi! Ce-ar fi să treceţi pe la noi?
Să nu uit: dialogul s-a purtat în limba engleză. Doar în engleză.

***

- De ce aţi venit în România?
- Am simţit că Dumnezeu mă chema în ţara voastră.
Bine ar fi să vină mai mulţi, mestec eu în gând şi trec mai departe,
repornind ofensiva.
- Ce ştiaţi despre România înainte de a veni?
- Că a fost o ţară comunistă, că lipsea mâncarea şi cam atât.
- Puţin ca să te aventurezi într-o ţară la capătul pământului. Surprinzător, pentru noi, aţi rămas. Au trecut deja cinci ani de când v-aţi stabilit aici. Firesc vine următoarea întrebare:
- Unde vi se pare mai plăcut să locuiţi, aici sau acolo?
- Nu prea poţi compara cele două situaţii. „Aici” a devenit acum casa mea, dar ambele au calităţile lor. Totuşi aici e mai sigur, nu sunt terorişti, oamenii nu au voie să poarte arme.
Mărturiseşte că se teme doar de două lucruri: modul în care conduc şoferii şi mulţimea câinilor vagabonzi, dar aceştia au cam dispărut. La câini mă refer.
Ups! Interesant. Nu las să-mi scape acadeaua şi insist:
- De ce anume vă plângeţi?
- Transportul în comun este deplorabil. Pe lângă proasta funcţionare a facilităţilor care ar trebui să deservească călătorii, aveţi şoferi nepoliticoşi, prost instruiţi, din cauza cărora poţi ajunge la destinaţie fără dinţi, cu capul spart, ori împănat cu vânătăi. Multora le este lene să oprească în fiecare staţie, butoanele de avertizare a conducătorului auto lipsesc sau nu funcţionează. Există şi varianta vorbitului la telefon, când absorbiţi de discuţii, ratează parte din staţii. Poţi protesta liniştit, eşti ignorat în cel mai bun caz. Părăseşti vehicolul la staţia următoare. Greu pentru cei încărcaţi cu plase sau diverse bagaje. Sunt probleme de care m-am lovit în drumurile zilnice spre şi dinspre şcoală. Sătul să cobor la altă staţie decât cea dorită, am încercat să depun o plângere pe site-ul instituţiei. Eşec total. Se cere un program de calculator altul decât cele uzuale, lucru absurd. Sau poate asta a fost intenţia celor care au construit site-ul, să nu existe reclamaţii? Posibil.
- Vă place oraşul?
- Altă poveste. Nu te descurci fără un prieten dispus să te ajute. Venit pentru prima dată în oraş, după ce am terminat formalităţile de cazare, vreau să fac un tur al oraşului, singur, eventual să reperez câteva puncte de atracţie. Imposibil. Nu există hărţi ale oraşului sau vreun ghid care să mă scoată din încurcătură. Găseşti în librării date despre Spania, Italia, Creta, nimic despre oraşul în care am poposit.
Oftez din greu, recunosc revoltat că avem multe lipsuri la toate capitolele, păcat de oamenii de aici şi trec la un subiect mai puţin delicat.
- Care este diferenţa dintre şcoala de aici şi învăţământul din America?
- La noi, în state, nu trebuie să se înveţe atât de multe despre atâtea subiecte, deci mult mai lejer acolo. Din acest punct de vedere.
- Dar elevii?
- Elevii de aici sunt mult mai bine instruiţi, dar în trecut educaţia lor a fost mult, mult superioară. Peste tot, la olimpiade, diverse concursuri, întâlneai numai elevi români. Erau „Nadii Comăneci” la matematică, fizică, chimie, peste tot. Acum au cam dispărut.
- Aţi reuşit să încheiaţi prietenii aici?
- O, da! O mulţime de prieteni. Nu am destul timp să mă întâlnesc cu toţi. Primiţi foarte uşor străini. Noi suntem mai circumspecţi cu noii veniţi.
- Aţi avut experienţe neplăcute în România? Sau în Cluj? Aici la şcoală?
- Ei bine, nimic serios cu adevărat, doar o dată cineva a încercat să mă jefuiască, dar am scăpat, deci No problem. Oricum, la noi jafurile, au intrat în rutină.
- O întrebare personală. Îmi daţi un zece pentru acest interviu?
Ceea ce a urmat a îmbibat cu soare şi lumini interioare ochii şi inima puiului încârdăşit cu lenea, aşa cum îi stă bine unui elev în primul an de liceu după ce
s-a luat la trântă cu tezele naţionale.
Distinsul american a încuviinţat, dând din cap, în semn că acceptă cererea şi a completat, spre încântarea mea:
- Dacă continui să vii la oră, oricum o să primeşti un zece.

Vedeţi? E de bine. După cum ni s-a dus vestea povestea, nu nouă elevilor, ci României, John nici n-a trecut prin multe peripeţii din cele neplăcute, că din celelalte cine nu şi-ar dori ca să aibă ce povesti la nepoţii şi vecinii de peste ocean?

mai - 31 iulie 2010

Haiku

2010-07-21T13:00:00.003+03:00

Drumuri de vacanţă – Câmpina

2010-07-11T13:55:00.003+03:00

Vara lui 2010. Călduri tropicale, ploi îmbelşugate, vacanţe cine poate. Mă număr printre norocoşi. Dau curs unei invitaţii mai din primăvară şi păşesc neliniştit pe dalele galbene ale gării oraşului. Deplasarea cu trenul mi-e necunoscută. Puţinele plecări dincolo de hotarele de baştină le-am făcut cu autoturismul sau autocarul. Zborul spre Veneţia a fost unic şi el.
Abandonăm Clujul scurtei ploi care-şi scutură năucă răceala peste puţinii migratori. Depărtarea se-ngroaşă iute, pe negândite, zburătăcind gândurile iscate dinaintea necunoscutului. Trecem printre sate uitate de Dumnezeu, câmpuri cultivate cu buruieni, iazurile ultimelor ploi numai bune crescătorii berzelor stăpâne, oglindă clăilor de fân, uitate de ţărani nepăsători, parcă anume puse la putrezit. Deşi iulie îşi pregăteşte intrarea, porumbul îşi măsoară înălţimea cu a broaştelor vecine şi voiciunea cu a leneşilor.
Ca o caracatiţă, nepăsarea şi-a vărsat veninul peste peisajul învolburat de ape.
Sandwich-urile şi-au dezgolit aroma după un Mediaş pustiu şi trist sub soarele amiezii. Zumzăiala fiarelor şi peisajul închid pleoape. Privindu-ne cu melancolie, dintre ierburi pârjolite de ape, maci, străjeri fideli, se-nşiră de-a lungul călătoriei, tufe de cicoare sfidează griul cerului.
Urmează Sighişoara, apoi Braşov. Cum de recunosc Sighişoara? Pe faţada staţiei lipseşte plăcuţa salvatoare pentru turistul rătăcit în lungul şi anostul voiaj cu trenul. Imediat ce am depăşit clădirea gării, castelul se profilează semeţ ochilor atenţi. N-ai cum să nu-l recunoşti dacă l-ai văzut o singură dată.
Intrăm apoi în ţinuturi unde urmele averselor fără sfârşit şi-au pus pecetea. Descoperi râuri curgând pe unde n-ar trebui să curgă, leneşe, ciocolatii, spălând porumb, singuratece lumânărele, răchiţi bătrâne, picioare colorate de vară.
Un firicel de drum, când mai îngust, când mai lat, asfaltat cu pietricele şi mătase de praf însoţeşte paralele de fier de la Rupea la Braşov. Uneori înecat de puhoi, alteori cu nasul la lumină.
După Braşov, pădure, doar pădure. Din când în când răzbat privirilor lipsite de interes frunze late de brustur, mai ceva ca un capac de wc, lujeri de iarbă mare, clopoţei, flori galbene de rostopască.
Lăsăm în urmă Sinaia îmbogăţiţilor de tot felul. Valea Prahovei dezvăluie admiratorilor privelişti de neuitat. Pe apele tulburi saltă jucăuşe mulţime de pet-uri, de toate formele, mărimile, culorile. Îmbogăţesc peisajul şi arată cine suntem. Gunoieri trebuia să ne lase Domnul. Uite cum ştim a strânge mizeriile altora în propria ogradă.
Mai departe, tot mai departe. Locomotiva ar pufăi ea, dar e electrică, ar fluiera mânioasă c-abia se târăşte peste traverse. Pe traseu lucrările sunt în toi, se repară, se reface, se modernizează. Cum vrei s-o iei! Numai bine între Predeal şi Sinaia trece-un ceas, măcar că-s la doi paşi, de uriaşi, una de alta. Pân’ la Breaza îmbrăţişezi o moţăială. Că se ţine scai de tine. Las’! Nu-i bai! Ce alta ai de alege?! Căldura te-a moleşit, te leagănă cu braţe de oboseală şi plictis, şoptindu-ţi obsesiv: tac-tac, tac-tac, tac-tac...
Deodată sari în tălpi. Doar nu vrei să pierzi staţia dorită, s-ajungi taman la Bucureşti. Ce drac să faci prin îmbulzeala aducând a ţigănie din capitală?!
Gata! Uite Breaza. O staţie mică, mică, gri de-atâta piatră căţărată pe ziduri, un peron aşijderea. N-apuci bine să te uiţi roată, maşinăria porneşte lin mai departe. N-are stare, săraca.
Cu o mină serioasă, doar ţi-ai îndeplinit porţia de lehamite, cobori bagaje, înhaţi plasele, te întrebi ofticat ce-ai găsit a-ndesa atâtea pentru câteva zile. Las’ că ţi-au prins bine, te-ai obrăznicit şi nu te dădeai dus. Apoi uiţi, dai bună ziua ca un ardelean superpoliticos ce eşti, celor ce rămân tufliţi pe scaune să-şi ducă grijile mai departe. Tu ai ajuns. Stai în uşă pregătit să pui piciorul pe alte tărâmuri, până acum necercetate.
Ai ajuns! Uite gara! Maşina te poartă cuminte printre dealuri cuminţi, case luminoase şi blocuri gri, împletiri armonioase de nou şi istorie, spre locuri despre care nu se știi nimic. O rugă dă târcoale de când te-ai înscris pe traiectorie: dă, Doamne, să fie bine.
Şi a fost.

O zi care cerea straie de popă

2010-06-16T14:16:00.002+03:00

Ajung la şcoală, ca în fiecare zi aiurit de nesomn, urc scările şi în locul obişnuit unde ne adunăm o găsesc pe Iulia. Vorbim puţin. E răguşită. Aşteptăm profesorul care apare pe scări cu catalogul sub braţ şi cealaltă mâna pe balustradă. Să nu se împiedece. Sau pentru că discuta cu profa de română?! Posibil. Ne îndreptăm cuminţi, avem alternative?! spre sala de logică. Profesorul deschide clasa, ne aşezăm fiecare pe locul preferat. Suntem neliniştiţi. Gândul stăruie doar la cele două teste date la care azi vom primii rezultatele.
Stăteam la locul obişnuit, prima bancă lângă geam, pe jumătate ascuns de un monitor uriaş. Nu degeaba m-am pitit acolo.
Atmosfera e încordată. După ce ni se explică cum trebuia rezolvat primul test, Armin, colegul de bancă şi bun prieten, întreabă la mişto:
- Ai înţeles, aşa-i?
- Îţi baţi joc de mine? întreb eu care, nu mai târziu de acum o săptămână făcusem scandal pentru o anume notă primită la logică, un „minunat” şase, care m-a pus în fund şi m-a umplut de draci. Suspansul nu durează mult. Din fericire! Se comunică notele. Eu: doi de zece. Mai să fac infarct sau stop gardian, cum spunem noi. Armin, tot zece. Măcar învaţă. Ne felicităm reciproc pentru performanţa nesperată şi-i privim relaxaţi pe colegii care chiulesc pe rupte. Când să mai parcurgă materia?!
Sideraţi încă de notele obţinute facem planuri pentru ziua următoare:
- Mâine vin în straie de popă, cu o cruce şi apă sfinţită. Tot tacâmul!
- Eu, în cruciat!
Ora s-a terminat, nu ştiu când. Subsemnatul, tot în stare de şoc, se îndreaptă spre sala de franceză. Trântit în bancă am în minte doar o pancartă enormă pe care scriu: să nu mă asculte la francă, Doamne!
Minunea se întâmplă. Profa lipseşte.
Mâine vin în cruciat!

Casablanca

2010-05-07T16:31:00.004+03:00

Fez

2010-05-07T16:31:00.003+03:00

Privind dinspre maturitate spre copilărie

2010-04-22T16:03:00.006+03:00

Teodora Gogea
- Interviu -

Ultima zi a prezenţei caravanei Gaudeamus la Cluj a fost şi cea mai bogată în lansări de carte. Dintre toate, două astfel de evenimente mi-au atras atenţia, lansarea a două volume de poveşti:
„Fetiţa care s-a-mpiedicat de şarpe”, autoare Teodora Gogea şi
„Pisoi mai mari, pisici mai mici şi un castel cu 5 pitici” de Vasile Igna.
Recunoscut eu însumi ca autor de basme, nu puteam scăpa o astfel de ocazie.
Primul autor abordat, corect autoarea, pentru că este o doamnă care deşi aparent fragilă, fascinează de la prima privire, a fost d-na Teodora Gogea. Redau mai jos câteva date despre parcursul de până acum al autoarei, culese din vasta lume a virtualului.
Teodora Gogea s-a născut la 26 aprilie 1980, în localitatea Sărmaşu, judeţul Mureş. Pe linie paternă, este descendenta unei vechi familii nobile din Maramureş
Până în 1998 urmează "Liceul de arte plastice" din Braşov iar în 1999 absolvă, ca sefă de promoţie, Liceul "Romul Ladea" din CLUJ-NAPOCA. Din 2003 este absolventă a "Universităţii de Artă şi Design" din Cluj-Napoca, secţia pictură de şevalet iar în 2005 a absolvit Programul de studii postuniversitare de master al aceleiaşi Universităţi. În prezent este artist liber profesionist.

La cele câteva întrebări îndrăznite, a răspuns promt, relevând o personalitate stăpână pe cuvânt, nu doar pe şevalet.

De ce literatură pentru copii? Este un capitol dificil, o cenuşăreasă a literaturii române, marginalizată.

Am ales literatura pentru copii tocmai datorită faptului că este marginalizată, pe nedrept după părerea mea. Propria mea copilărie a fost marcată de lecturi ce ulterior mi-au format caracterul, spiritul şi modul în care am perceput lumea, oamenii şi sentimentele ce îi leagă. Cred că "hrana" ce ar trebui drămuită, aleasă şi împărţită cu grijă unui copil la vârsta uimirii şi descoperirilor minunate, ar trebui să fie aceea a "comorilor" de înţelepciune ce sunt păstrate în poveşti, basme, mituri,legende, epopee şi poezii. Cred în valoarea formatoare a literaturii pentru copii şi de aceea, sunt convinsă că atâta timp cât vor fi copii, literatura pentru copii va fi şi ea vie.

Într-o perioadă când piaţa este inundată de traduceri, mai ales din engleză, credeţi că există şanse ca poveştile noastre, cele care au înflorit imaginaţia părinţilor şi bunicilor noştri să ajungă la micii cititori de azi?

Realitatea descrisă de piaţă este într-adevăr una dezamăgitoare, inundată de traduceri şi preluări la a nu ştiu câta mână, de o calitate îndoielnică, nici măcar reeditări ale unor traduceri prestigioase româneşti, însă în egală măsură, aşa cum mi-au confirmat-o propriile lansări de carte, copiii sesizează rapid şi reacţionează cu sinceritatea tipică vârstei la tot ce este aproape de sufletul lor şi mai ales la tot ce este realmente definibil ca fantezie, originalitate, noutate, ludic. Consider prin urmare, că asemeni copilului din povestea lui Andersen care a strigat în gura mare că "Impăratul e gol!", cititorii de carte pentru copii vor sancţiona mai devreme sau mai târziu, inflaţia de "maculatură" promovată de editurile aflate doar în căutarea profitului şi se vor reorienta spre "literatură".

Am găsit informaţii despre tablourile dumneavoastră, mai puţin despre scris. Sunteţi la prima încercare?

Nu este prima mea încercare, am mai publicat o carte pentru copii intitulată "Minunatele memorii ale lui Hamsi-Ramsi", o povestire structurată în trei părţi ce deapănă viaţa şi aventurile unui hamster pe nume Ramses de-a lungul captivităţii sale printre oameni. A apărut în 2007 la editura Limes, Cluj-Napoca, prin sprijinul şi deschiderea celor doi oameni de cultură deosebiţi: Ana şi Mircea Petean. Am ilustrat de asemenea şi acea carte, ambele sunt prezentate pe site-ul meu personal cu deosebirea că pe site sunt încărcate doar ilustraţii aparţinând povestirii lui Hamsi-Ramsi.

Din ce nevoie s-a născut cartea? Titlul este ispititor, trebuie să recunosc.

"Fetita care s-a-mpiedicat de Sarpe" este rezultatul privirii retrospective dinspre maturitate înspre copilărie, încercând să transmită copiilor mesajul importanţei covârşitoare a găsirii şi păstrării propriei identităţi şi a propriului suflet.
Adaug faptul că "Fetiţa care s-a-mpiedicat de Şarpe" este o mitologie fantastică, ce prezintă povestea Thirei, pornită într-o călătorie iniţiatică prin viaţă, lumi şi spaţii culturale diverse din dorinţa de a şti cine este ea însăşi. Iniţierea este desăvârşită odată cu descoperirea artei şi a creaţiei ca valori vitale. Aceasta este de altfel, ideea fundamentală a cărţii şi mesajul pe care am dorit să îl transmit prin povestea Thirei.

Cum se împacă cele două, pictura şi scrisul?

Pictura şi scrisul se împacă foarte bine în cazul meu, întrucât aşa cum şi în povestea mea, lumea este compusă şi din imagini şi din cuvinte şi din sunete, îmbinarea expresiei vizuale cu cea literară este doar o formă de sinestezie pe care eu încerc dealtfel să o promovez.

Dacă ar fi să alegeţi...

Nu se pune problema unei alegeri.

Pregătirea dvs. este cea de pictor. V-aţi gândit la o carte de copii bazată nu pe scris ci pe imaginea vizuală? Să-i faceţi pe copii să-şi construiască propria poveste, pornind de la imagini?

Acest concept este unul obişnuit în occident, există deja astfel că nu mă atrage pentru că este foarte aproape de ideea de găselniţă.

O ultimă întrebare, mai neobişnuită: din experienţa dvs, referindu-mă şi la prima dvs carte, Hamsi - Ramsi, la ce sunt mai receptivi copii? La desenele haioase cu animăluţe sau la textele umoristice, ce însoţesc desenele?

Ceea ce m-a surprins a fost faptul că cei mici sunt mai serioşi decât adulţii
şi nu cad în capcana facilului. Ei au apreciat detaliile legate de introspecţiile hamsterului referitoare la lumea înconjurătoare şi evenimentele deosebite la care acesta a fost martor, de exemplu revoluţia din 1989.

Armin în ţara aroganţelor

2010-04-10T12:10:00.000+03:00

Pornisem, la sfârşitul lui septembrie, să abordez problema „interviurilor printre colegi” de data asta al unui băiat şi nu oricare, ci cel care, în foarte scurt timp va deveni cel mai bun prieten din clasă. Drept e că şi primul pe care am reuşit să mi-l fac la liceu. Prea semănăm, să nu ne adunăm. Dar să nu anticipez.
În doar câteva cuvinte poţi creiona portretul lui Armin. Lung, deşirat, faţa ascuţită, părul şaten îi ascunde gulerul cămăşii, puţin bâlbâit şi foarte şmecher.
Credeţi că am reuşit să scot ceva de la el? Da’ de unde! Încearcă să-i pui întrebări lui Armin! Indiferent în ce domeniu. Pentru toate primeşti un singur răspuns, în serii de câte trei: Fete! Fete! Fete!
Are şi momente când pare serios. Plin de speranţe, te repezi să-l iscodeşti doar, doar vei scoate niscai informaţii, planuri de viitor, păreri. Din acelea care te interesează pe tine, bineînţeles. Evită chestionarele cu eleganţă. Te ia la poveşti şi îţi înşiră lucruri atât de interesante încât uiţi ce ai vrut să întrebi. Timpul fuge cu paşi mărunţi, neauziţi. Acuş se face ora de pornit spre casă, valul temelor şi proiectelor de tot felul te-ngrijorează. Resemnat, amâni pe-a doua zi, hotărât să câştigi bătălia.
Aşa că, vă închipuiţi de ce interviul a durat mai mult decât preconizasem. Respectiv câteva săptămâni. Dar de-acu’ m-am înverşunat. Are el răspunsuri pe bandă, dar şi-a găsit naşul cu mine. Sunt mai încăpăţânat decât regele încăpăţânaţilor! Am hotărât să nu mai cedez farmecului de povestitor al acestui lungan cu voce gravă, să îl urmăresc de aproape, poate, poate mai aflu câte ceva. Ce mă mai laud! Nu degeaba! Puţin câte puţin, am reuşit să adun răspunsuri, altele decât cele cunoscute de-acum de toată clasa.
Ocazia s-a ivit nu demult. Pornesc la drum taman în timp ce îmi mâncam sandviciul, că doar era pauza mare, şi întreb, aşa, printre altele, dacă îi plac murăturile. Răspunde, privindu-mă cu invidie:
- Te rog, nu-mi face poftă. Le ador, dar...
- Ce s-a întâmplat? iscodesc eu cu cea mai nevinovată voce.
- Ştii că dentistul e diavolul curat?
- Da, şi nu numai.
- Păi, mi-am pus aparat dentar nou şi nu e problema că doare, nu doar la buzunar, costă o grămadă de bani numai să ţi se uite-n gură, dar...
- Dar ce? întreb, încercând să-l stârnesc la vorbă.
- N–am voie să rumeg nimic în stare solidă. Trei zile! Şi tu pomeneşti de ceva atât de savuros...
- Şi? Cu ce-ţi amăgeşti piticania aia de stomac? atac eu, mişeleşte.
- Doar papa lichidă.
- Aha! Deci sandviciul din mâna ta e lichid! Sau cel puţin moale, spun eu cu prefăcută mirare.
- Nu! Dar nu mă pot abţine.
Încet, încet, acompaniind cu plescăielile personale pe cele ale colegului în binecuvântatul efort de a devora răsfăţurile mamelor, am reuşit să extrag, „ca la dentist”! câteva întâmplări plăcute, mai degrabă hilare din viaţa de elev.

Zi de octombrie. În clasă toţi mirosim precum căţeii! „Mama” Iulia face o criză când dă cu ochii de noi. La sfârşit, întreabă nedumerită, dar şi revoltată: „Copii, da’ voi nu aveţi umbrele?”
Dacă stau bine să mă gândesc, habar n-am! Nu-mi amintesc. Că de az’primăvară e cam multişor.
Arunc roată o privire. Arnim lipseşte. După două ore aflu motivul. Pare că ziua şi-a zis să-i joace câteva renghiuri. Iată povestea răsfirată dinaintea voastră, după cum am auzit-o şi eu.
„Afară plouă torenţial. Destul de fără chef, mă îmbrac, iau ghiozdanul şi cobor. Strada toată părea strânsă într-un imens picur de apă. Trec pe lângă o baltă crescută cât frunza de brusture - nu ştiu una mai mare la noi, poate mă ajutaţi cu sugestii - în ditamai strada proaspăt reparată. Bineînţeles că m-a stropit din cap până în picioare un şofer nesimţit. Nu era să rateze ocazia de a folosi eficient frumuseţe de băltoacă. Deşi conducea cu viteză foarte mică, tocmai în dreptul nou născutului lac de acumulare l-a pălit pe deştept gândul să calce acceleraţia. Ce s-a întâmplat să puteţi închipui şi singuri. Spun doar că sigur acelaşi efect nu îl poţi obţine sub un duş obişnuit. Ud leoarcă, mă întorc acasă, mă spăl, schimb totul de pe mine şi decid să chem un taxi. Oricum aveam să întârzii la prima oră. Nu îmi mai bat capul cu restul. Ce-o fi o fi! Cobor din nou. Taxiul întârzie. Încă mă roade ciuda pe măgarul ce mă murase. Încă aveam nisip între măsele. În sfârşit apare un taxi. Opreşte peste drum. Culmea ironiei, singurul obstacol între mine şi taxi, o maşină de gunoi. „Alt noroc!” Îmi trece prin căpăţână „genială” ideea de a traversa prin faţa camionului. Ca un făcut, şoferul nu mă observă şi porneşte măgăoaia. Mai să leşin! Am crezut c-o să mă calce.
Nu-i aşa că-i ciudată şi neorganizată ţara asta?
- Nu uita, crudă, adăugai eu.
Sună clopoţelul. Fuga pe scări şi ţuşti în clasă. Profesoara intră imediat şi cere temele. A scăpat. Deocamdată.
A mai durat ceva timp până am reuşit să mai eliberez ceva din punguţa cu poveşti. Avarul!
Peste nici o lună aflu o veste minunată. Pentru el, normal. Liceul face schimb de elevi cu o şcoală din Germania. Bunul meu prieten s-a oferit voluntar pentru a ţine în gazdă unul din elevii sosiţi în ţară. Ticălosul, a venit la şcoală numai o oră pe zi şi asta timp de o săptămână! N-are griji, ca noi, ăştialalţi. Neamţul a venit odată, a participat la una din orele de fizică şi a decis rapid că nu înţelege nimic, nu are rost să piardă vremea printre noi. Armin exulta.
Au bătut oraşul şi împrejurimile. Ca orice român, le-a servit străinilor ce avem noi mai bun: sarmale, mămăliguţă, clătite. De-ale noastre, nu din cele groase ca degetul. Iar eu nu am fost invitat. La clătite, bineînţeles. Doar ştie că mor după ele!
Întrebare încuietoare: ce-o să le dea în zilele ce urmează, că poposesc o săptămâna la noi?! ?! Grea decizie.
A avut parte şi de alte distracţii. Au dat o raită până în Moldova, au vizitat oraşul Piatra Neamţ, cetatea Neamţului, Cheile Bicazului, impresionante după părerea mea, mănăstirea Neamţ, Văratecul, Lacul Bicaz şi salina de la Praid.
Bine că nu m-am oferit voluntar. Din câte am auzit, condiţiile au fost mai mult decât nesatisfăcătoare. Asta blând spus! De ce spun că s-a „distrat”. Citiţi şi judecaţi.
- Cum a fost în excursie?
- Drăguţ.
- Doar drăguţ?
- Condiţiile nu au fost grozave. În bună tradiţie a ospitalităţii româneşti, doar trebuie să facem impresie bună, fii atent ce ne-au dat să mâncăm: mic dejun un ou rece, brânză şi un ardei, la amiază mici iar seara clătite. Dacă neamţul mai vine la noi în ţară, e fraier!
- Nu cred că te-ai săturat.
- Nu prea. În rest a fost bine. Aproximativ.
- Cu ce ţi-ai mai pierdut vremea pe-acolo?
- Am jucat ping-pong cu mâinile şi portofelele, paletele erau prea scumpe de închiriat. Am dat o raită pe la tarabe. Suveniruri multe, cam aceleaşi în orice colţ de ţară după cum am constatat chiar eu. N-am cumpărat nici una din „porcăriile acelea”. Şi când te gândeşti că experinţa se va repeta în mai!
În sfârşit după săptămâni de insistenţe şi pauze ratate mi-a răspuns la întrebări legate de scoală. Unele.
- Profii?
- Mulţi duri şi exhaustivi, duc învăţătura la extreme în timp ce ceilalţi sunt ok şi calmi. Din fericire!
- Cum este viaţa la liceu?
- O experienţă foarte interesantă şi cu totul nouă. I’m loving it.
- Planuri de viitor?
- Deocamdată note bune. Restul?! Vreau să mă simt bine pentru că am scăpat de tezele naţionale. Au fost un coşmar.
- Colegii?
- Mă, am avut noroc. Mulţi de treabă. Mă înţeleg bine cu toţi, în special cu fetele.
- Of course! adaug eu şi închid pagina.
Pe curând!

pădurea de aramă

2010-04-06T15:23:00.001+03:00

Setsubun

2010-03-18T14:15:00.014+02:00

Februarie, anotimp incert, fără culori, cu multă umezeală. Una din acele luni în care iarna se luptă cu primăvara. Sâmbătă, 27 o zi şi o seară urâtă. Ploaie. Frig. Străzi pustii. Cu toate acestea ştiam că undeva, în acest oraş rece, mă aşteaptă prietenii pe care îi întâlnesc constant de câteva luni şi care mă înconjoară, de fiecare dată, cu căldura şi amabilitatea lor. Vorbesc despre toţi cei care se adună sau vin doar ocazional la „Cercul prietenilor Japoniei”. Petrecusem cu ei multe seri nu doar plăcute ci si instructive. Şi această zi, mai bine spus seară de sâmbătă promitea să fie una interesantă.
V-am stârnit curiozitatea? Atunci haideţi la drum.
Cea care a făcut oficiile de gazdă de data aceasta este Ayako Hishuna, studentă la medicină. Subiectul: un festival al primăverii, sărbătorit de niponi în ceea ce ei consideră a fi cea mai rece lună a anului. Nu am asistat doar la prezentare ci am şi trăit experienţa acestui obicei în casele nipone.
Bine, bine, veţi spune. Unde văd ei primăvară în luna lui făurar? Aveţi dreptate să vă miraţi. Doar că ei socotesc că începând cu ziua imediat următoare acestei sărbători, zilele se încălzesc insesizabil la început, dar constant. Mai bine citiţi în continuare. Credeţi-mă, subiectul este mult mai interesant decât o ieşire la discotecă, bar sau plimbare prin mall-uri, ultima modă printre cei de vârsta mea.
Înainte de a vă pune sub priviri materialul care sigur vă va convinge, aş vrea să vorbesc de o întâlnire neaşteptată şi emoţionantă pentru protagonişti. Unul dintre colegii de pe Agonia.ro promite de săptămâni bune că vine la cerc pentru a ne cunoaşte. Drept care, la rugămintea lui, îl anunţ prin mail de ceva vreme, data şi ora la care au loc întâlnirile, pentru a se încadra în program. N-a venit niciodată. Aşa că am renunţat să-i mai expediez datele cerute, convins că dacă ne este dat să ne întâlnim, acest fapt se va produce cu siguranţă, fără aceste anunţuri. Ei bine, când mă aştept mai puţin, să spun cinstit uitasem cu desăvârşire, minunea s-a produs. Nici nu ne-am aşezat bine pe scaune că se îndreaptă spre noi, eram cu mom pe care o târâsem după mine deşi nu se refăcuse după o perioadă destul de lungă de suferinţă, zic, se îndreaptă spre noi un domn, cam la 35 – 40 de ani, aşa părea prea tinerilor mei ochi de ucenic, aproximativ 1,70m înălţime, păr şaten şi o minunăţie de ochi albaştrii ascunşi, cum altfel decât înapoia unor ochelari cu lentile groase. Mă întreabă direct:
- Tu eşti Doru?
Răspund afirmativ. Cu jumătate de gură. De ce? Uite, na, recunosc! În primele momente m-am pierdut, am înţepenit. Orice întâlnire cu o persoană necunoscută, schimbul de replici în virtual nu contează, produce asupra mea acest efect. Reuşesc să domin starea după ceva vreme, când mă obişnuiesc cu persoana respectivă.
Bărbatul din faţa mea întinde mâna şi se prezintă simplu:
- Sunt Nelu Gârda.
Habar n-am ce am discutat. Mă credea sfătos iar eu sunt tăcut, mă credea impetuos iar piciul site-ului este extrem de liniştit, de calm. Sper că nu l-am dezamăgit.

Revin la motivul acestui articol. Pentru că prezentarea domnişoarei Ayako a fost destul de scurtă, am purces la propriile cercetări cu gândul de a vă oferi o imagine cât mai cuprinzătoare şi în acelaşi timp atractivă a primelor ritualuri de primăvară din an. Sunt convins că au mai multe.
Musai să iau apărarea lui Ayako. Să nu credeţi cumva că este superficială. Deşi este în România doar de şase luni a vorbit în limba română. S-a străduit iar noi, cei din sală, am ajutat-o de fiecare dată când se părea că nu găseşte exprimarea potrivită.
Gata! La drum!

SETSUBUN

Ritual de sezon, practicat peste tot în Japonia , Setsubun este strâns legat de calendarul japonez şi de credinţa niponă. Poate fi practicat nu doar în locuri religioase, cum ar fi altarele şintoiste, ci şi în familie. Toţi japonezii cunosc acest ritual sau au trecut cel puţin o dată prin experienţa de a-l practica.
Aş vrea să încep prezentarea cu explicarea calendarului japonez. După care vă voi vorbi de ceea ce se practică de Setsubun.
Japonia a adoptat calendarul gregorian în anul omieoptsuteşaptezecişitrei. Înainte de această dată, calendarul lunisolar a fost cel utilizat vreme de cincisprezece secole, preluat fiind din China. În calendarul lunisolar se crede că anul începe primăvara şi se termină iarna. Există aproximativ două luni de întârziere în intervalul de date dintre calendarul gregorian şi cel lunisolar.
Calendarul lunisolar este compus din 12 luni la fel ca şi cel gregorian, dar este divizat mai departe în 24 de zile de sezon, numite Nijushi-sekki.
Ce reprezintă Nijushi-sekki? A fost gândit pentru a potrivi calendarul lunisolar cu sezoanele dintr-un an. Astfel a avut loc împărţirea anului în 24 de secţiuni egale, fiecare primind o denumire. Prima dintre ele, la începutul anului, se numeşte Risshun. Ea cuprinde ziua de Anul Nou şi următoarele 15 zile, până la următoarea secţiune, Sekki. Risshun corespunde perioadei 4 - 18 februarie din calendarul gregorian.
Ce înseamnă Risshun? Literal se referă la venirea primăverii. De fapt, este prea rece să se simtă primăvara în timpul perioadei de Risshun în Japonia. Mai mult decât atât, februarie este cea mai rece lună dintre cele 12. Atunci, de ce “venirea primăverii” în cea mai rece lună? Pentru că prima zi a sezonului Risshun a fost considerată a fi cea mai rece zi din an, după aceasta vremea începe să se încălzească tot mai mult. Din punctul dumneavoastră de vedere, Risshun ar putea fi în martie cu toate că în zilele noastre se ridică tot mai mult problema încălzirii globale.
Nijushi-sekki ( cele 24 de zile de sezon ) a fost iniţial o invenţie a chinezilor, dar japonezii au organizat-o într-un mod mai util. Iar ceea ce a ieşit a fost numit Zassetsu. Zassetsu este un termen colectiv pentru anumite zile din calendar.
Ele au fost gândite în ideea de a reda schimbările uşoare de climă în funcţie de sezon astfel încât oamenii să le poată folosi pentru agricultură. În felul acesta oamenii puteau cunoaşte care este timpul potrivit pentru semănat, evitând daunele. Zassetsu apare doar în calendarul japonez şi de când s-a inventat a contribuit semnificativ la progresul agriculturii din Japonia. Mai mult decât atât, Zassetsu a fost strâns legat de evenimentele populare şi funcţiile anuale care surveneau în mod natural în viaţa oamenilor.
Există mai multe feluri de Zassetsu care sunt folosite în mare parte şi acum. Dintre acestea Setsubun este cel mai reprezentativ.

節分 Setsu-bun - Împărţirea dintre anotimpuri
彼岸 Hi-gan Moment de rememorare a strămoşilor / Lumea de dincolo (Primăvară- Toamnă)
社日 Sha-nichi - Sărbătoare de origine şintoistă / Rugăciune pentru recolte bogate (Primăvară- Toamnă)
八十八夜 Hachi-ju-hachi-ya - 88 de nopţi după Risshun/ Timpul semănatului (Mai)
入梅 Nyu-bai - Începerea sezonului ploios (Iunie)
半夏生 Han-ge-sho - Terminarea sezonului ploios (Iulie)
土用 Do-yo – 18 zile inainte de fiecare anotimp
二百十日 Nihyaku-toka - 210 zile după Risshun (O zi rea pentru agricultură – taifun-uri frecvente)
二百二十日 Nihyaku-hatsuka - 220 zile după Risshun (Încă o zi rea pentru agricultură)

Şi iată am ajuns să abordăm tema principală de azi.
Setsubun se referă în primul rând la împărţirea dintre anotimpuri. Ziua de dinainte de Risshun şi alte începuturi de anotimp sunt considerate a fi Setsbun. Astăzi, termenul Setsubun se referă de obicei la ziua de dinaintea sezonului Risshun.
Există practici speciale cu ocazia zilei de Setsubun. În asociere cu calendarul lunisolar, Setsubun a jucat rolul ajunului Anului Nou. De aceea este însoţit de un ritual special care se practică atât în familie cât şi în comunitate. Ritualul este legat de purificare sau de curăţare. De ce? În ajunul Anului Nou se credea că o familie sau o comunitate este expusă la spirite rele mai uşor.

Oni

Oni

În cultura japoneză, astfel de spirite rele au fost vizualizate prin creaturi imaginare. Una dintre ele se numeşte Oni. La origine, oni însemna ceva ascuns, invizibil. Aceste creaturi au formă umană, dar pielea lor este colorată în roşu, albastru sau negru. Au unul sau mai multe coarne, părul buclat, gură mare şi canini ascuţiţi ieşiţi în afară. Oni sunt aproape goi, acoperiţi doar de un Fundoshi * din piele de tigru. Oni poartă în mână un buzdugan. Se presupune că sunt duri şi violenţi, dar nu le place mirosul de sardine prăjite şi înţepătura cu frunze de ilice (yerba mate). Trăiesc în iad de obicei, dar îi găsim oriunde în imediata apropiere a vieţii noastre şi chiar în inima noastră. Reprezintă răul anului trecut şi toate spiritele aducătoare de boală pentru anul care vine.
Să vedem ce trebuie făcut de fapt pentru a alunga spiritele rele, Oni.
Există diferite variante de ritual în funcţie de regiune, dar cel mai des întâlnit este Mamemaki, care înseamnă împrăştierea fasolei sau aruncarea fasolei. Se crede că prin Mamemaki se pot alunga spiritele rele, Oni.

Du-te Oni şi lasă norocul la noi!

De ce cred oamenii că pot bate Oni cu boabe (mame)? În limba japoneză sunetul cuvântului mame este acelaşi pentru:
魔目 (mame) = Ochii spiritelor Oni
魔滅 (mame) = a expulza/ a scoate afară Oni
Deci, boabele aruncate împotriva ochilor spiritelor rele Oni pot să-i conducă afară!
De obicei Mamemaki, împrăştierea fasolei, se face acasă în seara zilei de Setsubun, dar poate fi văzut ca un eveniment anual realizat la altarele şintoiste, sau o recreere pentru copiii de grădiniţă.
Acasă, tatăl sau bunicul, care are rolul principal în ritualul, stă în afara casei, la uşă de intrare, purtând o mască oni. Restul familiei, în picioare în cadrul uşii, aruncă boabe de soia la oni, strigând: "Oni wa soto! Fuku wa uchi!" (鬼は外! 福は内) "Afară cu demonii! Norocul înăuntru!". Apoi, ca să fie protejate de boală în cursul anului, fiecare membru al familiei mănâncă un număr de boabe de soia prăjite egale cu vârsta lui sau cu vârsta plus unu.
Pictorul Katsushika Hokusai a imortalizat acest obicei, în una din picturile sale.
Mamemaki are loc de asemenea la templele budiste şi Shinto. Ritualul poate fi efectuat de celebrităţi, Sumo wrestlers sau personalităţi născute în anul curent. Boabele de soia prăjite pot fi învelite în folie de aur sau argint sau pot fi înlocuite cu mici plicuri cu bani sau dulciuri.
Cei ce îndeplinesc ritualul împrăştie fasole spre vizitatori în timp ce rostesc incantaţii. Sau aruncă pachete de fasole, astfel încât vizitatorii le pot duce cu ei acasă.

Pachete de fasole

De obicei, boabele folosite pentru ritual sunt boabe de soia prăjite şi purificate, dar în unele regiuni sunt utilizate arahide cu scoici. Obiceiul "aruncatului fasolei" datează din perioada de Muromachi (1333-1568).
Pe lângă Mamemaki, Yaikagashi este un alt obicei frecvent practicat de Setsubun.
Yaikagashi este un fel de talisman confecţionat dintr-un cap de sardină şi frunze de ilice - yerba mate, deoarece spiritelor Oni le displac mirosul de sardine prăjite şi înţepătura frunzelor de yerba mate. Acest talisman se pune la uşă pentru a evita pătrunderea spiritelor rele în casă. În loc să facă talisman, unele persoane mănâncă sardine cu acelaşi scop.

Talisman împotriva spiritelor rele

În noaptea de Setsubun, ca abordări de anul nou, mulţi japonezi decorează un copac sfânt în faţa de casele lor cu un cap de un sardină, un căţel de usturoi, sau o ceapă. Aceste talismane au rolul de a menţine oni departe (deşi, între noi fie spus, pisica vecinului nu poate fi intimidată).

Rulou Eho-maki

În zona Kansai, zonă situată în partea de sud est a Japoniei, a început să se practice pe lângă Mamemaki un ritual în plus. Acesta constă în a mânca sushi în formă de rulou, numit Eho-maki. Eho reprezintă direcţia indicată de busolă, considerată norocoasă, direcţie care variază de la un an la altul. Se crede că busola arată locul în care se găseşte zeul Toshitokujin sau Toshigami, responsabil pentru recolte din acel an şi pentru noroc. În componenţa ruloului intră 7 ingrediente de bază, dintre care amintim: ciuperci, ţipar, omletă, castraveţi, ş.a.
Există şi o regulă. Se mănâncă ruloul Eho-maki netăiat, fără a spune nimic, orientat spre direcţia norocoasă. În unele cazuri, se mânâncă cu ochii închişi tot ruloul. Eho-maki a devenit cunoscut mai bine în Japonia datorită emisiunilor TV. Odată cu răspândirea ruloului eho-maki au apărut multe variante. În zilele noastre, pe lângă sushi tip rulou, se poate găsi şi eho-maki tip prăjitură.
Cei capabili de a realiza performanţa de a mânca tot ruloul( rola are aprox. 20 cm ) au norocul de partea lor în afaceri, îşi asigură longevitatea şi sănătatea. În Osaka, de unde pare a proveni această tradiţie, unii oameni spun că practica a început atunci când o gheişă tânără a mâncat această delicateţe gustoasă pentru a se asigura că iubitul o preferă pentru următorii ani. În unele zone, ruloul se face cu o umplutură de şapte culori care reprezintă Shichi Fukujin ( cei şapte zei care asigură fericirea).
Multe povestiri se referă la originea aruncatului boabelor de Setsubun, dar una dintre cele mai faimoase poate fi văzută în scenetele de comedie care se joacă cu acest prilej la templul Mibu din Kyoto. Aproximativ s-ar traduce astfel: într-o zi un căpcăun deghizat a venit în casa unei văduve în vârstă. Avea la el un ciocănel de lemn, magic şi purta un chimono frumos. Ispita a luat în stăpânire văduva, când a văzut frumuseţea chimonoului. Femeia a furat haina. Nu s-a mulţumit doar cu chimonoul, ea a încercat să obţină şi ciocănelul magic. Surprins de lăcomia femeii, căpcăunul şi-a arătat adevărata înfăţişare. Aşa de tare s-a speriat văduva încât a aruncat cu ce i-a venit la îndemână în căpcăun. S-a întâmplat să fie, printre celelalte lucruri şi o mulţime de boabe de fasole. Acestea trebuie să fi rănit spiritul cel malefic, deoarece căpcăunul a fugit lăsând văduvă fără obiectele lăcomiei, dar mai înţeleptă şi mai sănătoasă.
Acestea sunt lucrurile pe care am vrut să le prezint despre Setsubun. Sper că v-a plăcut.
În încheiere, aş dori să vă mulţumesc că m-aţi citit, încă o dată.

REFERINŢE:

Campbell, A., D.S. Noble, et al (1993) Japonia; un Illustrated Enciclopedia. Tokyo: Kodansha Ltd.
Nojiri, H. (1992) Hoshi Sanbyaku Rokujyu Go Ya (365 stelar nopţi). Tokyo: Kouseisha Kouseikaku.
Okada, Y. şi S. Akune (1993) Gendai Koyomi Yomikaki Jiten (Modern Calendar Dictionary). Tokyo: Kashiwa Shoubou.
Sasama, Y. (1995) Fukugen; Edo Seikatsu Zuroku (restabilirile; imagine cartea vieţii Edo Era). Tokyo: Kashiwa Shobou.
Sasama, Y. (1992) Shiryou; Nihon Rekishi Zuroku (referinţe; japoneză ilustratii istorice). Tokyo: Kashiwa Shobou.
Shinmura, I. ed. (1994) Koujien (japoneză etimologic Dictionary). Tokyo: Iwanami Shoten.
Watanabe, T. (1994) Koyomi Nyumon; Koyomi nu Subete (introducere la calendarul; totul despre calendarul). Tokyo, Yuzankaku.
Customs and traditions of Japan – Setsubun
http://www.kyotofoodie.com/ Setsubun Dinner and How to Eat Eho Maki 恵方巻き
http://www.muza-chan.net/japan/index.php/blog/customs-traditions-setsubun
http://en.wikipedia.org/wiki/Setsubun
http://www2.gol.com/users/stever/setsubun.htm

Imagini:

http://www.youtube.com/watch?v=KbIPoAma66Q

* Fundoshi: lenjerie de corp pentru bărbaţi care arată ca o fâşie de material textil. În zilele noastre această lenjerie veche a fost schimbată cu cea din Vest, însă mai este folosită şi azi cu ocazii speciale, cum ar fi festivalurile tradiţionale, Matsuri.)

Camera de lectură

2010-03-13T13:11:00.002+02:00

Această cameră de lectură nu e puternic luminată. Unicele raze ale soarelui ce găsesc acest loc liniştit sunt cernute de perdea, dând locului o atmosferă melancolică.
Pereţii pictaţi în portocaliu, crează impresia unui lan de grâu la asfinţit. Singura piesă de mobilier este însuşi sufletul meu în care mă cufund de fiecare dată când ochii mei sărută pletele cărţii.
Afară, plantele înfloresc, a doua zi se ofilesc, apoi învie fiind prinse într-un dans vicios al vieţii cu moartea.

Azi am avut inspecţie!

2010-03-13T12:50:00.000+02:00

- Ţi-ai învăţat pentru azi?
- Nu… răspunsei
Eram în general, nu spun la ce şcoală, nici în ce clasă, pentru că timpul şi locul nu sunt importante. Tot ce contează, e să fac ceva ca profesoara să nu mă asculte. De ce? Păi… din nefericire pentru noi…. e inspecţie. De ce pentru noi şi nu pentru profesoară?
Să vă explic. Profa e plicticoasă rău, toţii copiii o urasc, cel puţin cei din şcoală. Vine inspecţia şi trebuie să facă o impresie bună. Nu? Aşa că presează elevii. Plus că, tema pentru azi a fost uriaşă! Iar eu nu am făcut-o. De-alături, vărul meu îmi tot punea întrebări stupide.
- Ce te faci?
- Ceva…
- Ce anume?
- Nu ştiu…
- Ce faci tu întotdeauna în astfel de situaţii, trage singur concluzia dacă vede că de la mine nu scoate mare lucru.
- Găsesc o scuză stupid.
- Şi... e chiar atât de greu?
- Păi… Dacă timp de trei ani găseşti scuze care mai de care mai prosteşti, într-un final rămâi fără idei.
- Plus că majoritatea le-am folosit ca să scap de ora de sport.
- De ce nu faci sport, mă slăbănogule? întreabă Tudor. Aşa îl chema pe vărul şi colegul meu de bancă.
- Ce pot să spun?! Banca e fooooaarte sexy! răspunsei, dându-mi ochii peste cap cât mai semnificativ.
Pentru că n-am găsit nimic care să rezolve favorabil situaţia, m-am dus direct la profă, în clasă deja. Păşeam cu tupeu spre zona crepusculară. I-am trântit pur şi simplu adevărul: nu mi-am făcut tema şi nici nu am învăţat.
Din senin simt că mâna lui Dumnezeu a coborât din ceruri şi mi s-a aşezat deasupra capului în timp ce profa a spus:
- Bine. Nu te întreb nimic.
Fac stânga-mprejur şi trec la loc. Nu ştiam ce se va întâmpla. Atmosfera era prea încordată. Singurul relaxat, eu.
Inspectorul a venit şi s-a aşezat in ultima bancă. Ora a început cu totul altfel decât de obicei. Profa ne citea, punea întrebări, îi păsa sau cel puţin se prefăcea. Elevii erau mereu cu mâna pe sus. Bineînţeles că şi eu, doar făceam parte din decor, sigur că nu mă va pune să răspund. Dar nenorocirea s-a întâmplat. Profa m-a pus să răspund tocmai când, plictisit de mascaradă lăsasem jos cele două degeţele. Mâna ce atârna până atunci prietenoasă deasupra capului m-a strivit ca pe un gândac.
Din păcate nu vă pot spune ce s-a întâmplat în continuare. Ar fi imposibil. Restul amintirii a fost distrusă de un tip în costum ce locuieşte în capul meu de ceva vreme, pe nume Don.
-Ba nu, răsună scurt răspunsul acestuia.

Legenda pinguinului

2010-03-06T12:31:00.002+02:00

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti. Cu mult, mult, mult timp în urmă, să tot fie prin anul 1000 sau poate mai departe, dar asta e altă carte, s-a întâmplat să fie o mare sărbătoare în rândul dobitoacelor, cele necuvântătoare. Dumnezeu a organizat un festin strălucitor şi le-a chemat tocmai la Polul Nord, în palatul Moşului, plecat în Hawai pentru o binemeritată vacanţă şi cură de idei căci nu mai ştia săracul ce păpuşi să dăruiască fetiţelor şi ce căluţ sau maşinuţă voinicilor.
Pentru marele bal toate speciile trimiseră ca reprezentanţi câte o pereche frumos costumată sau împopoţonată, după cum îi dusese mintea, banul şi buzunarul.
Ultimul venit fu pinguinul care se pornise la drum hăt de la polul cel mai de sud. În vremurile de care povestim, personajul pomenit era galben-galben ca un ou ca să nu îl confundăm pesemne cu zăpada cea proaspăt cernută de Bunul Dumnezeu.
Ca unul care trăia în ţinuturile reci nu prea deţinea bani în portofel. Venise cu haina de fiecare zi, cea în care pornea la vânătoare de peştişori sclipitori, cea în care dormea şi visa la ţărmuri boreale, mult mai amicale, din punct de vedere al temperaturilor.
Taurul care acaparând discuţia, se lăudase toată seara cu părul său superkalifragilistic, observă bucăţica mobilă de unt şi, fără pic de consideraţie, începu un nou subiect de conversaţie. Sărmanul pinguin! De ştia ce îl aşteaptă, nu mai venea la nici o petrecere! Prefera întâlnirile austere.
Domnul observă repede necazul şi trimise cel mai bun croitor, un aligator. SSSSt! Acesta e un secret, deci mai bine tăceţi. Cât ai număra până la trei, personajul nostru genuin s-a trezit costumat bicolor cu un frac incredibil de pufos, elegant şi permanent. Vedeţi, de atunci poartă bărbaţii, la orice ceremonie, cele două cozi de la antipozi.
Vă puteţi imagina cum a reacţionat taurul cel fanfaron şi răutăcios. Oricum, drept răsplată pentru fapta lui şi-a pierdut mult iubita podoabă capilară, primind în schimb o pereche de coarne, terne, uşor întoarse ca să nu poată să răstoarne dreapta rânduială a lui Dumnezeu.

Bianca, prinţesa războinică

2010-02-25T16:50:00.002+02:00

Încep acest nou interviu cu o mărturisire. Chiar din prima săptămână de şcoală, am fost avertizaţi că limbajul deocheat nu are ce căuta între colegi. Purtări de tip macho sau adresări de felul: „fă ală, te sparg”, nu există în şcoala noastră. Orice abatere trebuie raportată Măriei Sale, Sergentul. Cred că ştiţi deja care. Măsurile sunt la fel de drastice ca la ora de engleză, mai mult, neaducerea lor la cunoştinţa dirigăi se lasă cu pedepse pentru toată clasa. „Toţi pentru unul, unul pentru toţi” se aplică fără nici o excepţie. Cică nu suntem măgari sau alte naţii râmătoare să ne bălăcim în noroaiele limbajului de mahala. O lecţie extrem de utilă. Profităm imediat de ocazie şi, deşi pare că vrem să scoatem din minţi vreun prof mai înţepat, ne adresăm unul altuia numai cu „dragă”, în diferite tonalităţi. Depinde spre cine ţintim. Nu-i aşa că suntem răi?! Acum la treabă.
Din vechea clasă, I – IV, se distinseseră, în urma examenul de limba engleză, doar nouă tocilari. Printre ei, spre nedumerirea unora, şi eu. Laolaltă cu alţi pitici de vârsta mea, am intrat în clasa de elită, având cursuri de engleză intensiv. Nu ştiu de ce le-au desfiinţat. E una dintre cele mai proaste decizii luate de caricaturile de guverne care se joacă de-a condusul ţării spre prosperitate. Mai degrabă spre groapa de gunoi a Europei. Asta în cel mai bun caz. Să revenim. Nu ne propunem să facem politică aici.
Printre noii colegi, Bianca. După cât m-a ajutat, firesc era să încep seria interviurilor printre colegi cu ea. Adevărul e că Iulia, prima intervievată, se remarcă în orice situaţie. Dacă intraţi în clasa noastră, prezenţa ei se observă imediat. Este dominată de nevoia de a ajuta, de a-şi aduce contribuţia la absolut orice acţiune, de a ocroti, de a face dreptate. Pentru asta se ia în gură şi cu diriga. Exploziv! Cred că va fi o mamă excelentă.
Bia este undeva la polul opus. O remarci cu întârziere, nu pentru că ar fi ştearsă. Dimpotrivă. Dăruită de natură cu bucle blond cenuşii, ochii albaştri, carnea ei are o tentă aurie care o face să pară caldă, deşi privirea spune altceva. Reţinută, calmă în orice clipă, în orice situaţie. Nu „atacă” problemele asemenea Iuliei, nu plânge din orice, ca alte fete. Ai putea crede că nu e capabilă de emoţii. Timpul petrecut alături de ea îţi va demonstra că nu ai dreptate. Prietenia ei se câştigă greu, dar va fi întotdeauna de durată. Mai scundă decât mine, ca majoritatea fetelor sau poate eu sunt prea înalt la cei 1,82m, nu e nici plină, nici scobitoare. Uneori îşi trece degetele subţiri peste fruntea netedă, înaltă, ca şi cum ar îndepărta un gând, o neplăcere.
Fără să întreprind vreo acţiune prin care să ies în evidenţă, îndrăgit nici atât, m-a luat imediat sub ocrotirea ei, cum a dat ochii cu mine. Înţelepciunea îi şoptise că sunt alt soi, diferit de micii bădărani, cu ifose, din jurul nostru. Sper că nu am dezamăgit-o niciodată. Mi-a prins bine prietenia ei. Foarte bine. Să vă spun de ce.
În clasa nou formată, era singura care vorbea cu mine. Ei bine, singura care nu îşi bătea joc de tăcutul, veşnic absent la ce se petrecea împrejur. Excepţie Tudor, vărul meu, asta doar când nu era supărat pe mine din cine ştie ce motive obscure, al căror înţeles nu l-am pătruns niciodată.
Bia îmi lua apărarea, scutindu-mă de umilinţele la care mă supuneau băieţii. Nici fetele nu se dădeau în lături. Crescut într-o atmosferă de pace, dragoste şi bun simţ, nu reuşeam să le fac faţă, nu ştiam cum să reacţionez. Recunosc că nu este în firea mea săritul la bătaie, înjuratul sau adoptarea unei atitudini agresivă pentru a mă impune. Calmul, însoţit de un zâmbet, sunt convins că rezolvă orice situaţie. Probabil greşesc. Nici vorbă să-i povestesc mamei calvarul prin care trecea puiul ei zi de zi. Bia a fost singurul meu sprijin în acea perioadă ce ar fi trebuit să fie printre cele mai fericite.
Ajutorul ei nu se limita la atât. Zilnic îmi amintea ce teme avem de făcut, căci subsemnatul scria poveşti în timpul orelor, nici vorbă să ascult bazaconiile înşirate de profesori fără har şi tragere de inimă pentru meseria aleasă. Singura materie care mă captiva în întregime, fizica. Nu datorită aptitudinilor mele pentru această ştiinţă. Nici vorbă! Profa purta întreaga vină.
Revin la Bianca. Acasă, mă jucam, normal. La ce v-aţi fi aşteptat de la unul cu capul în nori? Săraca Bianca îşi luase în serios atât rolul de ocrotitoare la şcoală, cât şi cel de îndrumătoare în ale lecţiilor, proiectelor şi ale altor trăznăi cerute de programa şcolară, ce se cereau rezolvate acasă.
Când am mai prins curaj, asta era prin a 6-a şi a 7-a, relaţia noastră a evoluat. Schimbam bileţele conţinând impresii haioase despre profesori. În timpul orelor, bineînţeles. „Conspiraţia”, căci aşa o socotea mintea mea năzdrăvană, împodobea obrajii amândorura cu zâmbete complice. Cel puţin în privinţa profesorilor aveam aceleaşi păreri, alinând, în parte, simţământul de singurătate. Eram înţeles. Asta până într-a 8-a când iar am intrat în zona gri a precipitaţilor melancolice. Continua totuşi să aibă grijă de mine. De câte ori deschideam mess-ul, era prezentă, reamintindu-mi plicticoasele îndatoriri ale vârstei. Între timp devenisem elev eminent şi-mi făcea plăcere s-o ajut la mate sau English, în rarele ocazii în care apela la cunoştinţele mele.
Tare norocos am fost. Nu-i vorbă, întotdeauna am fost, dar niciodată atunci nu am apreciat îndeajuns acest noroc chior. Niciodată nu m-a bătut, nu mi-a reproşat ceva. Spuneţi şi voi, poţi maltrata un îngeraş atât de dulce cum eram pe atunci?! Pare că ea nu putea. Acum sunt şi mai dulce. Aş vrea eu!
Un spirit mai atent v-ar putea povesti mult mai multe. Bianca merită. Din păcate, sunt recunoscut pentru veşnica zăpăceală dimprejurul meu.
V-am ameţit cu vorbăria mea, am dreptate? Începem.
După cum aţi constat, Bianca e o înţeleaptă. Drept care, privind-o dulce, cu ochii largi deschişi, de parcă nu ar fi suficient de mari, atac cu candoare:
- Cum ţi se par profesorii?
- Sincer? Enervanţi!
Nedumerire pe toată linia! „Atena” în persoană dă un răspuns stupefiant. Înghit găluşca şi continui mult mai timid:
- Doar atât?!
- Ştii care sunt cei mai enervanţi? Cea mică şi grasă, ăla înalt şi gras, poreclit „Arhanghelul durerii”, cel care ne ameninţă cu atacurile energetice. În rest, îmi plac bărbaţii.
Pleosc! Bărbia mea ajunge instantaneu la nivelul podelei, ochii se iau la întrecere cu mingile de tenis ataşate ca lentile la un binoclu subdimensionat. Observându-mi reacţia, colega mea cea cuminte şi deşteaptă se corectează repede:
- Îmi plac profesorii. Doar cei foarte indulgenţi.
Edificat de-acum, trec la următoarea întrebare, aşteptând altă bombă.
- Cum e viaţa la liceu, dragă?
-Extrem de incitantă, dar în acelaşi timp foarte grea. Prea multe responsabilităţi, teme. Totul, dintr-o dată.
- Colegii? susur, cât mai inocent cu putinţă.
- Vai, Doamne! Când o să-ţi scoţi capul din fund o să-i vezi şi tu! La prima vedere, o turmă de simpatici. Când te obişnuieşti cu ei, descoperi că unii şi mai ales unele, au devenit între timp de-a dreptul antipatice. Nu multe. Câteva. În general băieţii sunt ok, poţi comunica, lucru de mirare, poţi chiar întreţine dialoguri cu ei. Interesante.
- Până acum ai fost singura persoană care a răspuns la întrebări atât de serios, îi spun, dând grosier cu bidineaua, pândind însă, ca uliul puii din ograda Biancăi, noi revelaţii.
- Crezi că ai să rezişti încă trei ani? Mai ales cu Iulia în preajmă, adaug eu, înaintând un fitil cât roata unui camion.
- Din fericire vă am pe voi, Andreea, pe tine, Armin în mai puţină măsură. Vom vedea şi vom trăi. Sau invers. Cum se zice, că tu le ştii pe toate?!
- Invers, dau eu din gură!
În aceeaşi clipă intră diriga. Fatală combinaţie, gura mea mare şi sergentul.
Restul interviului aşteaptă următoarea pauză. Şi ca şi cum distanţa de cincizeci de minute n-ar fi existat niciodată, imediat ce sună clopoţelul răspunde la ultima întrebare:
- Iulia o să termine liceul cel puţin cu o urmă pe faţă. De la mine.
În timp ce-şi lansează belicoasa promisiune, faţa rămâne neschimbată blonda păstrează aceeaşi atitudine calmă pe care i-o ştiam dintr-a cincea. Nici o zvâcnire, nici un rictus. O privesc. Nu direct. Nu mai îndrăznesc. Interviul a dezvăluit o Bianca pe care nu aş fi bănuit-o, zvârlindu-mă într-o poziţie mult mai respectuoasă în faţa acestei Xena în devenire.
- Şcoala? Ca nivel de predare, dotare cu tehnologie de ultimă oră, ş.a.
contiui eu, devenit acum sfios de-a binelea. Cinstit ar fi să spun timorat.
- Destul de bună. Ieri am aflat, întâmplător, că diriga n-o să ne laude în veci, mai bine îşi mâncă limba, că suntem elevi de primă mână. Normal că şcoala în care învăţăm este una din cele mai bune din Cluj. Calculatoare la tot prostu’, table conectate la internet, posibilităţi rapide de a găsi informaţii şi tot ce avem nevoie.
Imi reaminteşte tocmai mie. Cumintele, politicosul încinge împreună cu Armin, nişte meciuri de pomină în lumea fantastică a războaielor intergalactice din materia, de noi adăugată orarului, a jocurilor pe calculator. Bineînţeles că la ore! Cum altfel! Hm! Asta rămâne între noi! Batem palma?

Malachit

2010-02-20T23:09:00.000+02:00

Ploi târzii

2010-01-25T15:24:00.002+02:00

Foto: utopic man

Thai

2010-01-24T09:53:00.004+02:00

Autori:
G.L.D. - George Luca Dumitru
D.E.I. - Doru Emanuel Iconar

Foto: Thailanda - templul Arun din Bangkok

Saint Michel -

2010-01-24T09:07:00.004+02:00

Foto: Magdalena Dale - Abatia Mont Saint - Michel
interior - pe perete Sf Fecioară cu pruncul Iisus în picioare

aluzii

2010-01-10T10:16:00.002+02:00

Între două lumi

2010-01-06T16:35:00.000+02:00

Pustiu

2010-01-02T12:25:00.001+02:00

Wagner

2009-12-27T14:25:00.003+02:00

wagner - voci 2
Asculta mai multe audio Muzica

Iarnă pe râu

2009-12-23T15:55:00.000+02:00

lumină de iarnă

2009-12-23T14:29:00.004+02:00

Photo: "Winter Window" by Alexander Volkov

Otsukimi. Semnificaţii şi obiceiuri

2009-12-01T10:13:00.014+02:00

Vineri seara am fost cu mom, la Centrul cultural japonez. Mă bucur că a insistat să ieşim din casă, deşi vremea numai de plimbare nu era. Ba, la reîntoarcere, ne-a plouat bine. Primisem de la doamna Maria Tirenescu un mail care anunţa o întâlnire pentru a sărbătorii şi a descoperi, împreună cu cei doritori, semnificaţii şi obiceiuri legate de Otsukimi. Este sărbătoarea lunii, mai corect spus a privitului lunii. Este o ocazie oferită de terminarea anotimpului ploios în Japonia. Prezentarea făcută de Minodora Bute, secretara centrului, n-a fost exact ceea mă aşteptam, dar a oferit câteva repere, pentru noi interesante, dat fiind noutatea lor.
La final, a intervenit gazda, domnul Tzukaro. Nu sunt foarte sigur dacă aşa se scrie, cu siguranţă însă, aşa se aude. El a subliniat că sărbătoarea este în primul rând prilej pentru reîntâlnirea familiei, prietenilor. Servesc diverse mâncăruri, mai ales dulciuri, beau sake, discută şi caută iepurele din lună. Bineînţeles că mi s-a părut cam ciudat să aibă o asemenea ocupaţie, apoi am aflat că iepurele lunatic e o veche legendă de-a lor. Cu legendele n-ai cum să te iei în răspăr, poţi doar să le asculţi cu sufletul, aşa că voi căuta mai multe pe net, pentru că de la domnul Tyukaro n-am aflat mai mult.
A vorbit frumos, a vorbit cu patimă, a însufleţit inimi, acest mic japonez. Este la Cluj de cel puţin 6 ani, după cum mărturisea soţia lui. Părerea dânsului despre europeni: vorbesc, vorbesc, vorbesc, însă au uitat să privească, nu doar luna, ci tot ce este în jurul lor. Foarte curios să afle când am privit ultima oară luna, ne tot întreba la fiecare cinci minute: „ Când aţi privit ultima oară luna? Nu cinci secunde, nu zece, ci minute în şir, să admiraţi, să descoperiţi, să iscodiţi...”. Eu m-am făcut mic, mă rog, cât am putut de mic... dar voi? Când aţi privit ultima oară luna?!?
La sfârşitul discuţiilor, completărilor şi întrebărilor din public, am fost invitaţi şi delectaţi cu o gustare pregătită de soţia gazdei şi cele două tinere din ţara florilor de cireş. Ce de clişee! Cer iertare. Din ţara îndepărtatului est. Alt clişeu. Oops! S-au servit, diferite mâncăruri tradiţionale cu această ocazie. Găluşte de orez, vedetele serii, dată fiind similitudinea acestora cu luna, au sosit în două variante: cu sos de zahăr caramelizat, presărat cu praf de soia şi varianta a doua, cu pastă de fasole roşie îndulcită. Pe masă, lângă platouri, tronau două vase pântecoase cu ceai verde şi ceai din fructe de pădure, pet-uri cu apă minerală, cât pe ce să scriu milenară şi sucuri. Totul plăcut aranjat pe o faţă de masă în pătrăţele brune şi albastru închis. Nu ştiu de ce, mie aşa mi s-a părut, cele două culori făceau trimitere la subiectul întâlnirii, luna plină în anotimpul toamnei.
Alte feluri nu le mai ţin minte. Staţi să vă spun de ce. La primul fel de găluşte am făcut: yamiiii! Hei! Nu doar eu! Lasăţi, nu râdeţi, se ştie deja că-s pofticios. La cel de-al doilea, dacă nu mi s-ar fi spus că este fasole, aş fi băgat mâna în foc că au pus gem peste găluşte, aşa că m-am păcălit. Deşi nu-mi place fasolea deloc, deloc, am mâncat câteva bucăţi şi din acest fel.
Printre invitaţi, domnul Ioan Marinescu Puiu, cunoscutul autor a cinci cărţi de haiku. Domniei sale i-au fost premiate câteva poeme la concursurile nipone de haiku. E foarte apreciat de cititorii acestor scurtisime perle, nu numai aici, ci şi în Japonia şi India. Ne-a încântat cu lectura câtorva dintre ele, avânt drept tematică luna.
Alţi participanţi: o studentă la facultatea de litere din Cluj, de origine niponă, doamna Tzukaro şi încă două tinere japoneze, nu ştiu cu ce ocazie în oraşul nostru, doamna Mirela Trif, din Câmpia Turzii, ucenică şi dânsa în ale haiku-ului, membră a grupului Romanian Kukai. Sosise la Cluj special pentru această întâlnire. A fost o surpriză pentru ea şi s-a arătat încântată să mă întâlnească în carne şi oase. A venit să-mi vorbească imediat ce prezentarea a luat sfârşit. Bineînţeles, după cum vă închipuiți, doar mă ştiţi, n-am reuşit să leg două cuvinte. Drept care i-am oferit adresa de mail, doar, doar, trec şi trece peste momentul de stânjeneală. Alţi participanţi: iubitori ai Japoniei, ai culturii nipone, de toate vârstele, din cele mai variate domenii de pregătire.
Neobişnuit pentru mine, m-am împrietenit foarte repede cu doamna Tzukaro. Una din fete, studentă la conservator, secţia vioară, o învăţa să pronunţe litera „l”. Îi admiram doamnei eforturile şi perseveranţa în a învăţa pronunţia unei litere care, am aflat, cu stupoare, na! uite recunosc, că în limba niponă nu există. Pronunţa un „l” mai aproape de „r” şi râdea din toată inima de fiecare dată când pronunţia ei era exactă.
Amândoi, soţ şi soţie, rătăciţi la Cluj, posedă, lucru rar, un zâmbet cald care nu poate decât să lege oameni. De mirare că m-am lipit de ei imediat? Domnul Tzukaro a venit şi m-a salutat, am dat mâna şi, după o scurtă discuţie, m-a invitat la următoarele reuniuni. L-am asigurat că voi profita de orice pretext îmi va fi oferit de-acum înainte pentru a descoperi lucruri noi despre cultura care m-a reaşezat pe drumul poeziei. Bucuroasă, doamna m-a învăţat primele cuvinte în japoneză: mama - Oka-san, bunica – Oba-san, bunic – Ogi-san, multumesc – arigato şi la revedere - sayonara. Nu ştiu dacă exact aşa se scrie, sigur aşa se pronunţă. Am reuşit astfel la plecare, împreună cu o mică plecăciune, să îmi iau rămas bun de la gazde, cu un salut, stil nipon: Sayonara.

Redau şi o parte din prezentarea făcută nouă, completată de mine cu date descoperite pe diverse site-uri.

Otsukimi (お月見) – Privirea Lunii

După o vara umedă, ce pare aproape interminabilă, tsuyu, apariţia lunii pline într-o noapte de toamnă poate fi o privelişte minunată. Otsukimi, literal, privirea lunii, este un obicei provenit din China şi cultivat în Japonia din secolul al X-lea.
Oamenii vechii Japonii aveau un ataşament emoţional profund faţă de luna mereu schimbătoare, un corp ceresc mistic care le măsura viaţa în vremuri şi anotimpuri. Cea mai veche povestea japoneză populară este "Taketori monogatari", povestea unei prinţese de pe Lună.
Luna plină era considerată cea mai frumoasă dintre toate feţele pe care le lua astrul în fazele ei iar dintre toate lunile pline, cea mai frumoasă era cea de la mijlocul toamnei numită Chushu no Meigetsu sărbătorită în mod tradiţional în 15 august în conformitate cu vechiul calendar lunar.
Obiceiul realizării banchetelor în aer liber pentru admirarea lunii a devenit unul comun în epoca de aur a Japoniei, perioada Heian (794-1192). Aristocraţii vremii se bucurau de petreceri elegante la lumina lunii numite Mizuki şi Tsuki- no- utage în timpul cărora compuneau poeme scurte din 31 de silabe numite waka, ascultau muzică şi se plimbau în bărci de plăcere din care priveau reflecţia lunii în apa mişcătoare.

Otsukimi din zilele noastre sunt ţinute pentru a petrece un timp plăcut cu prietenii şi familia. Ele sunt marcate de decoraţiuni cu iarbă de pampas, susuki, şi ofrande din găluşte de orez, tsukimi dango, castane, kuri, boabe de soia, şi sake. Vesela folosită reflectă elemente care sugerează luna.

Din perioada Edo festivalul a câştigat popularitate şi în rândul agricultorilor care aduc ofrande lunii pentru o recoltă bogată. Sunt oferite cartofi dulci, fasole sau castane.
Astăzi un mic aranjament din iarba de pampas, susuki, şi trifoi, hagi, constituie darul oferit în speranţa ca dorinţele bune să devină realitate.
Unul din cele mai populare locuri pentru admirarea lunii pline în Japonia este considerat iazul Osawa no ike din Kyoto. Aici bărcile cu cap de dragon, care pot fi văzute plutind pe apă însoţite de muzică tradiţională cântată la koto, crează o atmosferă magică. De asemenea la altarul Shinto Shimogamo din Kyoto, otsukimi este sărbătorit prin dansuri vechi din perioada Heian.

Influenţa acestui eveniment a ajuns până la Mc. Donald`s care oferă, ca noutate de toamnă sandwich-ul Tsukimi, pe o chiflă sunt aranjate un ou prăjit şi o felie de caşcaval. Reclama folosită cuprinde nişte iepuri zburători preluaţi dintr-o veche legendă legată de acest eveniment care vorbeşte despre un iepure care face mochi (pastă de orez) pe lună. În alte culturi, precum cea chineză sau indiană de unde se pare că ar descinde această legendă, prezenţa iepurelui pe lună are alte explicaţii.
Spre deosebire de China, de unde provine acest obicei al lunii, pe lângă data de 15 august stabilită tradiţional ca otsukimi, în Japonia există încă o dată pentru această sărbătoare în 13 septembrie numită juusanya (十三夜), a 13-a zi a lunii, sau ato no tsuki（後の月）, ultima lună. În realitate ziua de otsukimi se schimbă de la un an la altul. Şi aceasta datorită faptului că otsukimi este o sărbătoare stabilită după calendarul lunar, dar care îşi urmează cursul în prezent după calendarul solar.

O întrebare valabilă ar fi aceea dacă sărbătoarea lunii pline de la mijlocul toamnei se suprapune realmente cu apariţia lunii pline pe cer. Dacă comparăm data sărbătorii conform calndarului lunar şi forma/ faza lunii în realitate pe parcursul mai multor ani putem observa ca data de 15 nu este relevantă întotdeauna. Se încadrează aproximativ în intervalul 13- 17.

Dacă vă întrebaţi despre iepuri ...n-am găsit nimic despre aceasta legenda. Pot să spun doar că în Japonia, nu văd „Omul din Luna" sau brânză elveţiană, ei văd un iepure preparând mochi, pastă de orez. Tu poţi să vezi asta?

Exemple de haiku cu motivul lunii au fost oferite de domnişoara Minodora Bute.
Sunteţi invitaţi să contribuiţi şi dumneavoastră, cu creaţiile proprii.

“Potriveşte-i un mâner
lunii:
ce evantai frumos! “
(Sokan – considerat întemeietorul haiku-lui)

“Norii, când şi când,
acoperă luna împrospătând
lumina privirilor.”
(Matsuo Basho)

“Iată! luna glacială
pictează umbrele copacilor
pe zăpadă!”
(Otani Kubutsu)

“Sub zborul gâştelor sălbatice,
pe o colină, la poale de munte,
luna îşi scrie numele.”
(Yosa Buson)

„În lumina lunii,
prunul alb devine din nou
un pom al iernii.”
(Yosa Buson)

“Nimbul lunii-
nu-i oare parfumul florilor de prun
înălţat la ceruri?”
(Yosa Buson)

Exemplu de tanka/ waka:

“Cad fulgi, cad fulgi de nea
Pe prunul abia înflorit
Ca să-ţi arăt minunea,
Eu i-am cules din ramuri-
Dar mi s-au topit în palmă!”
(Poet anonim)

Bibliografie:
Florin Vasiliu şi Brânduşa Steiciuc – Interferenţe lirice, Constelaţia Haiku, ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1989.
Ion Acsan, Dan Constantinescu – Tanka-Haiku, Antologie de poezie clasică japoneză, ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981.

Surse electronice:
http://www.kyoto.travel/events/otsukimi_moon_viewing.html
http://mboogiedown-japan.blogspot.com/2007/10/otsukimi-honorable-moon-viewing.html
http://www.sci-museum.kita.osaka.jp/~kazu/tsukimi/newtukimi.html
http://www.japan-guide.com/e/e2277.html

Legenda cutremurelor

2009-11-28T13:36:00.002+02:00

A existat odată, demult, acum două zile, dacă nu mă înşeală amintirile, un balaur ce lucra la departamentul gândirii şi comportamentul balaurilor. Trebuie să declar, că în lumea lor, regulile erau foarte stricte. De exemplu, toţi balaurii trebuie să se învârtă în timp ce se deplasează sau să fie extrem de înfricoşători faţă cu oamenii.
Până acum totul normal, însă ceea ce nu ştiţi, este că balaurul nostru ameţeşte când se-nvârteşte, foarte uşor şi de multe ori, mai multe sate au fost îngropate în prânzul său.
Păi, aţi putea să vă-ntrebaţi cum de căpcăunul nostru lucrează la acest departament când însuşi el are probleme. Aici vă pot oferi o explicaţie. Vedeţi voi, balaurului nostru îi place să danseze step. De aceea ceilalţi au considerat că ar fi o problemă mult mai mare pentru oameni, decât să îi sperie.
De aceea există cutremure, personajul nostru cel undeva, dansează step.

- Nu, nu aşa trebuie grăită o astfel de poveste! Habar n-ai de nimic!
Uite, să-ţi spun eu cum se compune-spune o poveste.

A existat odată, demult, acum două zile, dacă nu mă înşeală amintirile, un dinozaur ce lucra la departamentul gândirii şi comportamentului de balaur. Trebuie să declar, pentru forul tutelar – interstelar, foooooarte protocolar, că în lumea lor, a balaurilor, regulile erau foarte stricte, de aceea nu există delicte. De exemplu, toţi balaurii trebuie să se învârtă în timp ce se deplasează, nu doar de Bobotează şi nu contează că bulversează circulaţia stârnind agitaţia sau să fie extrem de înfricoşători ambasadori în faţa oamenilor.
Până acum totul pare normal, însă ceea ce nu ştiţi, este că balaurul nostru ameţeşte când se-nvârteşte, foarte uşor şi de multe ori, câteva sate au fost îngropate în prânzurile personale şi abandonate pân’ au fost curăţate.
Păi, aţi putea să vă-ntrebaţi cum de căpcăunul nostru lucrează la acest departament când el însuşi are probleme, cu carul sau abecedarul?! Hm!! Aici vă pot oferi o explicaţie. Vedeţi voi, balaurului nostru, sfârlează, îi place să danseze step. Când? Oricând! Extraordinar de mult, stârnind tumult, mai ales la un adult, extraordinar de cald, mai ceva ca un herald.
Ceilalţi, vicleni, au considerat, ba chiar au demonstrat că ar fi adecvat de îndurat pentru concetăţeni, scosul din pepeni, mai bine decât clasicul speriat.

De aceea există cutremure, acestea-s lucruri sigure, undeva, personajul nostru cel amuzant, manierat şi neajutorat, dansează stepul antrenant, necenzurat ...

Dar nu vă speriaţi sunt doar cele mititele, când tremuri de râs, niciodată de plâns, nu cutremure adevărate, nici măcar inventate spre spaima spiriduşilor şi a păpuşilor.

Păpuşi

2009-11-26T15:50:00.004+02:00

colţul acesta mă inventează pe mine liniile tale
născocesc alt cotlon uneori
toate bazele sunt rezervate ne învârtim
unul în jurul celuilalt într-un dans subtil
în care nu se regăsesc cuvinte să ne însoţească
menuetul printr-un întuneric ce ironizează
urmele cârpim aceleaşi întâmplări de când lumea
dăruiţi cu priceperea de a cuprinde magicul
împletim chingi peste ochi speranţa o aruncăm
peste umăr încercând să controlăm fiecare
cădere mai jos adânc singurele sunete
bufnetul vântului şoptind nisipului prelins din piatră

din când în când ne ştergem fruntea cu o mânecă
şi sperăm că totul va merge bine

Dintre zile

sunt geamăn
înger modern
neatins de prezent
peţesc cuvinte
între ieri şi acum
răscolindu-mă

Nopţile mele

am visat o lună
cu feţe schimbătoare
se rotea nebună
pe hotarul primordial al timpului
tineri se bâlbâiau
ameninţând echilibrul
bătrâni neputincioşi
îngenunchiau la marginea drumului

tunetul a încreţit faţa nopţii
ecoul lovitură întârziată
a căzut peste zâmbetul lumii
golit de sânge

Ascultând Gary Moore

ating absent coala
deja nemulţumit
o chitară zbârnâie prosteşte
gheare zgârâie şira spinării
înăuntru departe
magnolia de fier aşteaptă încordată
nu înfloreşte încă la suprafaţă
partea cea mai rea
e că nu ştiu nimic despre asta
mi-ai spus doar că timpul crapă toate iubirile

April e aici

april e aici
răzbate din frunzişuri
cântecul mierlei

în pantoful vechi
o pânză de paianjen
plină de rouă

Dragonul pe cer

Dragonul pe cer
printre spicele de grâu
aleargă copii

soare la apus
pârâu printre mesteceni
nici un peştişor

Noapte albă

trăiri intense
noaptea îţi dăruieşte
vise mănunchiuri

aşteptându-te
îmi ţine de urât
un mail

Crom

2009-11-08T13:12:00.000+02:00

În ploaia serilor târzii

2009-11-07T08:30:00.004+02:00

Photo: rain by utopicman

2009-11-01T10:00:00.003+02:00

doar acasă

într-o amiază
ieșită în drumul unei veri târzii -
treptele vârstei

sub lumina mișcată,
iarba cenușie -
pașii mei și gustul tăcerii
sonorități de blues infinit,
și timpul ce-mpletește
paloarea sublimă a zilei...

Diriga 009

2009-10-16T22:34:00.000+03:00

Prima zi de şcoală. N-am bănuit atunci, că peste doar trei săptămâni voi spune despre cineva că este cea mai bună dirigintă din lume. Asta în ciuda faptului că mi-a dat un 2. La engleză, bineînţeles. Dar să încep cu începutul, aşa cum este firesc.
- Sunt doamna Gabor. Sanda Gabor.
Parcă suntem într-un film cu James Bond. Am dreptate? Aşa s-a prezentat clasei 9 B, profesoara de engleză şi diriginta noastră.
Înaltă de 1, 65, nu mai mult, impune, nu prin silueta, uşor rotundă, ci prin caracter şi felul în care abordează orice subiect. Cu vârsta cuprinsă între 35 şi 40 de ani, păr scurt, blond, ochii ei căprui te fixează imediat ce te-au prins în colimator. Calcă iute, hotărât. Gesturi precise, aproape sacadate. Te aştepţi să fie profă de mate, în nici un caz de limbi străine.
Avertizarea vremurilor ce ne-aşteaptă a venit de la început: am de gând să vă învăţ engleză. Şi nu oricum. O să ajungeţi că, dimineaţa când vă treziţi, să vă spuneţi: am cu Gabor. Lua-o-ar dracu şi pe asta!
Orele au loc oriunde şi oricând. Ne întâlnim cu ea, n-are importanţa unde, conversaţia se desfăşoară numai în engleză. Să nu te pună Domnul să scoţi un cuvânt în română, mai ales la ora ei. Catalogul se completează automat cu un 2.
Lecţii doar în clasă? S-o credeţi voi! La ora 20: 30, seara, of course! trimite linkul lecţiei pe calculator. Unele sunt chiar amuzante. De exemplu, Battle Ship. De câte ori reuşeşti să loveşti nava inamică, se deschide o fereastră cu un exerciţiu de gramatică. La sfârşit, primeşti notă. O precizare: pe net au loc mai ales lecţiile de gramatică.
La aceeaşi oră încep meditaţiile. Până la 22: 30. Poţi întreba orice. În engleză, normal!
Orele cu ea au devenit şi ore de religie. Ne rugăm fierbinte, în gând, bineînţeles, să nu fim luaţi la întrebări şi dacă totuşi se întâmplă, să descoperim rapid, prin cotloanele minţii, cuvântul cerut, expresia potrivită. De ce rapid? Nota scade cu un punct sau chiar două, funcţie de lungimea ezitării.
Ca să fiu corect, trebuie să mai adaug ceva. Important. Cu toate că, la orele ei este un adevărat dictator, sergenţi din armată să se ascundă, cum iese pe uşă clasei devine cea mai amuzantă şi agreabilă dintre profii pe care i-am întâlnit.
La sfârşitul celei de-a doua săptămâni de şcoală, surpriză: sâmbătă adunarea la capătul cartierului Mănăştur. Pentru cei care nu ştiu, e cartierul în care locuiesc. Unul periferic învecinat spre nord cu păduri, loc de odihnă duminicală, mult iubit de clujeni. Deşi nu s-ar zice, după mormanele de gunoaie rămase în urma lor.
Revin. Mergem la iarbă verde! Tot aşa de bine puteam spune ”la ceapă verde” pentru că a fost prezentă din plin la gustarea luată împreună. Pentru mine, o premieră ieşirea cu colegii de clasă iar la final, am concluzionat fără ezitare, una plăcută. Căci abia atunci am înţeles scopul excursiei. Eliberaţi de supravegherea profesorilor, departe de sălile de clasă, de constrângerile impuse de riguroasa disciplină, aveam ocazia să ne descoperim reciproc dincolo de „coperţi”. Şi pentru că tot este profesoară de engleză, discuţiile s-au purtat numai în respectiva limbă. Nu conta accentul nostru care bănuiesc ar fi pus pe fugă orice britanic veritabil, nu conta conversaţia destul de împiedecată, pentru că nimeni nu ne spusese cum să-i spunem la slănină în altă limbă decât a noastră. Mai importantă s-a dovedit prietenia ce s-a înfiripat între noi. S-a râs, s-a glumit, s-a cântat, am jucat footbal. Toţi la grămadă. Zbieretele noastre au umplut valea. Bănuiesc că cei care treceau prin zonă ne-au categorisit drept o ceată de englezi ţăcăniţi.
Am înregistrat aici o altă premieră. Pare că anul a fost încărcat doar cu premiere pentru mine. Am mâncat slănină bine prăjită pe focul pe care subsemnatul l-a aprins şi întreţinut, ceilalţi fiind complet pe dinafară în nobila „artă” a supravieţuirii în natură. Vedeţi cum mă laud?
Singurele lucruri neplăcute: milioanele de musculiţe care ne-au însoţit escapada, asta până când focul, dar mai ales fumul, le-a alungat şi arsura provocată de o bucată de slănină rumenită, înfiptă în nelipsita nuia, stângaci condusă de Iulia, colega despre care am povestit deja în altă parte.
Mâncarea a fost servită cu mâna. Aud? Ce să caute tacâmuri între „tocilari”? Hm! Să fim serioşi!
Săptămâna imediat următoare, lecţia de engleză s-a desfăşurat la Grădina Botanică, una din cele mai frumoase şi mai bogate în specii de plante din Europa. O altă provocare pentru noi. Timp de două ore am fost supuşi artileriei grele: mine personale, grenade, mitraliere cu gloanţe de calibru „2” în catalog. Hai, să mă laud puţin. Iarăşi! Aveţi dreptate! Am câştigat 5 puncte credit. Respectiv, dacă nu sunt mulţumit de notele pe care le primesc, pot apela la credit şi rotunji viitoare note. Numai bine pentru că luni, încasez un doi cât mine de mare. Lucrasem pe grupe iar colega mea, habar n-am cum o cheamă, nu-i cunosc încă pe toţi, nu s-a oprit din scris în momentul în care profa a spus să punem creioanele pe masă. Adevărul e că numai la ea nu mă uitam. Eram total absorbit de oră şi stresat să nu mă prindă profa visând, cum făceam de obicei la vechea şcoală. Regulile sunt reguli, lucrul în echipă presupune sancţionarea întregii echipe pentru greşelile unui membru al trupei. Aşa că am încasat „răsplata”. Fără comentarii. Staţi, nu e tot! Bineînţeles că nu aveam de ce să apelez la credit. Penitenţa era alta. Pentru ştergerea notei, trebuia să scriu un poem. In English, of course. Nu orice poem. Trebuia să conţină cuvintele „house” şi „home”, lecţia noastră din acea zi. Nu orice case, unele deosebite, neîntâlnite. L-am scris. Poemul. Am şters ruşinea din catalog.
Please, nu-mi cereţi şi poemul. Domniile lor, editorii mă vor expedia urgent la Atelier. Pe bună dreptate.
Da’, am “furat” şi un zece. Numai că de restul pot să mă ling pe bot. Până nu devin mai curajos, mai mult de nouă nu mai primesc. Of!
Am observat şi cred că aţi remarcat şi voi că vorbesc mai mult de mine, decât despre diriga 009. Răsfăţel, răsfăţel, răsfăţel, ar spune un bun prieten, dar vorbind despre ore, despre modul de predare şi notare, am creionat un portret mai credibil, mai realist al dirigentei decât orice alte descrieri.

duminică, 11 octombrie 2009

Interviu printre colegi - Iulia

2009-10-04T12:52:00.004+03:00

Am început liceul cu dreptul. Profesorii: multe pretenții, exigenți, dar cumva mi se pare firesc. Unii sunt prietenoşi, alţii duşi cu pluta. ( Nu am de gând să specific deoarece pot intra într-un mare bucluc. )
Să nu credeți că mă plâng. Dimpotrivă. Atmosfera este plăcută, multă muncă, competiție, relații și discuții amicale pe care nu le credeam posibile.
Încântat foarte, am scris acel prim articol. Cu adevărat dintr-o suflare. Eu, care bibilesc textele până îi aduc pe toți la disperare.
Ideea pentru o continuare mi-a sugerat-o Teodor, un fel de jurnal, spunea el.
Imediat m-am gândit la o serie de interviuri printre colegi. Aș prezenta lumea, viața în liceu, viitorul, din punctul lor de vedere.
Din păcate, colegii sunt destul de indiferenți. Unii m-au refuzat, alții au spus două vorbe, pe care greu să le-nflorești.
Cum niciodată nu renunț cu una, cu două, am pornit ață spre posibili aliați. Bine am procedat. I-am găsit, unde nici nu gândeam.
Hei! Ar trebui să mă atenționați! Se poartă trasul de mânecă! Vedeți doar că iarăși m-am întins la povești.
Gata. Încep.
Trebuie să spun că Iulia mi-a fost colegă și în clasele V – VIII, totuși nu țin minte să fi schimbat cinci vorbe, în cei patru ani petrecuți în aceeași clasă. Nici măcar nu am necăjit-o pentru încâlceala de păr ce arată taman ca o blana de oaie. De unde și porecla ce s-a agățat scai de ea, din prima zi: Oița!
Bine! Bine! Mărturisesc! Ne mai ciondăneam în generală.
Să revin la colega mea. Peruca nu se potrivește deloc, dar deloc, cu fața fină, ușor triunghiulară, așa cum, tupeul afișat de câte ori atacă indiferent ce problemă, nu se potrivește cu blândețea ochilor căprui.
Ne-am descoperit abia în prima săptămână de școală, în drum spre casă. Trebuie să mărturisesc ceva: sunt un răsfățat! Mă însoțesc în drumul spre casă, trei colege, toate de la vechea școală. Mai mult, vechea clasă. Blonda, bruna, șatena. Le-aș putea caracteriza simplu: blândețe, emoție, îndrăzneală. Bineînțeles ultima este Iulia, de care tocmai povestesc.
Plin de un tupeu care nu mă caracterizează de obicei, de unde atâta curaj, doar Domnul știe, abordez frontal reduta numită Iulia.
Prima întrebare e firească: ce părere ai despre profesori?
Răspunde cu aplomb:
- Bă! Mie toți profesorii mi se par ok, înafară de Grasu’. Mărturisesc că nu știu cine e Grasu’. Deci, nu mă luați la bani mărunți.

2. Ce părere ai despre liceu?
Cuvintele țâșnesc de pe buzele subțiri, fără ezitare.
- Îmi place clădirea, sălile de clasă sunt mari – restul e istorie – nu ca la Bălcescu, unde clasele sunt cât dormitorul părinților mei. Sincer să fiu nu prea am înţeles. Iulia continuă, imperturbabilă.
- Ca societate, copiii, adică colegi noștrii, sunt “normali”, nu ca cei de la Bălcescu, unde elevii sunt de bani gata.
De parcă acolo, la vechea școală, nu erau. Trebuia doar să fii atent la mărcile care-i îmbracă. Însă se purtau cu mai mult bun simț. Uneori. Aveți dreptate, doar unii.

Hai, să vă spun și istoria. În clasa a 8-a s-a organizat o vizită la “Bălcescu”. Aducea mai mult a iscodire a viitoarelor teritorii ce trebuiau cucerite de barbarii de la periferie, recte noi.
Coridoarele au fost inundate de chipuri curioase, profesorii luați la bani mărunți, doar șleahta făcea parte din clasele de elită ale orașului. Viitorii absolvenți au etalat victorii locale și naționale. Să știe snobii cine-i calcă.
Spun „au fost”, pentru că eu eram în drum spre Suceava. Micile victorii se cer savurate. Scena cheamă, ademenitoare, aplauzele molcomesc orgolii. Să revenim.
Deși impresiile culese în urma acestei incursiuni numai favorabile nu au fost, mulți din foști colegi au optat pentru această școală.

3. Ce așteptări ai de la acest liceu?
- Eu vreau să învăț cât mai bine limba engleză. Că de aia am venit aici!
Doar atât? Hm!

4. Planuri de viitor
- Îmi doresc să practic o meserie în care să ajut oamenii, gen psihologie. Dar dacă mergi tu acolo, ce șanse am eu să fiu remarcată?
Mă întreabă și se întreabă Iulia. Și parcă nu mai e așa de sigură pe ea.

Într-o joi, așteptând ploi

2009-10-02T13:57:00.002+03:00

Deschid ochii. 5: 30. Afară, beznă. Opresc ceasul. N-are rost să-l trezesc și pe Andrei. Încă. Am răgaz să ocup baia cel puțin 15 minute. Prind viteză. Ar trebui să mă lăudați. Mă mișc mai repede decât de obicei. Nu vreți? Nu-i nimic. Poate altădată. La 5: 45 intru tiptil în bucătărie. Nu vreau s-o trezesc. În zadar. Apare după câteva minute. Reușisem doar să scot pâinea și să ung una din felii cu un strat generos de unt. Privesc atent scamatoria. Din trei mișcări, micul dejun sfârâie în tigaie iar sandwiciul se lăfăie impunător, cu șervețelul alături. Cum adică alături? Păi dacă nu vreau să mănânc și hârtia! Nu mă credeți?! Ia încercați voi să înveliți gustarea în șervețel, apoi s-o așezați cuminte în ghiozdanul burdușit deja. Cărți, caiete, penar, un măr. Neapărat roșu. Potolește setea. Mărul, bineînțeles. Apoi, în pauza mare, poftiți de mâncați. De unde! Șervețelul e una cu felia de pâine. Nu-l poți desprinde decât cu... Cu ce? Ciupești cât poți de ușor, așa, să mai rămână ceva și pentru stomacul ce-și cere drepturile zgomotos, nepăsător la prezența de lângă mine. Numai bine o sperie pe noua colegă. Numai una, întrebați nedumeriți. Ei, și voi acum! Numai una îmi place. Plăcută, satenă, simplă. Dă, Doamne, ca, peste un an, doi să nu se picteze și înzorzoneze ca o paparudă. Ultima slăbiciune nu ieșea din casă până nu-și ascundea albastrul ochilor. Cu negru. Brrr! Să revenim. La sandwich, normal! Când ai terminat de ciupilit, cât de cât, sună clopoțelul. Care clopoțel?! E ditamai soneria! Pauza s-a terminat. Muști cu poftă prima îmbucătură, mesteci pe fugă, a doua înainte de-a intra în clasă. Noroc de coridoare lungi. Apare proful. Încă una, a treia, pe furiș. Restul îl dosești în bancă. Speri să nu uiți și să împingi caietul exact în ce-a mai rămas din gustarea ta. Ai pus-o de-un caiet nou. Pe cel mânjit cu unt și felioare de șuncă îl poți arunca. Ce spuneam? A, da! Șervețelul. Vedeți? Mai bine alături. Uf!
La 6 apare și Andrei. Sunt deja așezat la masă. Azi: un ou, o bucățică de franzelă și o jumătate de roșie. Fratele meu se mulțumește cu un pahar cu lapte. Gata. Am terminat. La fel de rapid, picioarele aterizează în adidași, scurta de fâș îmbrățișează trupul fusiform, ghiozdanul se cațără pe spate. Ieșim amândoi pe ușă, nu înainte de a ne lua rămas bun de la mama. Fiecare în felul lui.
Fuga la trolebus. Una, două, ... a cincea stație. Ne smulgem din înghesuiala trupurilor și coborâm. Tălpălim unul lângă altul, până aproape de liceu. Picioarele pășesc automat. Mintea s-a retras într-un cotlon. Noi povești se-nchipuie încercând să răspundă sutelor de întrebări. Cum au apărut boabele de porumb? Dar cacaoa? De când mâncăm pâine prajită? Între timp am depășit Teatrul, Turnul Croitorilor se profilează întunecat. În spatele lui zăresc clădirea ce mă interesează. Un semn cu mâna și intru în curte. Mai mult alergând, urc cele două etaje. Clasa mea e pe dreapta, sala 45. Banca mă așteaptă cuminte, tăcută, curată. Nu prima, a doua. La geam.
Nici nu apuc să scot vreun caiet și profesorul intră deja. Calvarul a început.
E ora 7.

Doar acasă...

2009-09-26T13:16:00.002+03:00

Imagine: Cristian Pavel

Împletiri - din șoapte uitate -

2009-09-11T14:34:00.002+03:00

toamnă degete ude,
din soapte uitate, clipeste rar
adânci gânduri ascund comori,
hoinare imbrătisări,
tristeţi...

mâinile tale
mă-mbracă-n vise
desenez un gând
eu, doar izvor
semn pentru tine
pe tărâmuri străine.
Te păstrez într-un mail
mă scald în vise, îţi scriu:

toamnă degete ude scutură-ţi inima,
priveşte în mine
lumini şi umbre
tu

Singur

2009-09-06T13:20:00.003+03:00

Yiruma - Kiss The Rain

2009-08-29T13:11:00.000+03:00

p.f. caut cuvinte

2009-06-28T12:59:00.003+03:00

duce-m-aş

2009-06-26T23:28:00.001+03:00

duce-m-aş de-a dura vura
duce-m-aş în pustiu
să nu mai scriu

vă scriu... ce să vă scriu azi mai bine mă duc... mă duc, duce-m-aş în pustiu, azi nu sunt în formă, sunt împrăştiat, obosit, îmi fug ideile de sub degete mă dor de dorul lor al cuvintelor am chef să lucrez la „poezii” nu mă pot hotărî, ajutaţi-mă, am deschise câte 4 sau 5 fişiere odată, trebuie să mă uit peste am impresia că expresii care au inundat versurile se repetă, trebuie trebuie să-mi scriu ideile de pe colţurile de ziare, numeroasele bileţele, care s-au cam strâns, nu prea am făcut mare lucru săptămâna aceasta şi mi-e dor de tine aş vrea să scriu ceva care să emoţioneze, să rămâi ca la dentist, ştiu e un clişeu nu văd de ce nu putem folosi clişee, cititorul s-ar regăsi, sunt repere comune ca farul de la Constanţa pe care apropo nu l-am văzut bineînţeles că iarăşi am luat-o razna, vroiam să spun că noi scriem pentru cei mulţi nu pentru Angela Furtună şi totuşi – prea mulţi de „şi” - are dreptate când spune: „Veacu acesta turbulent produce din ce în ce mai mulţi oameni gata să-şi pună sufletul în vitrină pentru a se defula”?? O fi vreo sămânţă de adevăr uite alt clişeu şi ajung singur la concluzia că viaţa este un cumul de clişee unele le acceptăm, cred că majoritatea, altele încercăm să le răzuim de pe suflet, am vrut să spun piele dar îmi ieşea o aliteraţie sau greşesc? Habar nu am cursurile mele de limba română lasă de dorit, activitatea de cenaclu la fel şi tu nu ai timp să stăm de vorbă pe-ndelete s-au strâns între noi atâtea cuvinte iar vremurile s-au comprimat Oops I did it again este o melodie a lui Armstrong nu a zăpăcitei aceleia blonde Britney nu mai stiu cum de unde altă concluzie că totul se repetă trăim pe o spirală ducând spre nicăieri şi uite cum am scris o poezie sau poem sau ce o fi ce crezi putem scrie cum ne trece prin cap sau trebuie să respectăm regulile jocului şi iarăşi mă întreb dacă ele există, regulile sau le inventăm noi alunecând orbi pe topoganul zilelor de ce nu am spus timpului? Doamne ce iures ştiu, nu mă certa, te rog, azi nu plâng

Baby, don’t cry tomorow

2009-06-22T15:25:00.004+03:00

gânduri

2009-06-22T15:25:00.003+03:00

Drum în noapte

2009-06-17T15:32:00.001+03:00

Păpuşi

2009-06-17T11:26:00.002+03:00

colţul acesta este al meu, muchiile realităţii tale cresc
alt cotlon câteodată toate buzele sunt
rezervate ne învârtim unul în jurul celuilalt într-un dans
subtil în care nu se regăsesc cuvinte să ne însoţească
menuet printr-un întuneric care ne batjocoreşte paşii
între noi clipele cârpesc aceleaşi întâmplări de când lumea ne-am născut
cu pricepere de a cuprinde magicul însă
ne ţesem chingi peste ochi speranţa o aruncăm
peste umăr încercând să controlăm fiecare
coborâre mai jos, mai adânc singurele sunete
bufnetul vântului şoptind ca nisipul pe piatră

din când în când ne ştergem fruntea cu o mânecă
şi sperăm că totul va merge bine

Scrisoare din prag

2009-06-03T13:55:00.002+03:00

Suntem în 2009. Pentru mine se termină o etapă. Una importantă. Este perioada în care am trecut de la copilărie la adolescenţă. Este perioada în care am deschis ochii asupra realităţilor din jur. Sunt anii în care am purtat primele bătălii, m-au însemnat primele cicatrici. Şi spun eu că le-am câştigat. Ce dovadă mai bună decât realizările în domeniul literar, dar şi la şcoală, de-a lungul acestor ani?!

Parte din aceasta perioadă m-aţi însoţit. Mi-aţi fost zână, naşă şi prietenă. M-aţi primit în casa dumneavoastră ca pe un fiu.
E mult, foarte mult, nu se pot pune în cuvinte aceşti ani.
Ceea ce îmi va rămâne în memorie, pentru totdeauna, este bunătatea şi blândeţea care au îndrumat acest ucenic, extrem de orgolios, în momentele de reuşite, de căderi, de năzbâtii, neintenţionate, în perioade de inspiraţie sau totală lipsă a harului creaţiei. Aţi crezut în mine când nimeni n-a crezut, m-aţi susţinut şi apărat.

Cuvintele mele sunt sărace, dar ştiţi că vin din inimă:
mulţumesc Ina Simona Cîrlan!

Doru Emanuel Iconar

Solo

2009-06-02T22:31:00.001+03:00

Plimbări de seară

2009-05-30T23:24:00.005+03:00

Iunie

2009-05-25T14:48:00.003+03:00

Despre bunătatea sufletească

2009-05-23T10:57:00.002+03:00

“Degeaba le-am avea pe toate: inteligenţa, cultura, isteţimea, supracultura, doctoratele, supradoctoratele dacă suntem răi, haini, mojici şi vulgari, proşti şi nerozi, doi bani nu facem, se duc pe apa sâmbetei şi inteligenţa şi erudiţia şi supradoctoratele şi toate congresele internaţionale la care luăm parte şi toate bursele pentru studii pe care le câştigăm prin concursuri severe. Nimic nu poate înlocui şi suplinii niţică bunătate sufletească, niţică bunăvoinţă, toleranţă, înţelegere. Bunătatea sufletească nu-i o virtute subtilă şi rafinată, e un atribut de bază al fiinţei omeneşti şi totodată un atribut al culturii”

Nicolae Steinhardt
“Blue Champain”

Aer varatec

2009-05-20T23:09:00.003+03:00

Culori

2009-05-18T15:07:00.002+03:00

Noapte bună! Rămâi cu mine

2009-05-18T15:02:00.001+03:00

Ştiu că ţi-e teamă pentru mine, ştiu că nu vrei să trec prin suferinţele şi dezamăgirile prin care tu ai răzbătut abia acum, dar ai încredere în mine,
te rog, şi lasă-mă să mă bucur de tine, atât cât se poate. Iartă răsfăţurile.
Lasă-mă să fiu aşa cum sunt, cum numai cu tine sunt. Ştiu că nu îţi este greu,
şi tu vrei. Poţi. Ȋncă puţin. O lună, un an sau zece? O viaţă, sper.
Voi fi bine, promit.
Deşi nu crezi în dragoste, ştiu că mă iubeşti. Sunt convins. O spui în fiecare zi, o transmiţi cu fiecare cuvânt, fiecare zâmbet înflorit pe furiş pe chipul tău. O să cresc şi nici măcar obrazul n-am să ţi-l ating. E viaţa de adult, o să ne purtăm ca doi adulţi?!
Asta este. Nu crede că nu mi-e greu. Oricum, dacă vom lăsa toate aceste comori în urma noastră, vei rămâne raza mea de soare, inima mea îţi va aparţine pentru că suntem sortiţi să fim una.
Voi îmbătrâni iubindu-te, mamă.

Noaptea să-ţi fie zână,
perna fântână,
somnul sânziană
visul icoană.

Legenda raţei

2009-05-17T23:21:00.003+03:00

Talerul vast al Câmpiei Române sclipeşte falnic, mărginit la miazănoapte de uriaşii de piatră ai Carpaţilor iar la miazăzi de apele învolburate ale măreţului Danubiu. Iarna alb, pulsează tot restul anului, pictat în culori de neuitat.
De parcă minunea nu ar fi fost îndeajuns, zeii au aşezat aici mulţime de râuri care strălucesc pe safirul câmpiei, auriu ziua, argintat în nopţile luminate de stele.
Demult, pe când atotputernicul Zeus domnea peste Pământ, într-un sat din înfloritoarea câmpie, trăia o familie de ţărani. Casa cu streaşină joasă, pitită în spatele gardului din nuiele, ograda podită cu iarbă, ascundeau doar sărăcia, care nu vroia, în ruptul capului, să-i părăsească. Singura comoară, gălăgioasă ce-i drept, era o raţă deosebit de frumoasă. Cât era ziua de lungă, năzdrăvana inspecta neobosită curtea, închipuindu-se paznicul gospodăriei.
Am uitat să vă spun. Pe vremea aceea, dobitoacele toate aveau glas, aşa ca noi. Dar să pornim pe firul poveştii.
Ai casei munceau din greu, fiecare după puterile şi harul dăruit de zei. Băiatul, de seama mea, crescuse tare vrednic. Mereu era chemat să dea o mână de ajutor prin vecini. Oricât i s-ar fi părut de greu, niciodată nu dădea înapoi.
Într-o zi, primi drept plată pentru munca depusă un sac, plin ochi, cu boabe de mac. Nu spuse nimic, îl luă în spate şi, odată ajuns acasă, îl puse în hambar. Se aşeză apoi alături, întrebându-se cu voce tristă:
- Mac! Ce fac cu atâta mac?
Raţa, care tocmai trecea pe-acolo, auzi văicăreala copilului. Crezând că, de aici înainte, ospăţul ei de zi cu zi vor fi negrele seminţe de mac, se mânie aprig. Scuturându-şi aripile desfăşurate ameninţător, începu să strige, speriindu-l pe tânăr:
- Mac! Mac! Mac! Mac!

Se întâmplă că Zeus îşi aruncă privirile asupra supuşilor, chiar în acel moment, surprinzând, fără să vrea, tărăboiul stârnit de răţuşca bătăioasă. Capul certăreţei, cât un pumn, ridicat pe trunchiul durduliu, de un gât ca băţul, se agita într-un fel caraghios. I se păru atât de nostimă înaripata făptură, încât izbucni într-un hohot de râs, ce cutremură Olimpul.
Spaima copilului în faţa raţei obraznice, pusă pe harţă, îl făcu să se oprească. Băiatul îi era drag pentru bunătatea şi harnicia lui. Hotărî s-o pedepsească. Din acel moment, arţăgoasa n-a mai reuşit să scoată decât aceste sunete:
MAC! MAC! MAC! MAC!

Monstrul

2009-05-17T14:32:00.002+03:00

Azi m-am hotărât. Trebuie să fac o vrajă. Altfel nu voi scăpa de el, de monstrul meu. Îmi bântuie visele şi poveştile. Dar am să-i vin de hac. Am să-l încui în cuvintele mele, cu lanţuri din epitete şi comparaţii grele. Îl voi hrăni cu cântece şi bucurii până va încremeni. Dar destul cu văicăreala, să-nceapă vrăjeala.
Locuieşte în pivniţa gândurilor mele şi se hrăneşte cu tristeţea adunată-n ele. Sau poate cu jele. Corpul îi este cât un tractor, acoperit cu blană verde ce-aduce cu mătasea broaştei într-o toamnă tristă. Capul mare cu ochi ca rubinul. Roşii!! Asta nu înseamnă că-s frumoşi. Hai să fim serioşi! Sunt înspăimântători. Urechile, fără pavilioane, abia se zăresc din blana încâlcită. Deasupra lor se înalţă, bine-nţeles, două corniţe. Negre. Mâinile mici cu degete terminate cu ghiare stau la capătul unor braţele lungi, lungi, care te pot prinde şi dacă eşti la zece metri depărtare. În schimb picioarele. deşi sunt puternice, sunt scurte, iar degetele de la picioare sunt unite c-o pieliţa. Asta n-ar fi nimic dacă pe chip nu i s-ar citi că e mereu însetat de ceva... oribil, ...roşu.....
Îh!.....morcovi!

Valea Rinului

2009-05-17T14:13:00.002+03:00

Cu peisaje splendide, cu apele sale cristaline, cu măreţele catedrale, castelele şi cetăţile străvechi, cu oraşele care păstrează cu sfinţenie clădirile şi tradiţiile moştenite de la străbuni, cu oamenii săi harnici şi primitori şi, nu în ultimul rând, cu vinurile sale de faimă mondială şi gastronomia pe măsură, Valea Rinului este una din cele mai frumoase regiuni ale Europei. Rinul este tinutul Nibelungilor, al legendelor, al sirenei Lorelei şi al faimoaselor saga. Ruine, castele, mici orase, toate par a fi un ţinut de basm ale cărui principale oraşe sunt Koblenz, Mainz şi Mosel.
De la soare-apune la miazăzi, Rinul udă partea stângă a Germaniei pe o distanţă de peste 1.300k. De-a lungul a 65 de kilometri, Rinul se „plimbă” pe lângă patruzeci de castele şi fortăreţe, între oraşele Bingen şi Koblenz, zonă facând parte din patrimoniul mondial Unesco. Unele sunt astăzi doar ruine, dar altele au supravieţuit războaielor şi incendiilor. Dacă Dunărea e cel mai lung curs de apă din Europa, Rinul e socotit cel mai mare. Deşi izvorăşte din lacul elveţian Constanţa şi se varsă în Marea Nordului lîngă portul olandez Rotterdam, nemţii îl consideră fluviul lor tutelar, unul pe care l-au zugrăvit pictorii şi l-au cîntat poeţii, printre care Goethe şi Heine. Lordul Byron, a avertizat că nimeni nu va cunoaşte vreodată spiritul german dacă n-a văzut Rinul. Valea Rinului e magnifică, misterioasă, concurînd în frumuseţe cu cea a Loarei din Franţa.
Climatul blând de pe Valea Rinului nu reprezintă numai mediul cel mai potrivit pentru cultura de viţă de vie, ci face din poienile şi luncile Rinului locul ideal pentru plajă. La sat sau în oraş, în lunile de vară toate activităţile se desfăşoară sub razele soarelui. În majoritatea locurilor cu privire spre apă se poate face grătar, fiind în acelaşi timp foarte potrivite pentru petreceri în aer liber.
Valea Rinului este un adevărat paradis pentru iubitorii de drumeţii. Numeroase trasee turistice se intersectează în această regiune. Pe lângă numeroasele cărări stâncoase de pe malul râului, există şi aşa numitele „Lehrpfade”- trasee presărate cu puncte informative despre cultura vinului, natura ţinutului şi burg-urile medievale, care dezvăluie drumeţului o parte din secretele Văii Rinului.
Valea Rinului Mijlociu are multe de oferit nu doar în ceea ce priveşte castelele şi cetăţile ce se înşiră de o parte şi de alta a râului. Flora şi fauna din zonă sunt deasemenea unice. Păduri, pajişti, lunci, plaje, Rinul are câte ceva de oferit pentru fiecare. În apropiere se găsesc şi câteva rezervaţii naturale, ce adăpostesc numeroase specii de păsări de apă, printre care şi unele specii protejate, precum barza albă.

Salba castelelor medievale

La Rudesheim, încep să apară, dominând peisajul cîteva sute de kilometri, pînă spre Bonn, cetăţile, castelele şi fortăreţele înşiruite asemenea unor nestemate agăţate fără număr de gîtul Rinului. Majoritatea ridicate în Evul Mediu, ele au aparţinut principilor locali, ai căror urmaşi continuă să trăiască între zidurile înnegrite de secole. Ei îşi întîmpină şi azi oaspeţii cu lachei în livrele, îi plimbă cu caleştile şi îi servesc cu tacîmuri încărcate de blazoane. Ai crede că lumea aceea a dispărut, dar nu-i aşa. Mai există mărturii despre un timp în care vechii fursteni se luptau unii cu ceilalţi nu atît pentru o bucată de pămînt ori pentru un petic de pădure, cît din orgoliul de a fi recunoscuţi de stăpîni. Aceştia au construit ca să aibă ce dărîma în războaie. După care au construit iar şi au dărîmat din nou, exerciţiu ce n-a surprins la un popor care a fost mereu dezbinat şi a cărui istorie e alcătuită dintr-un şir neîntrupt de bătălii. Purtate între germanii înşişi, cu vecinii sau cu cine n-a acceptat să se supună. Altfel, colinele dimprejurul Rudesheimului sînt acoperite de podgorii şi faptul care şochează e că nici un metru de teren nu-i necultivat. Cea mai reputată casă de vinuri din orăşel, funcţionează din 1727, iar licorile ei fac obiectul licitaţiilor internaţionale ţinute la New York, Sydney, Londra şi Tokyo. Poţi cumpăra de la Drosselhof vin cu 300 de euro litrul, dar şi cu doar 2,5.
Giganticul monument de bronz numit Germania, ce copleşeşte prin măreţie, păzind cu miile sale de tone Rinul, se află în apropierea satului Kaub. Aici, feldmareşalul prusac Blucher a traversat în 1814 cu armata care avea să-l învingă pe Napoleon la Waterloo. Chiar în mijlocul apei se găseşte o biserică, aidoma unei nave de cărămidă ancorate din greşeală. Povestea acestui lăcaş, care a servit între 1327 şi 1866 ca punct vamal, e cu atît mai interesantă cu cît, de cîte ori se umflă, Rinul îl inundă pînă la jumătate provocîndu-i serioase stricăciuni. Cînd fluviul revine în albie, oamenii se apucă să cureţe biserica şi s-o reamenajeze, operaţiune ce se repetă, mi-a explicat un localnic, măcar o dată la doi ani. Ceva mai departe, în apropierea castelului fortificat de la Goarshausen, descoperi statuia lui Lorelei. Legenda spune că sirena cu cosiţe aurii pînă în brîu îi seducea cu cîntul ei pe navigatori şi, făcîndu-i să piardă direcţia, îi îneca în Rin. De la Lorelei, am părăsit Valea Rinului, nu înainte de a mai admira cîteva castele. Dacă pe ele flutură un singur steag, înseamnă că gazdele se află acasă, absenţa drapelului transmiţînd mesajul că stăpînii sînt plecaţi.

Liebenstein:
Povestea castelului Liebenstein e un basm devenit realitate: legenda „Fraţilor duşmănoşi“ Philip şi Wernervon Bolanden. Cetatea Sterrenberg a fost împărţită între cei doi fraţi în sec.XII. După moartea lui Philip fiicele acestuia au moştenit regatul. Pentru a le proteja de unchiul cel lacom, Werner, tutorele acestora a comandat să se ridice o nouă fortăreaţă: castelul Liebenstein. Conducătorii s-au schimbat din ce în ce mai des, castelul, rămas în proprietatea familiei până în 1294, decăzând treptat. În 1970 a început renovarea turnului vestic.

Wellmich:
Întemeiat în sec. 14 de către Episcopul de Trier, care l-a transformat în reşedinţă personală. La mijlocul sec. 15 au fost stopate investiţiile bisericii în acest oraş. Wellmich este astăzi o dovadă vie a unor timpuri demult trecute. Turnul bisericii ce datează din sec. 14 şi picturile murale din sec. 16 sunt o adevărată încântare pentru iubitorii de artă.

Schloss Stolzenfels se arată gălbui de departe. Cum te apropii dinspre Koblenz te aşteaptă o străduţă-spirală, prin pădurea udă şi rece. Printre copaci se arată un turn sau o poartă şi cîteva pete de lumină. Mai aproape, galbenul devine ocru, se văd turnuri şi dantelele ferestrelor închise. Friedrich Wilhelm al Prusiei a dispus reconstruirea castelului în stilul romantic (Stolzenfels a fost distrus în 1689 de francezi). Cu toate acestea, construcţia e sobră, suplă, iar camerele care se pot vizita respiră un fel de puritate mîndră. Vizitatorii sunt nevoiţi să poarte Filzpantoffel, nişte papuci uriaşi, groteşti, să fie atenţi să nu se calce, să nu îi scape din picioare, să nu se împiedice, să nu se enerveze, să nu alunece.
Camera reginei, Elisabeta Ludovica de Bavaria, e delicată şi stranie: un pat cu baldachin, cîteva sertare, portretul ei la 16 ani, un tablou cu regele, un fotoliu. Cele peste 150 de camere ale castelului nu sunt deschise pentru vizitare, însă poţi vedea grădina în stil italian şi statuia verzuie a lui Sigfried.

Spre deosebire de Stolzenfels, Marksburg a rămas în forma iniţială, de prin 1170. Nici o armată nu a distrus zidurile. Nici un străin nu a intrat prin poarta uriaşă fără a fi invitat. Castelul e întunecat. Are ceva care dă fiori. Vocea ta are ecouri stranii în coridoarele de piatră, se sparge de treptele folosite iniţial pentru călăreţi şi rămîne prinsă de porţi. În afară de camera armelor, capelă şi o cameră de dormit, toate celelalte par pivniţe. Aerul e rece, întunecat. Punctul culminant e dat, de scara îngustă, spiralată, săpată vertical în zid. Decorurile sunt austere, un pat ca de copil, roşu, un leagăn lîngă el, o masă lungă, din lemn negru, o adîncitură în zid pentru foc şi două spaţii secrete, încuiate acum. Ferestrele au gratii. Însă uşa "băii" e deschisă, o cameră destul de înaltă, cu o fereastră mare şi o toaletă din lemn. Deloc primitiv, s-ar spune. Problema, în acest castel, foarte bine apărat, este sistemul de încălzire. Îţi imaginezi războinici scunzi şi groşi, alungând frigul cu vin, stând la masa lungă, râsetele sau bombănelile lor lovind pereţii.
În camera armelor sunt echipamentele de război din anii 300 î.Hr. pînă în secolul al XVI-lea, pe manechine cu privirea fioroasă: săbii, armuri, scuturi, caschete, tablouri cu cavaleri medievali. Camera de tortură arată că războiul nu era singura lor ocupaţie, ci şi dreptatea. Chinurile rezervate celor necinstiţi, trădătorilor, hoţilor, prizonierilor, vrăjitoarelor apar într-un desen detaliat pe unul din pereţi. Instrumentele de tortură sunt: măştile de metal, piroanele, lanţurile, frânghiile şi butucii cu ţepi pentru încheieturi par ireale.

Nu trebuie să ratezi: Koblenz, Weissenturm, Deutsches Eck, castelul Stolzenfels, fortificaţiile Ehrenbreitstein, Primăria construită pe locul unei mănăstiri iezuite. Pe traseu se pot admira: ruinele Hammerstein, castelul Arenfels, Burg Datenberg;
Linz am Rhein este oraşul multicolor de pe Rin, cu clădiri în stil Fachwerk: paiţa Castelului, Primăria, Piaţa Markt, Coloana Fecioarei Maria. În Konigswinter poţi admira cheiul Rinului – zona de promenadă, castelul Konigswinter, primul trenuleţ cu cremalieră de acest gen din Germania, ce datează din sec.XIX. Drachenfels este cea mai veche rezervaţie naţională din Germania. Nibelungeshalle a fost construită cu ocazia centenarului naşterii lui Richard Wagner. Aici poţi vizita piaţa Lord Byron amenajată în memoria poetului care a făcut cunoscută întregii lumi localitatea prin scrierile sale. Koln -ul te întâmpină cu cartierul Domului, Domul din Koln cu celebrele relicve ale Magilor, Muzeul Romano – German, Muzeul de Arta, cheiurile Rinului.

Dusseldorf se mândreşte cu Konigsallee – cea mai luxoasă stradă comercială din Germania, cheiul Rinului, îndrăgita zonă de promenadă, primaria, piaţa Markt, turnul Castelului, berăria Urige.

Castelulul Neuschwanstein construit de Ludovic al II-lea “regele din poveşti”, pare conceput nu de un arhitect, ci de un decorator de teatru, asa se explică parţial decoraţiunile sale de aur şi picturile exagerate. Regele Ludovic nu a locuit în castel decât 170 de zile. În Sala Trandafirilor, Ludovic al II-lea a prezentat spectacole cu scene din Tannhauser. Castel de poveste, el a servit ca model pentru castelul din “Frumoasa din pădurea adormită” a lui Walt Disney. Construit în 1869, Castelul Neuschwanstein este unul dintre cele mai frumoase şi bine păstrate castele bavareze din Europa.

Cluj

2009-05-17T14:05:00.002+03:00

Sunt cavaler al împăratului franc. Majestatea Sa m-a trimis ca spion în oraşul căruia unii îi spuneau Cluj, alţi Kolozsvár, sau Klausenburg. Nu ştiam nimic despre el decât ceeea ce-mi spusese învăţatul Nicolaus Olahul. Trebuia să-l studiez, să-i aflu punctele slabe, asfel încât stăpânul meu să-l cucerească cât mai uşor.
Am intrat pe poarta principală de pe latura estică a oraşului apărată de, ceea ce-am aflat mai târziu, Turnul Uliţei din mijloc. Am întrebat unde pot afla loc de popas pentru câteva zile. M-au îndrumat spre casa unui negustor, afltă nu departe de poarta pe care intrasem.

Deşi negustorul la care am tras era înstărit, casa era simplă, cu un singur etaj, construită din lemn, cu acoperiş de şindrilă. Casa, cu mobilă simplă făcută acasă, avea trei camere, o bucătărie, o cămară şi o pivniţă. Negustorul era simplu îmbrăcat, numai la mâna dreaptă avea un inel gros de aur. Soţia lui avea straie de postav încheiate cu nasturi de argint şi câteva podoabe de argint: inele, cercei şi mărgele. În picioare avea botine încheiate cu catarame de bronz.
Mi-am lăsat puţinele lucruri în camera ce-mi fusese pusă la dispoziţie şi am ieşit. Un zid înalt şi destul de lat înconjura oraşul întrerupt de mai multe intrări. În afară de poarta pe care intrasem eu mai erau intrarea de nord, apărată de Turnul Podului, poarta din vest era apărată de Turnul Mănăstirii sau Mănăşturului, în colţul de nord-vest străjuia turnul Pompierilor, iar spre sud-est se găsea Bastionul Croitorilor. Zidul era prevăzut cu contraforturi puternice şi bastioane cu două etaje, dintre care cel mai puternic mi s-a părut cel al croitorilor. Mai târziu am aflat că numele i se trage de la un croitor, Sigismund, ce-şi cumpărase o casă lipită de zid cu condiţia să ţină bastionul şi partea aceea de zid în bună stare. După ce-am colindat oraşul în lung şi lat am tras concluzia că împreună cu zidul şi şanţurile de apărare se întinde pe 45 hectare.

Tot plimbându-mă pe uliţele oraşului, am iscodit şi după bogăţiile ce-l făcuseră interesant în ochii stăpânului meu. Aşa am dat peste Uliţa olarilor, a blănarilor, Uliţa săpunarilor sau a berarilor, ba am găsit chiar şi o Uliţă a măcelarilor. Cea mai mare surpriză am avut-o când am dat peste Uliţa lupilor, unde Matei Corvinul a ridicat o frumoasă biserică. Tot aici am dat peste statuia ecvestră a Sfântului Gheorghe omorând balaurul, turnată în bronz de fraţii Martin şi Gheorghe, pe la 1372. De pe Uliţa armurierilor mi-am cumpărat doi pintenei placaţi cu aur. Deşi oraşul era bogat, majoritatea caselor erau de lemn ca cea a negustorului la care îmi găsisem adăpost, casele de piatră erau puţine, una dintre ele fiind casa în care s-a născut Matei Corvin, rege al Ungariei. Chiar în centrul oraşului trona maiestuoasă Biserica Sfântul Mihail, construită din piatră şi bolţi în formă de stea.

După trei zile am părăsit oraşul, dar nu eram nerăbdător să-i spun ceva Maiestăţii Sale, căci oraşul mi s-a părut prea frumos pentru a fi distrus. Mai înţelept era să-l conving că oraşul nu era o ameninţare pentru el şi mai benefic să cerem tribut în schimbul cruţării lui. Dar pentru că împăratul a văzut că mi-a fost milă de un simplu oraş m-a condamnat la moarte.

Poveste pentru tine

2009-05-17T13:40:00.001+03:00

Am întâlnit odată, prin cotloanele minţii mele trăznite, un personaj ciudat care nu avea ce să caute acolo. Un vrăjitor. Purta o robă de un maro deschis, semn de ucenic în ale meseriei, gluga permanent, acoperind capul, barba albă, de zăpadă, dincolo de care doar se ghicea gâtul lung, aristocratic. Ochii căprui, adânciţi în orbite cu o privire pătrunzătoare care speria. De fapt, asta era intenţia lui. Rău din fire? Mai degrabă jucăuş. Până aici nimic neobişnuit, aţi zice. Dar mă deranjează că mereu îşi face de cap. Ba mănâncă pâinea brutarului, ba ia ceaiul cu spiriduşii şi pe ascuns rupe bucăţele din gardurile de ciocolată. Că tare-i plac dulciurile! De cele mai multe ori şterpeleşte dovezile pe care Michel Duprè le găseşte la locul delictelor pe care le anchetează.
Şi ca şi cum nu ar fi îndeajuns, acest personaj crează mii de lumi şi locuri noi care mai de care mai neobişnuite. Of! Mi-a dat de lucru. Sunt nevoit să le vizitez pe toate. Nu am de ales. Trebuie să mă autocunosc.
Acum trebuie să plec. Am ceva de mers şi vreau să prind din urmă acest personaj buclucaş.
Pe curând.

O lume

2009-05-17T13:38:00.001+03:00

- În cămară!
Ridică sprâncenele.
- Unde în cămară?
Tata, un om înalt, ochii negrii asortaţi părului negru ce creşte inelat imediat ce trece de cinci centimetri. Cam rotunjor! De obicei vocea-i suna blând. Dar azi ceva era în neregulă cu amândoi. Stăteam în bucătărie încercând să-i spun că desfăcătorul de conserve era în cămară, pe stânga, dormind pe al şaselea raft. Îmi îndrept paşii spre mică odaie şi apar înapoi cu obiectul disputei.
- Nu l-am văzut, spune cu cel mai nevinovat...
Am pus desfăcătorul pe masa şi m-am refugiat în cameră mea. În timp ce închideam ochii, mă scufundam încet, încet, în mirifica lume din spatele pleoapelor mele, o intersecţie unde, dacă nu te opreşti la timp, Dumnezeu ştie unde ai ajunge.

Poveste neterminata

2009-05-17T11:48:00.003+03:00

Desenez pe o foaie, la întâmplare, un trapez dreptunghic, adică, ştiţi voi, cu unghiuri de 90˚. Îl notez: A, B, C, D. Liniile trase parcă au prins viaţă. Încep să se agite. Voci piţigăiate.
- Cum îndrăzneşti să nu ne colorezi? Galben e cel mai potrivit ca să ieşim în evidenţă!
Ce obraznicie!
- De ce să ieşiţi în evidenţă?
Mirare şi iar mirare.
- Pentru că suntem cele mai importatnte! răspunse „AB”.
Câtă impertinenţă! Într-adevăr, erau importante, nu înseamnă că trebuie să le colorez.
Doar ca să le fac în ciudă, construiesc linia mijlocie şi o colorez în albastru. Aud o voce timidă:
- Mulţumesc mult, domnule, pentru haina albastră. Mi se făcuse frig şi, în plus, e culoarea mea preferată.
Cum îmi place nota de respect, de aceea i-am dat şi un nume: „ME”.
Laturile celelalte se înroşiră de furie. Începură să o certe atât de tare pe sărăcuţa „ME” încât nu am avut de ales şi am trasat un cerc în jurul lor, să se înveţe minte. În felul acesta nu le mai auzeam.
Bun! Trebuie să fac puţină ordine. Îmi trebuie un poliţist. Nu unul oarecare. Unul „drept”, ţeapăn. Asta este! Voi construi o dreaptă perpendiculară din C, pe mironosiţa „AB”. O voi boteza „CL”, adică: calea ( ce cacofonie!! ) legii. Super! Acum am un dreptunghi sobru, „DCLA”, care nu se înţelege deloc cu triunghiul scandalagiu „LBC”. Ce să fac? Trasez dreapta „AC”. Stai! Este diagonala dreptunghiului. Acum am trei triunghiuri mari şi ascuţite toate, care sunt la egalitate.
Dacă mă uit mai bine, intersecţia cu linia mijlocie a dat naştere unui punct, O, care la rândul său formează două triunghiuri. Să vă lămuresc, F este intersecţia poliţistului „CL” cu rusinoasa domnişoara Linie mijlocie. Uf! Au unghiuri opuse la vârf. Tot atât de opuse erau şi personalităţile lor.
Gata! Mă cheamă mama. Las desenul şi micul oraş născut în voia lor. Se vor descurca?

De ce scriu?

2009-05-17T11:15:00.002+03:00

Mulţi îşi pun această întrebare. Mi-am pus-o şi eu, speriat de muncă enormă depusă la şlefuirea unor texte. Ȋncerc să răspund.

Sunt un visător. De când mă ştiu. Idei noi îmi cotropesc mintea mereu, se încheagă parcă singure, nu în fragmente, ci în poveşti întregi. E ca şi cum o uşă se întredeschide în minte, lăsând poveştile să iasă, fără să ţină cont de zi sau noapte, ore de şcoală sau repaus, pe stradă sau aiurea. Cele finalizate aterizează în paginile caietului. Altele însă, se rătăcesc, le uit prin cine ştie ce colţişor al minţii. Dau peste ele după zile, săptămâni, luni, ajutat de câte o imagine, un titlu, un cuvânt din cărţile citite. Atunci o iau, o şlefuiesc, o scriu, golindu-mi fruntea de povara ei.

De ce scriu? Când faţa îmi va fi prinsă în păienjenişul ridurilor, am să privesc spre trecut, la toate ideile cărora le-am dat viaţă şi am să zâmbesc. Sunt sigur. Personajele, aventurile lor, le dăruiesc viitorilor adulţi, copii de azi, ce încă ştiu, sper că vor şti atunci, să viseze.
De ce scriu? Mi-e plină inima şi mintea de cuvinte pe care simt că trebuie să le îmbogăţesc, să le dau formă, alta decât cea de până acum, apoi să le las să zboare în lume.

De ce scriu? Vreau să las ceva în urma mea. Dacă peste ani, dacă cineva se va apleca peste poveştile mele, mi-ar place să cred că va spune doar atât:

„A fost un om bun!”

Zilele trecute am primit un link. Ȋl recomand tuturor celor care se opresc aici.
http://revista-sinapsa.blogspot.com/

Sclipiri de april

2009-05-14T16:52:00.001+03:00

Photo:Ando Hiroshige

Lumini şi umbre

2009-04-26T13:05:00.005+03:00

Ȋmpletind

2009-04-25T12:59:00.007+03:00

Photo: Ionuţ Dipşe

Răsărit

2009-04-25T12:56:00.002+03:00

Lan

2009-04-25T12:53:00.002+03:00

Photo: Bryan Peterson

Cer plin

2009-04-11T15:48:00.003+03:00

Fereastră

2009-03-25T22:33:00.003+02:00

la fereastra

2009-03-24T15:57:00.004+02:00

Întuneric -
fluturi de gheaţă - nfloresc
la fereastra mea

Folk Bogdan Curta - Dor de Primavara

2009-03-14T10:58:00.001+02:00

a andries

2009-03-14T10:54:00.001+02:00

Tablou cu frunze

2009-02-23T16:25:00.004+02:00

miros arămiu -
învolburând livada
baletul frunzelor

Haiku

2009-02-22T12:39:00.002+02:00

Luciu-ntre sălcii -
scuturând somnul iernii
primul ghiocel

An nou

2009-02-22T12:27:00.003+02:00

bătrânul an nou -
corăbier al vremii
sub cer cu stele

la casa mea colindă
aducerile-aminte

Secera lunii

2009-02-22T11:49:00.003+02:00

secera lunii
palidă mângâiere
pentru cei plecaţi

Fake spring

2009-02-22T11:20:00.007+02:00

unde-s frunzele?

pe crengile livezii
doar flori de omăt

Insinguraţi

2008-09-19T15:56:00.007+03:00

septembrie-n zori -

pe bancă însinguraţi

doar doi trandafiri

Podoabe de scoici

2008-09-06T10:05:00.005+03:00

podoabe de scoici

lasă valul îmblânzit -

în sud furtună