M-am trezit a doua zi în Katsuura. Cam departe, dar bine că m-am oprit.Veţi
vedea de ce.
Situat pe coasta sud-estică a peninsulei Kii, liniştitul orăşel în care am debarcat are o populaţie, estimată anul acesta, de aproximativ 20.000 de locuitori. Fondat în 1591, există un document în acest sens expus la muzeul oraşului, în trecut constituia doar punct de întâlnire pentru producători. Se făcea schimb de produse agricole, peşte şi fructe de mare, stabilit în scopul încurajării atât a agriculturii cât şi a pescuitului. Piaţa există încă şi pare neschimbată deşi au trecut peste 400 de ani de la înfiinţarea ei. E plăcut să o străbaţi în zori învelit în căldura oamenilor şi admirând munţii de legume şi fructe proaspăt culese, de pe care roua dimineţii nu s-a şters încă precum şi fructe de mare, prinse în chiar dimineaţă respectivă, în timp ce te delectezi cu delicioasele prăjituri de orez roşu.
Datorită poziţiei sale, oraşul a cunoscut o dezvoltare explozivă după 1958 odată cu noua eră deschisă după al doilea război mondial. Dintr-un mic sat de pescari a devenit cel mai mare port de pescuit de ton din Japonia şi una din cele trei mari pieţe de peşte, denumită “asa-ichi” morning market, de unde, la primele ore se aprovizionează întreaga ţară. Faptul că niponii au cea mai mare industrie de pescuit ton din lume subliniază importanţa oraşului Katsura Kii.
Aş putea să fac o adevărată expunere despre industria tonului de aici, dar mi-am propus să vorbesc despre cu totul alt subiect, zic eu, la fel de fascinant. Totuşi, câteva cuvinte în plus despre oraş nu mi se par de prisos.
Deşi Katsuura a fost şi a rămas până azi un oraş pescăresc, acum beneficiază şi de bogăţia celor şapte izvoarelor termale din oraş, dintre care unul, cel situat într-o peşteră mare cu o privelişte spectaculoasă a oceanului, aparţine hotelului Urashima.
Multe hoteluri folosesc apele termale pentru a atrage mulţimea turiştilor. Cel mai faimos dintre ele, hotelul Urashima îţi lasă o senzaţie de Disneyland şi de fortăreaţă James Bond. Hotelul a fost construit pe o mică peninsula din port.
Undeva, lângă oraş, există un muzeu al balenelor care oferă tot felul de informaţii, despre comportament şi vânarea acestora, atât din punct de vedere istoric cât şi din cel modern. Carne de balenă este oferită spre vânzare la magazine şi în restaurantele din zonă.
Nu pot să închei acastă succintă prezentare fără a aminti că micul oraş este locul de baştină al scriitorului nipon Hitomi Takagaki.
Am ajuns când noaptea îşi rostogolea somnoroasă negreala dincolo de orizont. Timid la ora aceea, soarele încă nu făcuse ochi. Străzile deja zumzăiau de mulţimea oamenilor. M-am alăturat lor încercând să găsesc ineditul într-o mare de noutăţi, să descopăr eu însumi motivul care m-a determinat să cobor în acel colţ de lume.
Prima oprire, dacă vrei să descoperi nu doar oraşul ci şi prospeţimea împrejurimilor, ar trebui să fie la „Meoto Sugi”. ( „Meoto” înseamnă soţ şi soţie, iar „sugi” cedru ). Loc unde te poţi relaxa după vizitarea zecilor de puncte turistice, parcul natural prilejuieşte descoperirea unor exemplare rare de cedru având incredibila vârstă de 800 de ani, dar şi o plimbare pe alei pietruite acum patru secole, apărat fiind de căldura anotimpului de umbrela frunzişului aflat la zeci de metri înălţime. Este un obicei al localnicilor ca viitorii soţi să-şi unescă vieţile între aceşti venerabili martori, în credinţa că iubirea lor va dăinui la fel de mult ca vieţile acestor patriarhi.
De aici, un pas uriaş peste câteva stânci şi ajungi la “Nachi o-taki” - cascada Nachi. Lată de 13 metri şi înaltă de 133 de metri, este cea mai înaltă cădere de apă din Japonia şi una dintre cele mai impresionante din lume.
Veţi avea parte de o privelişte deosebită asupra cascadei dacă vizitaţi templul “Kumano Nachi Taisha”, respectiv templul dorinţelor împlinite. Ciudat, nu-i aşa?
Dacă vă rămâne timp de hoinăreală şi vreţi să scăpaţi de nisip şi de mulţimea surferilor, vă dau un pont. Luaţi-o spre nord. Doar 10 – 15 minute vă costă o plimbare până la plaja Hebara. Veţi fi răsplătiţi. Veţi descoperi un colţ de natura spectaculos, oceanul aşa cum sigur nu aţi mai întâlnit.
La sfârşitul zilei te copleşeşte dorinţa de a nu părăsi nicicând această parte idilică a lumii.
Hoinăream cu gândul la locul unde voi lăsa somnul să pună stăpânire peste minte, lăsând trupului odihna. Aparatul de fotografiat rămăsese tăcut, rucsacul atârna din ce în ce mai greu, paşii se domoliseră când, am simţit că mă priveşte cineva. Un localnic, mai înalt decât media din jur, mă fixa curios. I-am zâmbit. Era primul care, în iureşul străzii, părea că remarcase prezenţa unui european. Ce i-o fi atras interesul? Poate anii puţini, poate privirile flămând aruncate peste toate, şovăiala gesturilor. Încă iscodindu-mă, se apropie. Norocul mă pălise din nou. Se va dovedi că era persoana care avea puterea să mă ajute. Sigur invocasem divinitatea potrivită. Mai bine să vă povestesc, întrebările retorice nu-şi au locul aici.
Văzându-mă încărcat doar cu un aparat de fotografiat, un laptop şi un rucsac, mai mult gol decât îndesat, a mirosit că sunt reporter şi, în schimbul unui articol măgulitor, nesemnificativă plată, m-a cazat la hotelul pe care îl administra. La cucurigu, e drept. Vedere spre ocean, bineînţeles. Perfect pentru mine. Nu mă mai săturam admirând imensitatea ce se frământa lichidă.
Târziu m-am deşteptat în dimineaţa următoare, încă nedumerit de norocul ce dăduse peste mine, la care nu sperasem nici în cele mai nebuneşti vise. Destinul mă adusese la Hotel Urashima.
Cu gândurile la oceanul ce părea că se întinde de la balustrada balconului până dincolo de orizont, am pornit radioul. Un fel de melodie ciudată urechilor mele de european, însă sprintenă năvăli peste liniştea camerei. Mai târziu am aflat ce se întâmplă. Spaţiile verzi sunt numeroase şi în fiecare zi, la ora 6, singuri sau aşezaţi în rânduri, rânduri, niponi, indiferent de vârstă, exersează, cel puţin o jumătate de oră diverse exerciţii fizice. Şi ca norocul să fie întreg, s-a potrivit ca exact în acea zi să fie sărbătoare, una naţională: „Ziua sportului şi sănătăţii”.
Am ajuns, în sfârşit, la subiectul acestui articol, deci să pornim la drum.
Sărbătoarea se desfăşoară anual, în fiecare a doua luni din octombrie. Prin activităţile ce au loc, se aniversează deschiderea jocurilor olimpice de vară din 1964 şi are ca obiectiv promovarea, în rândul populaţiei a sportul şi a unei vieţi active.
Prima ediţie a „Zilei sportului” s-a desfăşurat în 10 octombrie 1966, pentru a evita sezonul ploios din iulie şi august. În 2000, ca un rezultat la apariţia altei sărbători, „Lunea fericită” - Seido - „Ziua sportului şi a sănătăţii” a fost mutată în a doua zi de luni din octombrie.
Multe şcoli şi companii sărbătoresc această zi pe terenurile proprii, cu un festival sportiv, asemănător unor mini jocuri olimpice. Au loc numeroase întreceri: 100 metri, 4 x 100 metri ştafetă, săritura în lungime, cursa cu saci, sau „bătălii” mai ciudate cum ar fi Tug of war sau Mock cavalery battle.
Tug of war, cunoscut ca şi frânghia războiului se desfăşoară astfel: două echipe trag de o frânghie, fiecare de un capăt pentru a scufunda cealaltă echipă, de obicei într-o groapă cu noroi. Totul se bazează pe forţă brută.
Mock cavalery battle se desfăşoară astfel: o echipă, formată din trei sau patru persoane, susţine un coechipier pe braţe, acesta stă în picioare. Alesul fiecărei echipe încearcă să îl doboare pe cel al echipei adverse.
Alt eveniment comun este numit, ştafeta extremă, o cursă cu obstacole care include diferite provocări, cum ar fi „three legged races”, în care trebuie să faci o targa din bambus şi pânză şi să duci un coechipier rănit, să agăţi rufe, să te târăşti pe sub o plasă şi să faci roata pe un preş.
Festivalul începe de obicei la ora opt jumătate cu o paradă la care sunt prezente toate echipele participante. Dacă există, o trupă locală defilează şi cântă în fruntea paradei, deschizând iar la final închizând demonstraţiile sportive. Odată ce echipele au înconjurat locul desemnat jocurilor şi s-au aliniat pe mijlocul terenului, se ridică drapelul naţional, în timp ce orchestra intonează „Kimigayo”.
Oficialităţile locale ţin scurte discursuri în care subliniază beneficiile sportului, pentru sănătate.
După acest moment, lumea se împrăştie pe teren, trec la executarea încălzirii, pregătindu-se cu seriozitate, pentru viitoarele întreceri.
La ora 12:00 evenimentul se opreşte pentru o pauză de masă, şi câteodată pentru dansuri tradiţionale. Prânzul include orez, peşte, legume, sushi, chiftele din orez, s.a. Nici nu te-ai aştepta la altceva. Peştele şi orezul fac parte din meniul zilnic.
Ultima întrecere a zilei este de obicei ştafetă sau alergare de viteză. La finalul lor, se vor afişa punctele câştigate de fiecare echipă iar oficialităţile vor felicita câştigătorii, înmânându-le premiile. Fiecare întrecere este răsplătită cu câte un premiu, mai mult simbolic, de obicei ceva folositor în jurul casei, cum ar fi şerveţele, detergent, săpun, ş.a.
Este plăcut că nu sunt premii individuale ci doar pentru grupuri, pentru ca toata lumea să se simtă bine.
În mod obişnuit „taiiku no hi” este precedat de numeroase activităţi şcolare sportive, numite Undokai. Acestea sunt cele mai plăcute momente ale anului pentru mulţi şcolari japonezi. Priviţi următoarele fotografii şi întelegeţi de ce.
Olimpiada din 1964 a fost un eveniment foarte important pentru Tokyo şi întreaga Japonie. A constituit şansa de a arăta lumii că ţara s-a refăcut complet într-o atmosferă de pace şi modernitate, ceea ce a dus la o prosperitate fără precedent şi a deschis calea Japoniei spre a devenii unul dintre liderii lumii.
Tokyo a mai fost ales să găzduiască olimpiada din 1940, dar jocurile s-a anulat din cauza războiului.
Multe premiere au avut loc cu ocazia acestei olimpiade. 1964 era prima dată când jocurile erau găzduite în Asia. Programarea în octombrie s-a făcut din cauza vremii instabile din Japonia în lunile iulie - august. Voleiball şi judo şi-au făcut atunci debutul între celelalte competiţii. Pentru a ţine evidenţa datelor statistice s-au folosit pentru prima dată computere. De asemenea, în premieră s-a apelat la sateliţi pentru a transmite peste oceane desfăşurarea întrecerilor. A fost şi anul în care i-a fost refuzată Africi de Sud participarea la Olimpiadă datorită regimului de apartheid.
Acum că aţi aflat ce se petrece de obicei în această zi, vă daţi seama prin ce am trecut. Invitat o familie de japonezi foarte prietenoasă, capul familiei făcea parte din staful hotelului Ushima, – mă întreb dacă aţi întâlnit niponi care să nu fie extrem de politicoşi, ba chiar prietenoşi cu străini - am participat alături de întreaga populaţie a oraşului la majoritatea competiţiilor. Recunosc, am câştigat doar onoarea de a face parte din fotografia realizată la sfârşit cu acea familie.
După eveniment, am plecat spre una din numeroasele băi termale pentru a-mi odihni oasele obosite. Ce mai, sunt bătrân în suflet, dar ... de fapt sunt batrân peste tot. Nu pot să spun câte ore am lenevit în apă pentru că am adormit. Deci, cât? Pentru două zile?
Ziua următoare, când am putut să-mi repornesc părţile componente neobişnuite cu efortul la care le-am supus, am vizitat parcul subacvatic. Aşezat la 60m de ţărm, oferă posibilitatea de a admira flora şi fauna ce populează ţărmurile până la adâncimea de şase metri.
Bibliografie:
http://en.wikipedia.org/wiki/Katsuura,_Chiba
http://www.chiba-tour.jp/eng/event/event_2.html
http://www.japan-guide.com/e/e4956.html
http://www.city.katsuura.chiba.jp/event/hinamatsuri-e.html
http://travelingluck.com/Asia/Japan/Chiba/_2112309_Katsuura.html
http://en.wikipedia.org/wiki/Health_and_Sports_Day
http://www.okinawahai.com/my_weblog/2009/10/taiikunohi-undokai-and-rajio-taiso-all-about-sports.html
http://www.city.katsuura.chiba.jp/asaichi/index.html
http://katnsatoshiinjapan.blogspot.com/2007/11/nachi-katsuura.html
http://www.nanshuukai.com/katsuura_city.htm
Postări
