Nicicând mai aproape

Neobişnuită vară! Întâlniri, bucurii şi tristeţi necunoscute s-au ivit de nicăieri, schimbându-mi lumea. Ca să domolesc amintirea ei, încerc s-o potrivesc în mătasea cuvintelor. Voi reuşi? Mai bine să-ncep.
În periplul nostru prin ţară, plănuisem să ajungem într-un tărâm de linişte şi pace unde mă simţeam acasă. După lungi şi plăcute zile în care am descoperit o mică parte din minunăţiile, dar şi sărăcia acestei lumi, ne-am oprit pentru câteva zile în ţinutul Vâlcei. Ascuns în cutele acestor munţi, se află locul despre care vreau să vă povestesc.
Ziua sorocită vizitei n-ar fi putut începe mai bine. O dimineaţă scăldată în albastru întâmpină freamătul ultimilor pregătiri. Nerăbdarea pleacă la drum împreună cu noi, înghesuită pe bancheta din spate.
Fâşiile încinse de asfalt, lăsate în urmă ne confirmă că ţinta noastră se apropie. Oprim dincolo de satul Păuşa, hotărâţi să-mpletim pe tălpi ultimii kilometri.
Depănându-se în curbe strânse, drumul forestier despica pădurea. De-o parte fagi, platani, coloşi greu de cuprins cu braţele. De cealaltă parte, un pârâu, nu mai lat de doi metri, îşi aruncă curajos limpezimile peste stâncăraie, născând la tot pasul mici cascade.
După două ceasuri, păşeam în curtea mănăstirii Stânişoara. Grădini pustii, ferestre închise ne-au întâmpinat în tăcere. Risipite la umbră, bănci de piatră invitau la odihnă. Cimbrul şi levănţica inundau simţurile, stârnind nostalgii.
Precum un ştergar fermecat, popasul înlătură oboseala furişată în trupuri.
Pornim din nou la drum. Destinaţia finală a călătoriei se afla la o oră de mers, dincolo de sfântul lăcaş. Locul spre care ne îndreptăm nu este obiectiv turistic. Traseul dificil ridică numeroase oprelişti celor ce se aventurează printre stâncile rotunjite de vremuri, trunchiuri doborâte şi rădăcini contorsionate. Pe ultimii zece metri se escaladează un perete vertical, cu firave asperităţi pentru priză.
Odată trecut ultimul obstacol, te întâmpină cascada Stânişoara. Şuvoiul, rostogolit mânios de la zeci de metri înălţime, a săpat în piatră un găvan în care apa se zbate precum un stol gata să-şi ia zborul. Zbuciumul necurmat aruncă până departe mărgele transparente, stropii reci iscând vrăjite curcubee. Până în albicioase depărtări se-ntinde doar blana verde a pădurii. Priveliştea te duce cu gândul la capăt de lume.
Pe neaşteptate, darabana tunetelor atraseră atenţia nelăsând răgaz bucuriei redescoperite. Cerul, vid albastru, s-a-nnegurat a furtună, norii se învârtejeau într-o nelinişte tulbure.
Rare la început, picăturile mari cât palma de copil, încep să ne biciuie feţele încălzite de efort.
Coborâm grăbiţi terasa unde Stânişoara îşi continua impasibilă frământarea. Refugiaţi sub brâul lat al unei stânci, nu ne rămâne decît să nădăjduim că ploaia de vară se va opri la fel de repede precum venise.
Speranţa râmâne atârnată probabil în vreo ramură de brad căci dansul stropilor îşi schimbă grăbit cadenţă într-una măruntă, mocănească, îndărătnică. Simţeam durerea ierbii bătută de ploaie, tremurul povârnişului spălat de ape. Zbaterea naturii dincolo de umărul pietros, foşnetul ploii, flacăra roşcată ce, hrănită de câteva crengi, alunga frigul, bunătăţile perpelite pe jar, creau o atmosferă ireală.
Prinsă în năvodul norilor, ziua nu vroia să-şi arate din nou faţa zâmbitoare, obligându-ne să cerem găzduire mănăstirii.
După ce ne ascultă păsul, un călugăr, înalt şi tăcut precum un plop singuratic, arătă spre chiliile înşirate bătrâneşte în partea depărtată a curţii.
Paturi înalte, paie împlinind saltelele, cânepa cearceafurilor, pături aspre de lână ne-au întâmpinat. Icoanele stăpânesc tăcute albul pereţilor. Hainele, stoarse zdravăn, poposesc pe frânghiile întinse de-a lungul cerdacului. Învăluiţi de căldura păturilor, ne-am reîntâlnit pe terasă. Un grup de bucureşteni ni se alătură, după puţină vreme. Poveştile se leagă uşor. Schimbăm impresii, sfaturi, glume.
Ȋn tăcerea de la capătul povestirilor se lăsă noaptea, acea stingere a luminii în care fiecare chip se preschimba în umbră, fiecare trup într-un contur şi fiecare existenţă în singurătate. Furtuna, îmblânzită la fel de brusc precum izbucnise, se rostogoleşte peste lanţul munţilor, năpustindu-se cu turnurile ei de nori şi cu luminile lunecătoare tot mai departe, asemeni unei flote în flăcări. Dezlănţuirea se mai răsfrânge doar în apa revărsată din streşini, doar din coroanele arborilor mai picura apă... Ultima adiere de vânt se-mblânzeşte în freamătul molatic al brazilor. Curând, luna se tolăni, mare şi galbenă, deasupra orizontului aspru.
Aşezat pe treptele verandei, cu coatele pe genunchi, mâinile sprijinind obrazul, priveam pustietatea din jur, răsfrângerea suprafeţelor ude, urzeala umbrelor. La câţiva metri, un păr singuratic împărţea în două întinderea pajiştii. În puţina lumină ce răzbătea din chilie, picuri mari de chihlimbar luceau pe trunchiul subţire.
Neastâmpărul îmi dădea ghes, gândurile roiau. Am pornit hoinar. Simţeam în tălpi mângâierea şi răcoarea pământului. Eram fericit.
Ȋnsă dincolo de pacea locurilor mă aşteptau realităţi de care greu mă puteam desprinde. Crescusem. Mă înălţasem învăluit în căldura credinţei şi dragostea tuturor. Schimbarea venise repede, totuşi firesc precum creanga înflorită de cireş. Cu toată grija celor dragi, mă transformam într-o insulă singuratică. Lucruri ciudate, uluitoare, se întâmplau fără să ceară voie, născându-mă din nou şi din nou. Contemplam oceanul care mă aşteaptă, admirând strălucitoarea, dar atât de amara lume a oamenilor. E singura posibilă? Călător la o răspântie, dinaintea mea se-ntind mii de căi. Fiecare este un alt eu ce sălăşluieşte în mine. M-am trezit în această lume visând, refuzând hidoşenia. Jinduiam după profunzimea pământului, în acelaşi timp după înălţarea norilor sub un cer de neatins. Doream un loc unde să fiu eu însumi, dacă un astfel de loc există, pentru ziua de mâine şi multe altele, fiecare cu bucuriile, cu umbrele ei.
Acolo, sub cerul liliachiu, mă copleşise dorul zilelor ce păreau confuze, pline de neprevăzut, de clipele pline de speranţă. Cred că ele sosiseră, dar nu le-am observat, poate pentru că eram prea aproape de ele. M-aş fi oprit, să nu stric, să nu le alung, căci îmi doream ca frumuseţea lor stranie, proaspătă, sălbatică, să nu se risipească zadarnic. Întreaga mea lume stă să se schimbe, viaţa se transformă, creşte alături de mine, aş putea câştiga sau pierde. Cine ştie? Sper că nimic nu se va rătăci pentru totdeauna.
Glasuri de bronz au prins viaţă în liniştea nopţii. Am ştiut atunci că totul va fi bine. Întotdeauna cineva îmi va proteja drumul, oricare va fi acesta. Dintr-o dată lumea s-a limpezit. Frământările au trecut ca şi cum n-ar fi iscat nicicând furtuna interioară. Puteam spune şi eu: „Nu sunt niciodată singur. Întotdeauna îl am aproape pe Dumnezeu”.
Frigul mă sili să intru. M-am întins în patul aşternut ţărăneşte. Somnul m-a moleşit învelindu-mă curând, ca un părinte grijuliu.
M-am trezit în lumina cenuşie a zorilor. Roşul soarelui încăleca umărul ţinutului risipind umbrele nopţii. Culorile pământului se trezeau la viaţă. Verdele se revărsa abundent, aburi albi pâlpâiau deasupra ierburilor. Pajiştea se întindea voluptuos în zori.
Am părăsit chilia. Imediat mi-am simţit părul răvăşit; era dulcea briză a unui nou început.
Mă aştepta o zi bogată, strălucind de frumuseţe.

Ziua culturii

După aventura sportivă din Katsura am purces din nou la drum. Trenul, voi conştientiza mai târziu, că mi-a fost mereu prieten şi m-a însoţit peste tot. În cabină, în loc să admir priveliştea, am dormit. Da de unde! Nu aveam timp. Am „aselenizat” în oraşul următor şi m-am îndreptat imediat spre centru în căutarea unui sălaş pentru noaptea ce dădea semne.
Adăpostit într-un golf larg, în peninsula Bōsō, aveţi dreptate, n-am părăsit districtul Chiba, oraşul acestei noi escapade poartă numele Onjuku. Străbătut de trei râuleţe, numele nu le-am reţinut, locul pare special oricui.



Este unul dintre cele mai cunoscute orăşele nipone de pe spinarea Pacificului.
Industria şi comerţul sunt împărţite între cea a moluştelor de tot felul, „abalone” şi cea a homarului. Până în 1960, pescuitul moluştelor era apanajul tinerelor femei numite „ama” care pescuiau în adâncuri fără aparate de respirat, cu pieptul gol, pentru a recolta crustacee şi alte fructe de mare.
Există numeroase restaurante şi cafenele pe strada principală care străbate oraşul începând de la gară. Dacă vă simţiţi bogat, trageţi la un restaurant cu specialitatea sushi şi încercaţi homar ţepos - ise-ebi, sushi sau moluşte - awabi.
Să rămâi în Onjuku este foarte ieftin. Există o mulţime de “ryokan”, hanuri tradiţionale şi mici hoteluri. Şi localnici închiriază camere. Majoritatea oferă doar găzduire - sudomari, fără masă inclusă. Pentru informaţii puteţi apela la micul oficiu de turism aflat imediat pe stânga, cum părăsiţi gara.
Dacă preferaţi un hotel, puteţi trage la “Noul Hawai”. Construit la începutul anilor ’70, lângă plajă, este punctul cel mai apropiat, pentru japonezi, de Hawai.
Onjuku posedă a doua mare plajă deschisă turiştilor, din districtul Chiba. Pentru aproximativ două ore de călătorie, este accesibilă şi pentru cei din Tokyo cu expresul. Din fericire, călătoria este destul de scumpă, în consecinţă plaja nu devine aglomerată.



Loc de întâlnire preferat pentru tineri, veţi găsi pe plajă multă distracţie. Chiar dacă Onjuku este foarte popular printre japonezi, nu veţi întâlni mulţi turişti străini. A fi “gaijin” în Onjuku alimentează un sentiment straniu de unicitate. Poate deveni însă un paradis unde, pe nisipul alb te poţi bucura de companie plăcută. Viaţa de noapte este limitată, dar în mod sigur vei găsi o petrecere, undeva pe plajă. Unde altundeva?!
Iată câteva puncte turistice care merită atenţia dumneavoastră, însoţite de fotografii realizate de Philbert Ono:



Există, expusă aici, o poveste a galionului francez spaniol “San Francisco” care a eşuat în 1609 în Onjuku. Localnicii au reuşit atunci să salveze peste trei sute din membri echipajului.



Bănuiesc că am oferit destule date pentru a vă face o imagine despre aceste locuri îndepărtate. Atenţie însă! Pentru turişti şi călători există trei perioade de vacanţă care sunt hotărâtoare în plănuirea călătoriilor. În timpul acestora, preţurile tind să crească, uneori dramatic. Zborurile, trenurile şi autobuzele trebuie plătite în avans.
Prima din aceste perioade este de Anul Nou, a doua în “Săptămâna de aur” din aprilie – mai iar a treia de O-Bon, sărbătoare despre care am discutat în august.
Pe lângă aceste sărbători cu desfăşurare la nivel naţional, fiecare regiune are numeroase festivaluri locale, aşa numitele “matsuri”.
Acum chiar încep.
Japonezii au reputaţia, aşa cum se cuvine unor oameni atât de harnici, de a nu avea multe vacanţe. Mulţi angajaţi însă nu-şi iau concediul alocat, de frică să nu-şi piardă slujbele. În ultimii ani, guvernul a făcut eforturi de a creşte numărul sărbătorilor naţionale, deci a micilor vacanţe, azi ele ridicându-se la cincisprezece. Ca regulă, dacă sărbătoarea cade într-o zi de duminică, lunea imediat următoare se considerată zi liberă.
Una dintre cele mai populare evenimente printre niponi este „Ziua Culturii”, o zi plină de veselie, jocuri şi colaborări în cadrul comunităţii. Este probabil una dintre cele mai captivante sărbători şi fără nici un dubiu merită o recunoaştre specială pentru că este ziua în care a fost stabilită constituţia de după război.
Sărbătoare a fost stabilită în 1948, pentru a reaminti data de 3 Noiembrie, zi când a fost promulgată Constituţia. Are menirea de recunoaştere şi celebrare a păcii, libertăţii şi de promovare a culturii. Simbolizează aerul de schimbare care a cuprins întreaga ţară după al II-lea război mondial, renunţarea la greşelile trecutului şi îndreptarea în schimb către o politică care să ofere pace, speranţă şi fericire. Relevant pentru acest proces este păstrarea şi conservarea culturii nipone, a artelor tradiţionale printr-o aniversare anuală.
Un scurt istoric cred că ar lămuri puţin lucrurile.
Ziua de 3 Noiembrie a fost pentru prima dată sărbătoare în 1868, când s-a numit “Tenchō-setsu”, ţinută în onoarea zilei de naştere al conducătorului regatului de atunci, împăratul Meiji, străbunicul împăratului actual. După moartea împăratului, în 1912, această zi a rămas o zi de sărbătoare pentru niponi până în 1927, când acestei zile de naştere i s-a dat un aer specific, fiind cunoscută de atunci ca “Meiji-setsu”. Cum sărbătoarea a fost întreruptă o dată cu apariţia “Zilei culturii” în 1948, unii au văzut această nouă sărbătoare ca o continuare a celei tradiţionale deja, o simplă renaştere a mai vechii „Meiji-setsu”, deşi la suprafaţă lucrul pare irelevant.
O scurtă paranteză se impune. De ce ziua acestui împărat? Multe secole, împăratul a fost doar o umbră controlată de dictatori militari cunoscuţi sub numele de Shoguni iar înaintea acestora de regenţii şi miniştrii curţii imperiale. Împăratul Meiji a fost primul care a readus puterea şi demnitatea familiei regale. Shogunatul a fost abolit în 1868, an în care Japonia a pornit pe drumul spre modernizare.
Cum din 1937, ceremonia de premiere a prestigiosului Ordin al Culturii s-a desfăşurat în această zi, data de 3 noiembrie s-a perpetuat ca „Ziuă a Culturii”. Înmânat de însuşi împăratul nipon celor care au realizări semnificative în ştiinţă, artă sau cultură, „Ordinul Culturii” este una din cele mai înalte decoraţii acordate de familia imperială. Ceremonia are loc în incinta palatului imperial. Premiul nu este atribuit doar cetăţenilor japonezi. De exemplu, el a fost acordat astronauţilor care au participat la misiunea Apollo 11, după succesul reîntoarceri lor de pe lună din 1969.
Destul de neobişnuit, “Ziua Culturii” înseamnă de asemenea să fii binecuvântat cu o vreme frumoasă. Statistic, este una din cele mai frumoase zi din an. Între 1965 şi 1996, au existat doar trei sărbătoriri în care a plouat, la Tokio.
După cum am mai spus deja, scopul acestui festival este acela de a promova cultura, artele şi reuşitele academice. Peste tot în Japonia, o zi tipică a culturii include expoziţii de artă, ceremonii de premiere pentru artiştii, studenţii şi elevii remarcabili, felurite evenimente artistice şi parade. Este o obişnuinţă ca Universităţile să prezinte cu acest prilej noile descoperiri ştiinţifice şi proiectele avute în lucru.
Pe plan local şi al prefecturilor se deschid o multitudine de festivaluri culturale şi parade. Cel mai vestit exemplu, The Hakone Daimyo Gyoretsu, în traducere „Parada lorzilor feudali” este un binecunoscut festival desfăşurat în oraşul Hakone din prefectura Kanagawa. Parada este o etalare a îmbrăcăminţii din perioada Edo a Japoniei imperiale şi constă într-o defilare a numeroşi oameni costumaţi ca samurai sau prinţese. Aţi putea spune că este un gen de Halloween, fără spiriduşi şi fantome.
Procesiunea începe în zori şi durează până după-masă. Participanţii se ridică la câteva sute. Printre ei, oameni care duc palanchine de lemn. Spre deosebire de paradele din U.S.A., unde defilarea este motorizată sau alimentate cu electricitate, la parada Hakone Daimyo Gyoretsu exponatele sunt purtate de puterea braţelor. De aceea este de preferat să fii printre privitori decât să participi direct la defilare.
După ce marşul i-a sfârşit, oamenii se opresc în baruri sau restaurante, stau la un pahar şi socializează.
La fel ca Hakone, multe alte regiuni au propriile moduri pentru a celebra cultura şi artele, pentru a îşi onora moştenirea.



Tokyo se mândreşte cu cel mai prestigis eveniment: acordarea premiilor pentru realizările cele mai de succes - bunka kunsho.
În Okinawa poţi vizita, cu acest prilej, “Shuri Castle”. Accesul se face între orele 13 - 18, înăuntrul castelului şi în împrejurimi, precum şi muzeul prefecturii.
Construit ca o fortăreaţă, “Shuri Castle”, a fost, timp de secole, capitala regatului Ryūkyū, în perioada “Sanzan”. Nu se cunoşte data exactă a ridicării lui, se estimează că acest fapt s-a petrecut în perioada “Gusuku”. Când regele Shō Hashi a unificat cele trei regiuni ale Okynawei într-un singur regat, a folosit castelul Shuri ca reşedinţă a curţii regale. A constituit timp de secole inima politică, economică, culturală şi de comerţ cu străinătatea a acestui regat.
Potrivit documentelor, Castelul Shuri a ars de mai multe ori, fiind reconstruit de fiecare dată. Înainte de război a fost declarat monument naţional, dar în timpul războiului, armata niponă şi-a stabilit aici sediul general secret. În 25 mai 1945 cuirasatul Mississippi l-a bombardat timp de trei ore. Momentul a rămas în istorie sub numele de „bătalie de pe Okynawa. În 27 mai a ars aproape în întregime.
După bătălie, un steag confederat ( singurul disponibil care a aparţinut comandantului originar din Carolina de sud ) a fost arborat deasupra castelului de către compania rebelă” de marină, a celui de-al 5-lea regiment al Marinei U.S. A fost văzut fluturând de la 2 mile depărtare şi a stat deasupra castelului trei zile până când a fost îndepărtat de generalul Simon B. Buckner Jr., fiul generalului confederat Simon Bolivar Buckner Sr.
După război aici a funcţionat universitatea locală, până în 1975. În 1958 a fost refăcută Poarta Shureimon iar până în 1992 clădirea principală.
În prezent întreaga arie a primit denumirea de Parcul Shuri Castle. În 2000, împreună cu alte castele şi fortăreţe a fost desemnat de către UNESCO ca făcând parte din patrimoniul universal.
În 2008 a fost folosit drept model în jocul Call of Duty: World at War.



Dacă ratezi această vizită, poţi să te bucuri de multe alte ceremonii care au loc în această zi sau cea următoare. Pentru cei care caută oportunităţi de a obţine fotografiii deosebite, nu trebuie să scăpaţi “The Ryukyu Kingdom Royal Procession”
Durează două ore, începând cu ora 15, duminica şi se desfăşoară pe “Kokusai Street”. Veţi admira 1500 de localnici îmbrăcaţi în costume din perioada Ryukyu.
De asemenea, dacă eşti în oraşul Naha, în acest week-end poţi participa la festivalul “Hatagashira” un eveniment care durează două zile şi care promovează “eisa”, o suită de dansuri populare. Dacă vreţi să asistaţi la acest eveniment, trebuie să vă îndreptaţi spre parcul Shintoshin din Omoromachi.
La templele Meiji au loc demonstraţii Kobudo, întreceri de Kendo şi Budokan, puncte de atracţie foarte căutate, ce se desfăşoară cu această ocazia. Măiestria participanţilor este pusă în valoare cu ajutorul săbiilor de lemn sau oţel. Ritualul trasului cu arcul de pe cal, cunoscut ca şi Yabusame, este de asemenea apreciat. În Yabusame, călăreţul trage din viteză la 2-3 ţinte. În trecut, Yabusame era practicat numai de un samurai, dar acum şi femeile pot participa la această încercare. Asta arată că „Ziua culturii” nu e o sărbătoare înţepenită în vechile tipare, care se opune schimbării. Dimpotrivă, o acceptă.




Tot în această zi, are loc la Budokan Hall, fostului castel Shogun, o competiţie de Kendo. Este o formă tradiţională a artelor marţiale care are la bază şcolile de scrimă din trecut în care participanţii echipaţi cu armură din cap până la talie, se luptă folosind săbii confecţionate din bambus.
Aici au cântat Beatles, în turneul lor prin Japonia.



Kendo este una dintre cele mai vechi forme de artă marţială practicată încă de mulţi niponi, pentru a-şi îmbunătăţi aptitudinile psihice, mentale şi spirituale. Pentru a practica Kendo consumi destul de mult timp cu antrenamentele, să nu mai adăugăm faptul că echipamentul se ridică la mii de dolari. Cei ce practică Kendo folosesc săbii din bambus şi armuri care le acoperă majoritatea corpului. Ca să îi recunoşti uşor trebuie să te uiţi după masca lor ca o cuşca.
Într-o competiţie e foarte greu să obţii puncte, fiind nevoit să aplici atacuri perfecte adversarului.
Astăzi, mulţi dintre cei mai buni practicanţi de Kendo sunt poliţişti.


Este o zi potrivită pentru a ţine o o nuntă tradiţională, în alb, la templul Meiji
Indiferent de originile sale, ziua culturii este o idee extraordinară. Lumea modernă are nevoie de astfel de ocazii ca să-şi reamintească trecutul, a învăţa din greşeli spre a nu le repeta şi a menţine artele tradiţionale în viaţă, transmiţându-le şi pe această cale, mai departe, generaţiilor următoare.
La o săptămână, în 7 – 8 Nov. are loc festivalul Yomitan care readuce la viaţa vechi legende populare. Deci nu ar trebui ratat.

duminică, 7 noiembrie 2010



http://samuraidave.wordpress.com/2006/11/18/26/
http://gaijinlife.com/2010/02/12/onjuku-beach-%E5%BE%A1%E5%AE%BF/
http://www.japanvisitor.com/index.php?cID=359&pID=326
http://en.wikipedia.org/wiki/Culture_Day
http://gojapan.about.com/cs/japaneseholidays/a/shichigosan.htm
http://www.jetprogramme.org/e/culture/holidays/13.html
http://www.transparent.com/japanese/culture-day/
http://www.okinawahai.com/my_weblog/2009/10/bunkanohi.html

Seven-Five-Three (shichi-go-san)

“Shichi-Go-San”, este o veche sărbătoare shintoistă. Festivalul organizat cu acest prilej pentru tinerele fete cu vârsta cuprinsă între trei şi şapte ani şi pentru băieţi cu vârsta între trei şi cinci ani, face parte din riturile tradiţionale de trecere spre o nouă etapă a vieţii. Desfăşurat în 15 noiembrie, “Shichi-Go-San” nu este o sărbătoare naţională, dar este respectată de localnici.
Se presupune că “Shichi-Go-San” a apărut în perioada Heian (794-1185) la curţile nobililor care doreau să celebreze trecerea copiiilor lor spre perioada de mijloc a copilăriei, într-o zi norocoasă. De aceea festivalul a fost în repetate rânduri fixat pe cinsprezece în această lună, în timpul perioadei Kamakura (1185-1333). Însuşi shogunul Tsunayoshi Tokugawa se spune că a celebrat creşterea fiului său Tokumatsu, în aceea zi.
Probabil că sărbătorea s-a stabilit în această dată şi pentru că 7+5+3=15 iar 15 noiembrie ar fi cea mai norocoasă zi din an, după credinţa niponă.
Literal “Shichi-go-san” înseamnă “şapte, cinci şi trei”. Această vârstă era considerată critică în viaţa copiiilor epocii medievale. Subliniez şi faptul că cifrele trei, cinci şi şapte au, potrivit religiei Shinto, o valoare aparte în numerologie niponă, dictată de credinţa că numerele impare sunt norocoase.
A treia aniversare în viaţa unui copil este importantă deoarece rata mortalităţii infantile era atât de ridicată în trecut încât se considera că dacă copiii au ajuns până la această vârstă este probabil ca ei să supravieţuiască.
S-au dezvoltat trei ceremoniale legate de acest eveniment, devenit în foarte scurt timp un obicei mult agreat în societatea samurailor, în era Edo şi răspândindu-se din regiunea de origine, Kanto, în toate insulele arhipeleagului.
Prima din ceremonii menţionată mai sus este “kamioki”, celebrată atât pentru fetiţe cât şi pentru băieţi, când copiii adoptau o tunsoare de adult. A doua ceremonie, ţinută la cinci ani, este “hakamagi-no-gi”, cea în care băieţii îşi pun “hakama” pentru prima dată. A treia ceremonie, “obitoki-no-gi” este, spun este pentru că se respectă şi în zilele noastre, doar pentru fetele de şapte ani şi le dă dreptul, începând cu această vârstă de a purta “obi”. Cu timpul, cele trei festivaluri au fost reunite într-unul singur.



Începând cu perioada Meiji, aceste practici au fost adoptate şi de către oamenii obişnuiţi şi include printre obiceiuri vizitarea templului unde părinţii se roagă pentru alungarea spiritelor rele şi pentru ca cei mici să aibă parte de o viaţă lungă şi sănătate.
Revin cu precizări. Copiiilor, fete şi băieţi, până la trei ani li se cerea, prin tradiţie, să aibă capul ras. Băieţii de cinci ani li se permite, pentru prima dată, să poarte “hakama” - tip de îmbrăcăminte tradiţională japoneză, specifică samurailor, care se îmbracă peste pantalonii „gi”-ului, (iniţial lenjerie de corp). „Hakama” este legată la nivelul taliei şi cade aproximativ până la glezne. Există două tipuri de „hakama”: divizat, asemănători pantalonilor folosiţi pentru călărie şi nedivizat. „Hakama” au şapte pliuri adânci, două în spate şi cinci în faţă. Cele şapte pliuri reprezintă cele şapte virtuţi ale codului bushido: „Yuki” – curaj, „Jin” – caritate, „Gi” – dreptate, „Rei” – respect, „Makoto” – sinceritate, „Chugi” – loialitate, „Meyio” – onoare.
Scopul iniţial al „hakamei” a fost să protejeze picioarele unui călăreţ de tufişuri, ierburi înalte, zgârieturi, etc, ca cizmele din piele ale cowboy-ului. Cum pielea era greu de găsit în Japonia, s-a folosit în schimb pânză (cânepă, stofă) grea.
După ce samuraii au început să lupte mai mult pe jos decât pe cal, au continuat să poarte hakama deoarece îi făcea mai uşor de identificat. Reamintesc că clasa militară a samurailor, a condus Japonia timp de opt secole.
A existat şi un al treilea tip de „hakama”, o variantă mai lungă a celei nedivizate, purtată la vizitarea împăratului sau a shogunului. Avea între 3,5 şi 4,5 metri. Era pliată de mai multe ori şi plasată între picioarele şi posteriorul vizitatorului. Acest lucru necesita „shikko”, respectiv mersul în genunchi, pentru cei care se prezentau în faţa împăratului. ( Existau oameni, de serviciu care îi îmbrăcau pe vizitatori.) Pe de altă parte, era foarte greu să ascundă o armă în haine sau să se ridice repede să atace.
În prezent, hakama este folosit de practicanţii de arte marţiale.
Tot pentru prima dată, fetele de şapte ani înlocuiesc şnurul simplu cu care îşi leagă kimonoul cu tradiţionalul “obi”. La fetiţe, culorile obi-ului sunt explozive, ţipătoare. Mai târziu, fetele tinere vor folosi obi-uri în culori pastelate, cu tente închise.
Rostul obi-ului nu este numai unul estetic, ci şi acela al unei igiene speciale vestimentare, de protejare a mijlocului, loc unde japonezii situează umoarea, spiritul omului.
Tradiţia s-a modificat puţin din perioada Meiji încoace. De exemplu, s-a renunţat la rasul părului. Mai mult, ceremoniile nu mai sunt la modă, puţini sunt cei care le respectă în totalitate, dar părinţii continuă să meargă la temple pentru a mulţumi pentru sănătatea copiilor şi a se ruga pentru viitorul lor.
Trebuie menţionat şi faptul că modul tradiţional al japonezilor de a calcula vârsta odraslelor este diferit de al occidentalilor. La naştere, vârsta un copil este socotită de un an.
Niponii nu sărbătoresc ziua de naştere, în schimb toţi adaugă un an în ziua de 1 ianuarie. În cazul în care un copil vine pe lume în 31 decembrie, se consideră că are doi ani în data de 1 ianuarie, când bebeluşul are de fapt numai două zile.
În această zi de 15 noiembrie sau în week-end-ul cel mai apropiat, copiii vizitează templul împreună cu părinţii, îmbrăcaţi în kimonouri, mulţi pentru prima dată, aşa cum am menţionat deja. Fetele de trei ani poartă de obicei “hifu” –un tip de vestă căptuşită – peste kimono şi băieţii poartă „haori”, o jachetă şi „hakama”. În ultimii ani, un număr din ce în ce mai mare de copii sunt îmbrăcaţi după moda din vest. Blugi.
O nouă practică adoptată în zilele noastre este cea a fotografiilor. De aceea, această zi mai este cunoscută şi ca ziua în care se fotografiază copiii.
Un obicei cel puţin neobişnuit este acela al “Chitose Ame” sau bomboana de o sută de ani. Este un dulce lung, subţire, roşu şi alb, culori ce simbolizează sănătatea şi longevitatea. Este dăruit într-un pachet cu desene reprezentând un cocor şi o ţestoasă. Ţestoasa simbolizează pentru japonezi longevitatea ca şi pinul, bambusul sau prunele. Bomboana este învelită într-o foiţă de hârtie de orez transparentă, asemănătoare plasticului. Este şi ea comestibilă.
Acest cadou este expresia dorinţei părinţilor ca urmaşii lor să trăiască mult şi să ducă o viaţa prosperă.
Echipamentul necesar acestei sărbători poate fi obţinut şi prin închiriere. Există servicii care oferă toate accesoriile necesare, ajutor de la un stilist şi fotograf profesional, totul în aceeaşi ofertă, pentru un preţ de aprox 30,000 yeni. Un preot poate fi angajat pentru a spune rugăciunile cerute de ocazie.
Chiar dacă sunt familii care nu sărbătoresc “Shichi-go-san”, este o ocazie foarte bună pentru a merge la temple şi a face fotografii copiilor, ferchezuiţi cu această ocazie.
Templul Meiji din Harajuku şi Hie din Akasaka sunt foarte populare pentru acest eveniment, dar veţi întâlni fetiţe vesel costumate sau băieţei ursuzi la toate templele mai mari. În vremurile noastre, părinţii au tendinţa de a-şi duce copiii mai degrabă la temple celebre decât la cele locale.
După reîntoarcea de la templu, copiii fac vizite rudelor. Seara, familia se strânge laolaltă pentru un festin, cu mâncăruri speciale acestei ocazii, în onoarea copiilor.
Redau mai jos, un cântec, numit “Tooryanse”, asociat acestei sărbători. Vorbeşte despre mersul la temple pentru a celebra a şaptea aniversare.

Treci prin, treci prin

Treci prin, treci prin
Unde duce acest drum îngust?
Este drumul spre Tenjin Shrine
Vă rog lăsaţi-ne să trecem
De obicei oamenii fără “buisness”nu sunt lăsaţi să treacă
Copilul are acum 7 ani
Am venit să dăm ofrandele noastre
Mergând înainte e sigur, dar întoarcerea nu
Dacă sunteti pregătiţi mergeţi înainte.

Pass Through, Pass Through

(English Translation)
Pass through, pass through
Where does this narrow path lead?
It is the path to Tenjin Shrine
Please let us pass through
People with no business are usually not allowed through
This child is now seven years old
We’ve come to make our offering
Going is safe, but not returning
If you are prepared, go through, go through.

Tooryanse

(Japanese Transliteration)
Tooryanse tooryanse
Koko ha doko no hosomichi ja
Tenjin-sama no hosomichi ja
Chiito tooshite kudashanse
Goyou no nai mono toosha senu
Konokono nanatsu no oiwai ni
O fuda wo osame ni mairimasu
Ikiha yoi yoi kaeriha kowai
Kowai nagara mo tooryanse tooryanse

Dacă eşti în Japonia şi ai prilejul de a participa la această sărbătoare, la întoarcerea de la templu, te poţi opri la unul din numeroasele hanuri ce se-nşiră pe marginea şoselelor, unde vă puteţi bucura de ocha – ceai verde – şi zenzai ( supă dulce de fasole azuki sau de prăjiturele de orez mochi însoţit de macha, un ceai tare preparat din praf de frunze de ceai, folosit în ceremonia ceaiului.

http://en.wikipedia.org/wiki/Shichi-Go-San
http://www.japaneselifestyle.com.au/culture/shichi-go-san.html
http://www.tjf.or.jp/deai/contents/teacher/mini_en/html/shichigosan.html
http://www.tokyowithkids.com/entertainment/shichigosan.html
http://www.japanikuiku.com/65/seven-five-three-festival-shichi-go-san-matsuri/
http://www.tokyofamilies.com/archive/living/GaijinMama/livingIssue4GM.html
http://worldculturenet.com/2006/11/14/shichi-go-san-matsuri-%E2%80%9Cseven-five-three-festival%E2%80%9D/
http://www.asij.ac.jp/elementary/japan/jp_holi.html#seven
http://www.aiki.ro/forum/viewtopic.php?p=2157&sid=e6df000c47092c5c16db9e3b3364e196
http://forum.anime-club.ro/forum/Sarbatori-din-calendarul-nipon-t2293.html

Iluzii

Deteriorarea interesului pentru lectură se datorează ruperii legăturilor afective cu cititorii

- Interviu cu Adrian Munteanu -

Am ajuns la acele zile mult prea aglomerate, cele care nu te lasă să respiri, să te bucuri de răsăritul soarelui sau de primii fulgi. Şi totuşi, trebuia să fac o excepţie, să rup tăcerea rutinei. Prietenul Adrian venea la Cluj. Nu-l mai întâlnisem de la Cisnădioara, văratecă tabăra pentru poeţi, mai mari, mai mici. Mă refer la vârstă, bineînţeles.
Nu puteam scăpa ocazia unei reîntâlniri, mai ales într-un moment atât de fericit pentru orice scriitor, lansarea volumului de sonete „Orele tăcerii”.
Cu ajutorul mamei, am primit învoirea dirigintei de a evada de la ultimele ore. I-am invitat la eveniment şi pe colegi, chiar şi pe profa de română. Din păcate, am pornit neînsoţit spre sediul Uniunii Scriitorilor din Cluj.
Eram singurul tânăr din sală, ceea ce este un lucru trist. Adevărat e că, la rândul meu îl cunoşteam numai pe Adrian.
Uf! Am greşit, mai era un tânăr, student la Cluj, căruia nu i-am reţinut imediat numele, prea emoţionat de momentul zilei. Activ pe site-urile literare, mă descoperise printre începătorii în ale cuvântului.
Hai să încep cu începutul. V-am ameţit destul cu vorbăria.

Luni, 29.11.2010, ora 12:00, la Uniunea Scriitorilor din Cluj, editura Dacia a avut loc lansarea cărţii lui Adrian Munteanu “Orele Tăcerii”, a doua din colecţia Sonetul de aur. Au vorbit despre carte: Irina Petraş, preşedinta Uniunii Scriitorilor, filiala Cluj, lect. univ. dr. Virgil Borcan (Universitatea Transilvania, Braşov), Nadia Fărcaş (editura Dacia) şi Adrian Munteanu.
După încheierea discursurilor şi discuţiilor, m-am îndreptat, ştiţi voi cum, timid doar mă cunoaşteţi, pentru câteva întrebări, încropite pe fugă, în pauze.

1. Dincolo de ceea ce ştiu cititorii sonetelor dumneavoastră, cine sunteţi, de fapt ?

Sunt un om care dau impresia că a biruit valurile. Asta se datorează - paradoxal - mărimii lor şi furiei cu care au lovit. Ar trebui să mulţumesc vremurilor potrivnice, pentru că m-au obligat să strâng rândurile în jurul brumei mele de putere şi rezistenţă. Pentru cei mai mulţi sunt un braşovean născut în pitorescul şi insolitul cartier Şchei, pe acolo pe unde se va fi plimbat diaconul Coresi pe timpul în care îşi redacta cărţile la Prima Şcoală Românească. Ceea ce nu prea se ştie este că am trăit o copilărie cu experienţe care m-au urmărit toată viaţa. Tatăl meu a fost ridicat în ziua în care mă năşteam eu. Avea să facă 15 ani de puşcărie politică. Mama, cu numai 4 clase primare, nu avusese un serviciu niciodată. Mă născuse la 44 de ani. A fost obligată, ca să mă poată creşte, să intre în servicii umilitoare, pe la spălătorii şi pe unde i se mai permitea, ca soţie de puşcăriaş recunoscut pentru lupta împotriva ordinii sociale. Am simţit ce înseamnă lipsurile de tot felul şi hăituirea şi am învăţat de la mama rezistenţa, atitudinea de fiară rănită, gata să facă imposibilul pentru puiul ei. Amintirile mele din copilărie se rezumă la gardul de sârmă care împrejmuia grădina şi dincolo de care nu aveam voie să ies. Pe stradă erau copiii cu care aş fi vrut să mă joc. Pe gardul grădinii au rămas de atunci scâncete de copil. De aici însingurarea pe care am simţit-o cum mă bântuie mereu şi îmi flutură pe la urechi. Apoi îmi amintesc că în timpul ploilor puneam ligheane şi vase în pat şi pe mobile, adică acolo unde apa curgea în voie prin acoperişul de carton asfaltat. Nu mă pot detaşa nici acum de însingurarea şi spaimele de atunci şi am învăţat, am fost nevoit să o fac, să îmi deschid o lume mult mai bogată decât în cazul celor mai mulţi, în interior. A fost o viaţă consumată cu eforturi. N-aş putea spune că am gustat din plin bucuriile vieţii şi m-am măcinat în mine pentru orice. Asta este firea mea, modelată aşa şi datorită experienţelor frustrante din copilărie. Eu nu ştiu să dau afară din mine răul, să mă exteriorizez, să nu mă consum. Vibrez pentru fiecare neajuns şi neîmplinire, pentru fiecare cuvânt care mă răneşte. Nu ştiu să înjur. Nu-mi stă bine, chiar dacă aş înceca să forţez nota. Nu e de mirare că, pe nesimţite, inima mea a obosit şi anul trecut a fost nevoie să fie ajutată cu un stimulator cardiac. Dar nu mai am cum să mă schimb. Pot doar să remarc că, din fericire, o asemenea manieră de a vieţui e benefică pentru scris. În viaţă n-am putut îndepărta şi o anume atitudine de inferioritate faţă de ceilalţi, mai toţi cu alte posibilităţi şi alt parcurs, mult mai lesnicios, prin viaţă. Mie îmi rămânea doar supravieţuirea, teama pentru ziua de mâine, pentru ce punem pe masă.
Cu această stare de inferioritate, mi-am făcut datoria în viaţă, deseori cu prisosinţă, am excelat pe unde am bântuit, prin cele câteva locuri de muncă, dar abia târziu mi-am dat seama că ceea ce fac eu poate fi frumos, dar nu e dat să rămână. Atunci m-am analizat mai bine şi am descoperit că pot face mai mult.

2. De la ce vârstă scrieţi?

Ştii pe cineva care să nu fii luat pana în mână în anii adolescenţei, mânat măcar de o curiozitate sau încercând să imite un model care l-a atins cu fâlfâirea lui înaltă? N-am făcut nici eu excepţie. Până am terminat colegiul eram poetul liceului. Nimic din ce am scris atunci n-am păstrat şi nu are vreo importanţă, afară de cea sentimentală. Conştiinţa că a scrie este ceea ce pot să fac mai important în viaţă a venit mult mai târziu. Unii ar spune prea târziu, dar i-am determinat pe toţi să-şi reconsidere poziţiile.

3. Când aţi publicat prima dată?

În facultatea de filologie de la Constanţa, la vreo 20 de ani. Scriam eseuri şi cronici de teatru în revista facultăţii, Ex Ponto, coordonată de Marin Mincu, dragul meu profesor dispărut care era, pe vremea aceea, asistentul lui Cornel Regman, criticul din Cercul Literar de la Sibiu. A fost o perioadă în care n-am avut conştiinţa faptului că scrisul ar putea fi drumul meu. Chiar nu-l simţeam apropiat şi l-am abandonat după terminarea facultăţii, atunci când repartizarea m-a făcut profesor într-o comună din judeţul Braşov şi am avut alte probleme, prozaice, cotidiene de rezolvat.

4. Până la urmă cum s-a făcut începutul ?

Eu sunt Leu. Iar Leii sunt orgolioşi. Cred că am început să scriu din orgoliul de a nu fi mai prejos decât alţii, de a face ceva prin care să mă detaşez de restul semenilor. Prostii de adolescent întârziat. Cert este că în tinereţe nu aveam încredere în capacităţile mele. O mulţime de alţi oameni, mai ales scriitorii, mi se păreau atât de grozavi, încât nici prin cap nu mi-a trecut să mă măsor cu ei. Am avut tot timpul un sentiment de inferioritate. Aşa că am făcut până la 50 de ani lucruri frumoase, dar perisabile. Cred că aici a fost şi problema. Am realizat, dintr-o dată, că toate ocupaţiile mele sunt făcute să se piardă odată cu finalizarea lor. Până şi activitatea mea de redactor de radio mi se părea că se pierde odată cu sfârşitul fiecărei emisiuni. Şi atunci m-am gândit că trebuie să fac ceva prin care să rămână nişte semne ale trecerii mele prin această lume. Şi a început aventura. Mai întâi, într-un singur an, am scris 365 de basme în versuri. Fiecare basm avea 10 strofe. Erau aşa de multe şi de mari, încât nu au încăput într-o carte, ci în trei, şi acelea de aproape 300 de pagini fiecare. Le-am numit “Seri cu Licurici”, Seminţele, Darurile, Bunătatea. Şi le-am vândut singur în 4.000 de exemplare fiecare, un record pentru zilele noastre.

3. Apoi, dintr-odată, sonetul. Cum s-a produs schimbarea ?

Într-o după amiază de care îmi aduc aminte în amănunt, într-un fotoliu de acasă, m-am întrebat ce mai am de făcut, ce voi mai scrie şi pentru cine. M-ar fi tentat să scriu ceva şi pentru adulţi, dar bâjbâiam în vechea mea neîncredere. Pe negândite şi nepregătite, de undeva, de Sus, a venit ideea să încerc un sonet. Uite aşa, pentru că ştiam din teorie că e forma fixă de poezie cea mai dificilă, prin regulile stricte pe care le impune, dar şi cea mai frumoasă, prin asocierea dintre ritm, măsură, balans al rimelor şi muzicalitate. Era o provocare. Am râs de propria mea năzbâtie “intelectuală”, dar m-am apucat să scriu un sonet, aşa, de curiozitate. A ieşit relativ repede şi, culmea, mi-a plăcut cum suna. Dacă prima încercare nu mi-ar fi plăcut aş fi abandonat imediat şi definitiv. Dar aşa, convingându-mă că pot şi simţind atracţie pentru provocare, am mers înainte, într-un ritm aproape furibund. Din acel moment am ştiut că nu mai am scăpare şi că am descoperit ceva care se potriveşte cu structura mea interioară. De atunci şi până acum, am scos, în fiecare an, câte un volum de sonete. În 2010 a apărut al şaselea, Orele Tăcerii. Nu m-a interesat altceva. Şi apoi am vrut să merg pe o cale insuficient bătătorită, pe care să mă simt confortabil. În forma obişnuită de poezie scriu mii de creatori. Mie nu-mi place la înghesuială, nu suport călcăturile pe bombeuri, datul din coate, lipsa de aer. Sunt un claustrofob literar.

6. Cum scrieţi? Curge totul dintr-o suflare sau este vorba de multă muncă, multă migală?

Aici e loc de o destăinuire. Încep să înţeleg că sonetele mele nu vin pe un teren gol, pe nepregătite, aşa cum se întâmplă cu un scriitor aflat la începuturile sale. Eu m-am apucat să scriu numai când am înţeles că sunt copt, când experienţele mele de viaţă au fost suficiente şi consistente, când m-am maturizat cu adevărat, când am simţit că am ceva de transmis. Procesul acesta de maturizare trebuia consemnat şi prezentat. A izbucnit din mine dorinţa de a mărturisi. Când scriu mă desprind de real. Deseori nici nu ştiu bine unde sunt, trebuie să privesc în jur, într-un moment de pauză, ca să-mi dau seama că sunt la masa de scris sau la calculator ( ştii, eu scriu tot pe hârtie, cu multe ştersături, cu pixul în mână. Abia la finalul muncii, când consider că un text e încheiat, îl trec într-un fişier al calculatorului). Elementele introduse de mine în poezie, în momentul reţinerii lor în memorie, nu merg, ci plutesc. Starea aceasta de plutire e cea mai indicată cu putinţă, pentru mine, deoarece în imponderabilitate legăturile între obiecte, stări şi fenomene se fac altfel, cu mult mai multă libertate de mişcare, fără greutate şi cu asocieri insolite. Asta fac, recreez stări, trăiri anterioare, le dau concreteţe, le certific existenţa particulară, mă eliberez de ele, le ofer celorlalţi, ca să le guste savoarea şi ineditul. Dacă sunt stări şi emoţii trăite la un anume grad de intensitate, poate peste limitele obişnuite, nu înseamnă că ele nu sunt reale, că nu pot fi reale. Ca să nu mai spun că o anume parte a sonetelor mele, mai ales cele din “Paingul Orb (Sonete 3)”, sunt nişte sonete, să le spunem, epice, în care apar personaje din imediata noastră apropiere, care trăiesc în mijlocul nostru şi reacţionează aşa cum vedem că o fac în fiecare zi. Nimic ireal în irealitatea mea poetică.

7. Vi se întâmplă să fiţi nemulţumit de raportul dintre viziunea pe care o aveţi în minte pentru un poem şi cuvânt?

Deseori, deseori. În timpul celor aproximativ şapte ani de când scriu, am scos la iveală aproximativ 900 de sonete. În cele şase volume editate au încăput aproximativ 500. Mai punem la socoteală, drept viabile, cam 100. Restul le consider balast, zgura trudei zilnice. Nici nu ar putea fi altfel. Nu te ridici la inefabilitate în fiecare secundă. Îţi sunt necesare suişurile şi coborâşurile.
Cine e mulţumit deplin cu ceea ce face, înseamnă că nu a depăşit primele nivele ale trudei de modelare a cuvântului şi nu prea înţelege pe ce lume se află. Scriind poezie, trăim într-un spaţiu al “amăgirilor”, al subiectivismului dus spre limitele sale. Ne amăgim că trăim în afară de timp, într-un spaţiu ideal, în care verbul se conduce după reguli particulare şi îşi asumă puteri magice. Dacă nu ar fi această credinţă în parcurgerea, prin poezie, în cazul meu prin sonet, a unui tărâm al furibundelor trăiri în vis, n-aş putea să scriu. O fac atunci când reuşesc să mă desprind, să consider cuvântul o armă cu flori la bandulieră. Atunci nu mă mai interesează ce este în jur. Poate nu mai ştiu nici în ce zi suntem, nici în ce anotimp. Poate nici nu mai contează dacă ştiu cum mă cheamă. Inspir într-o lume a acumulărilor mele, a trăirilor descoperite după adânci operaţiuni de defrişare prin carnea trăirilor, a emoţiilor de peste ani. Uneori legăturile între imagini se realizează după alte principii decât cele trăite deja. Experienţa le ştie, dar trăirea poetică le remodelează, le ordonează după principii proprii şi după starea de moment. De aceea poezia, când reuşeşte, este o modalitate de scriere şi de trăire profundă care recrează lumea. Dacă înţelegi asta cu adevărat, pe propria ta piele, ca să spun aşa, abia atunci însemnă că ai depăşit stadiul începutului şi mai ai şanse să faci ceva viabil.

8. Ştiind că poezia este mereu o mărturisire a propriilor trăiri, a propriului interior, nu vi se pare greu să scrieţi versuri?

Nu iei condeiule în mână cu conştiinţa faptului că faci ceva uşor, că scapi de efort. Aici e o problemă care poate naşte o discuţie extrem de extinsă. Mă mărginesc să spun că, după convingerea mea, în acest punct se diferenţiază scriitorii între ei, dacă e posibil să facem o distincţie faţă de ceva care este atât de greu de cuantificat. Există o categorie de condeieri care scriu din plăcere, care văd literatura ca pe ceva ce exprimă bucuria de a trăi, dragostea de viaţă, cerul senin, floricelele colorate, marea infinită, cerul întotdeauna albastru. Aceştia sunt pierduţi din start, pentru că, dincolo de imaginarul comun pe care îl folosesc, demonstrează că s-au oprit, cum mai spuneam, la primele nivele de înţelegere. Ei chiar jignesc actul creator, îi minimalizează importanţa şi rostul. Ceea ce iese din mâna unui scriitor adevărat e mult mai mult decât atât, este memorie, tensiune, interiorizare, experienţă particulară cu care îmbogăţeşte, insolit al imaginii şi al succesiunilor. In poezie nu reafirmi lucruri cunoscute, ci vii cu propria ta luciditate, experienţă şi capacitate de interiorizare, cu sugestiile tale unice. Altfel nu faci decât să repeţi ce s-a mai spus, căzând în amorf şi banal, când, de fapt, ar trebui să îmbogăţeşti. Iar îmbogăţirea nu se face fără efort.

9. Ştiu că aţi avut dispute cu tineri poeţi care vă acuzau că nu scrieţi ca ei. Totuşi nu aţi renuntat. Ce credeţi dvs.despre poezie, în general şi despre producţiile de azi?

Poezia este o stare esenţială a omului. Ea nu poate fi dată la o parte pentru că am deveni roboţi, am fi nişte monştri. Din păcate vremea şi vremurile nu sunt potrivite acestei stări de imponderabilitate şi trăire, pentru că realităţile biciuiesc oamenii din toate părţile, le fură clipa de însingurare necesară. Multe trebuie să se aşeze. Până atunci poezia vieţuieşte pe spaţii mai restrânse ca oricând. Doar în sufletul celor reflexivi, a celor care n-au uitat de ei. Pe mine nu mă interesează curentele literare, decât ca teorie. În teorie, în teatru şi în proză, paradoxal, sunt de partea modernităţii, chiar a experimentului. În teatru l-am jucat pe Eugen Ionescu şi am şi câştigat premiul I de interpretare la Festivalul Naţional al Artei Studenţeşti cu rolul profesorului din “Lecţia”. Apoi am jucat, în premieră pe ţară, în 1969, “În aşteptarea lui Godot” de Samuel Becket. Abia apăruse piesa în revista Secolul 20. În poezie însă, iarăşi spun că e ceva paradoxal la mijloc, am ales varianta care are cea mai mare vechime în istoria literaturii mondiale, fixându-şi rădăcinile înainte de Renaştere. E doar un paradox formal. La urma urmei eu scriu aşa cum simt. Repet ce am spus mai sus, pentru că e o treabă de legătură cu tine însuţi, ceva de profunzime, nu de cerebralitate : eu scriu sonet pentru că am descoperit că el se potriveşte cel mai bine cu structura mea interioară. Aşa sunt eu, cu muzicalitate, cu armonie, cu delicateţe, dacă vreţi. Scriu aşa şi nu mă consider anacronic, pentru că eu exist, sunt viu ( chiar foarte viu, trebuie să-ţi mărturisesc). Dacă sunt viu, înseamnă că şi ceea ce scriu e viu. Înseamnă că oamenii, potenţialii cititori, mai au înrădăcinate în ei semne ale unei emoţii şi a unei sensibilităţi pe care unii tot încearcă să le dărâme, dar fac gesturi nefireşti şi lipsite de finalitate. Ei, cei ce vor să fie moderni cu orice chip, se despart de cititori, crează o distanţă între ei şi aceştia, nu mai sunt înţeleşi, lucrează doar pentru un cerc de iniţiaţi şi refulaţi cu vibraţii doar în teorie. În realitate nu emoţioneză pe nimeni, iar în afara emoţiei, poezia nu există. Eu ştiu că poezia mea emoţionează, fără a fi depăşită. Ştiu asta de la cititori, după reacţiile lor. Dar nu numai de la ei, ci şi de la profesionişti. De aceea m-am bucurat când o serie de scriitori importanţi au receptat cărţile mele aşa cum am simţit şi eu că sunt. Mircea Cărtărescu spunea despre sonetele din “Paingul Orb” că textele sunt crâncene, dar de o frumuseţe sumbră care l-a cucerit. E o sinteză cu care sunt pe deplin de acord şi mi-a dat mare încredere în mine, în posibilităţile mele. Nu a mai durat mult şi am intrat în Uniunea Scriitorilor, printre altele şi la recomadarea lui Mircea Cărtărescu. Iar acest lucru nu e de uitat. Aveam, la urma urmei, numai câţiva ani de când începusem să scriu. Pentru asta nu pot decât să fiu mulţumit de ce am făcut în ultimii ani, de drumul pe care mi l-am ales. E traseul meu şi încep să cred că e inconfundabil.

10. Aţi fost vreodată mulţumit de un sonet anume?

Da, sunt şi astfel de momente. Se întâmplă, la răstimpuri, când vibraţia e profundă, să-mi izbutească câte un sonet pe care îl iubesc imediat şi pentru multă vreme. Interesant e că rareori ceea ce îmi place imediat se estompează în apreciere după trecerea timpului. Este un semn că intuiţia funcţionează bine şi consonanţele cu trăirea şi emoţia din momentul creaţiei sunt reale şi rezistă. În colţul filei de manuscris, acolo, în caietele mele, lăsând doar pentru mine însumi la o parte modestia, am scris “aproape de capodoperă”. Chiar dacă nu e chiar aşa, îmi place să disting textele care îmi plac, să mă întorc la starea lor de graţie. Mărturisesc aici convingerea mea că cele mai profunde experienţe, cele care nasc ceva adevărat, sunt acelea consumate în durere, în suferinţă. Pentru poezie fericirea personală, floricelele, bombonelele şi fundiţele colorate, nu pot naşte decât zornăitori de agăţat la căruciorul nepoţeilor. Fericirea în poezie înseamnă traseu pe orizontală, fără adâncime. Durerea străpunge prin carne, scormoneşte în interior şi vibrează. Ea înseamnă trăirea întru adânc de noi. Cred că cele mai bune sonete ale mele sunt triste. Mai nou sunt un tip care îşi impune un permanet zâmbet pe buze. Dar e doar o haină de protecţie, una exterioară.

11. V-aţi gândit vreodată să renunţaţi la poezie?

Da. Va veni mementul şi nu cred că peste multă vreme. Până la urmă simţi o fundătură a drumului, un loc în care, dacă insişti, bătătoreşti poteca. Trebuie să cauţi şi alte cărări. Am scris insistent sonet şi chiar am declarat la început că voi scrie unul pe zi, apoi că voi scrie numai aşa ceva. Dar se mai schimbă omul, mai intervin clarificările de pe parcurs. Cred că va veni vremea altor genuri literare, a romanului, poate a jurnalului de călătorie ( dar n-am să spun chiar totul). Am precizat că în teatru şi în proză, paradoxal, sunt de partea modernităţii. În proză cele mai mari satisfacţii le am lecturând romanele regretatului meu prieten Gheorghe Crăciun. După primele dintre ele, “Compunere cu paralele inegale” şi “Acte originale, copii legalizate”, am şi realizat un scenariu, i-am făcut regia şi am jucat în spectacol. A fost un spectacol superb şi incitant, care i-a plăcut şi lui Crăciun tare mult. Apoi e romanul lui “Pupa rusa” care a luat premiul Uniunii Scriitorilor. Când voi scrie proză – pentru că va veni şi acel timp – mă voi îndrepta decis spre un stil marcat modern, poate post-optzecist. În poezie însă, iarăşi spun că e ceva paradoxal la mijloc, am ales varianta celei mai vechi dintre speciile poetice.

12. Ce sentimente vă încearcă la terminarea unei poezii?

Că am obţinut o nouă victorie. Încep să scriu de fiecare dată cu îndoială, ca şi cum vibraţia, emoţia, inefabilul s-ar putea epuiza la un anume punct şi m-aş putea trezi cu o marcată insuficienţă creatoare. Mi-e teamă că se epuizează izvorul. În final, dacă mi se pare că am reuşit să duc munca la bun sfârşit, sentimentul este al învingătorului şi este un moment în care simt nevoia să fac o rugăciune de mulţumire, pentru că darul vine de Sus. Şi nu uit asta niciodată. Apoi am conştiinţa că abordez o specie poetică ce este o culmea a armoniei şi expresivităţii poetice. Realizez că puţini se încumetă, şi mai puţini izbutesc să o ducă la o formă măcar acceptabilă. Ce motiv mai mare de satisfacţie pot să am ? Da, sunt şi orgolios. Dar cine spune că nu e, acela se plasează în lumea celor ce vieţuiesc fără ideal.

13. Ce impact speraţi să aibă sonetele dvs. asupra publicului?

Cel pe care simt că îl au deja. Nu am bănuit la început care va fi impactul. Aprecierile pe care le-am primit şi le primesc, de la cititori in primul rând, au depăşit orice imaginaţie şi sunt un permanent imbold de a nu depune armele. Scriu pentru a trezi emoţie, pentru a contura o anume stare de spirit, în consonanţă cu aceea pe care am resimţito în momentul scrierii şi pe care nădăjduiesc că cititorul o va recunoaşte adăugată la exeprienţele lui şi îl va îmbogăţi. Vreau să-mi iau cititorul de mână şi să-i spun că putem să parcurgem o bună bucată de drum împreună, cunoscându-ne reciproc, trăind şi retrăind frumosul. Îl invit să guste modul meu de a reconstrui lumea. Cu sinceritate şi particularităţi care trag nădejde că îi vor trezi interesul şi îi vor aduce vibraţia interioară specifică gestului poetic veritabil. Apoi este şi aprecierea criticii şi a condeierilor veritabili, măcar dacă i-aş numi pe Mircea Cărtărescu, Marin Mincu, Şerban Foarţă, Radu Cârneci sau Irina Petraş. Nu-mi doresc mai mult. Decât să fiu acelaşi autor care îşi cunoaşte rosturile şi obligaţiile sale în cetate.

14. Cum credeţi că aţi fi fost ca om, fără îndeletnicirea scrisului?

Banal, banal, banal. Cel care şi-ar fi încheiat definitiv viaţa, atunci când şi-ar fi numărat ultimele clipe. Acum cred că mai am o şansă să se prelungească ceva şi după.
15. Într-o lume în care numai banul contează, o întrebare care reflectă realitatea : dacă aţi primi un milion de Euro aţi renunţa la scris, în schimbul acceptării acestei sume?

Mă pot da mare şi să spun că aş renunţa. Pentru că lumea nu ar şti ce fac eu în intimitatea actului meu de creator. E mai greu atunci când eşti învăţat să fii sincer.

Mulţumesc, Adrian.