Într-o joi, așteptând ploi

Deschid ochii. 5: 30. Afară, beznă. Opresc ceasul. N-are rost să-l trezesc și pe Andrei. Încă. Am răgaz să ocup baia cel puțin 15 minute. Prind viteză. Ar trebui să mă lăudați. Mă mișc mai repede decât de obicei. Nu vreți? Nu-i nimic. Poate altădată. La 5: 45 intru tiptil în bucătărie. Nu vreau s-o trezesc. În zadar. Apare după câteva minute. Reușisem doar să scot pâinea și să ung una din felii cu un strat generos de unt. Privesc atent scamatoria. Din trei mișcări, micul dejun sfârâie în tigaie iar sandwiciul se lăfăie impunător, cu șervețelul alături. Cum adică alături? Păi dacă nu vreau să mănânc și hârtia! Nu mă credeți?! Ia încercați voi să înveliți gustarea în șervețel, apoi s-o așezați cuminte în ghiozdanul burdușit deja. Cărți, caiete, penar, un măr. Neapărat roșu. Potolește setea. Mărul, bineînțeles. Apoi, în pauza mare, poftiți de mâncați. De unde! Șervețelul e una cu felia de pâine. Nu-l poți desprinde decât cu... Cu ce? Ciupești cât poți de ușor, așa, să mai rămână ceva și pentru stomacul ce-și cere drepturile zgomotos, nepăsător la prezența de lângă mine. Numai bine o sperie pe noua colegă. Numai una, întrebați nedumeriți. Ei, și voi acum! Numai una îmi place. Plăcută, satenă, simplă. Dă, Doamne, ca, peste un an, doi să nu se picteze și înzorzoneze ca o paparudă. Ultima slăbiciune nu ieșea din casă până nu-și ascundea albastrul ochilor. Cu negru. Brrr! Să revenim. La sandwich, normal! Când ai terminat de ciupilit, cât de cât, sună clopoțelul. Care clopoțel?! E ditamai soneria! Pauza s-a terminat. Muști cu poftă prima îmbucătură, mesteci pe fugă, a doua înainte de-a intra în clasă. Noroc de coridoare lungi. Apare proful. Încă una, a treia, pe furiș. Restul îl dosești în bancă. Speri să nu uiți și să împingi caietul exact în ce-a mai rămas din gustarea ta. Ai pus-o de-un caiet nou. Pe cel mânjit cu unt și felioare de șuncă îl poți arunca. Ce spuneam? A, da! Șervețelul. Vedeți? Mai bine alături. Uf!
La 6 apare și Andrei. Sunt deja așezat la masă. Azi: un ou, o bucățică de franzelă și o jumătate de roșie. Fratele meu se mulțumește cu un pahar cu lapte. Gata. Am terminat. La fel de rapid, picioarele aterizează în adidași, scurta de fâș îmbrățișează trupul fusiform, ghiozdanul se cațără pe spate. Ieșim amândoi pe ușă, nu înainte de a ne lua rămas bun de la mama. Fiecare în felul lui.
Fuga la trolebus. Una, două, ... a cincea stație. Ne smulgem din înghesuiala trupurilor și coborâm. Tălpălim unul lângă altul, până aproape de liceu. Picioarele pășesc automat. Mintea s-a retras într-un cotlon. Noi povești se-nchipuie încercând să răspundă sutelor de întrebări. Cum au apărut boabele de porumb? Dar cacaoa? De când mâncăm pâine prajită? Între timp am depășit Teatrul, Turnul Croitorilor se profilează întunecat. În spatele lui zăresc clădirea ce mă interesează. Un semn cu mâna și intru în curte. Mai mult alergând, urc cele două etaje. Clasa mea e pe dreapta, sala 45. Banca mă așteaptă cuminte, tăcută, curată. Nu prima, a doua. La geam.
Nici nu apuc să scot vreun caiet și profesorul intră deja. Calvarul a început.
E ora 7.