Bianca, prinţesa războinică

Încep acest nou interviu cu o mărturisire. Chiar din prima săptămână de şcoală, am fost avertizaţi că limbajul deocheat nu are ce căuta între colegi. Purtări de tip macho sau adresări de felul: „fă ală, te sparg”, nu există în şcoala noastră. Orice abatere trebuie raportată Măriei Sale, Sergentul. Cred că ştiţi deja care. Măsurile sunt la fel de drastice ca la ora de engleză, mai mult, neaducerea lor la cunoştinţa dirigăi se lasă cu pedepse pentru toată clasa. „Toţi pentru unul, unul pentru toţi” se aplică fără nici o excepţie. Cică nu suntem măgari sau alte naţii râmătoare să ne bălăcim în noroaiele limbajului de mahala. O lecţie extrem de utilă. Profităm imediat de ocazie şi, deşi pare că vrem să scoatem din minţi vreun prof mai înţepat, ne adresăm unul altuia numai cu „dragă”, în diferite tonalităţi. Depinde spre cine ţintim. Nu-i aşa că suntem răi?! Acum la treabă.
Din vechea clasă, I – IV, se distinseseră, în urma examenul de limba engleză, doar nouă tocilari. Printre ei, spre nedumerirea unora, şi eu. Laolaltă cu alţi pitici de vârsta mea, am intrat în clasa de elită, având cursuri de engleză intensiv. Nu ştiu de ce le-au desfiinţat. E una dintre cele mai proaste decizii luate de caricaturile de guverne care se joacă de-a condusul ţării spre prosperitate. Mai degrabă spre groapa de gunoi a Europei. Asta în cel mai bun caz. Să revenim. Nu ne propunem să facem politică aici.
Printre noii colegi, Bianca. După cât m-a ajutat, firesc era să încep seria interviurilor printre colegi cu ea. Adevărul e că Iulia, prima intervievată, se remarcă în orice situaţie. Dacă intraţi în clasa noastră, prezenţa ei se observă imediat. Este dominată de nevoia de a ajuta, de a-şi aduce contribuţia la absolut orice acţiune, de a ocroti, de a face dreptate. Pentru asta se ia în gură şi cu diriga. Exploziv! Cred că va fi o mamă excelentă.
Bia este undeva la polul opus. O remarci cu întârziere, nu pentru că ar fi ştearsă. Dimpotrivă. Dăruită de natură cu bucle blond cenuşii, ochii albaştri, carnea ei are o tentă aurie care o face să pară caldă, deşi privirea spune altceva. Reţinută, calmă în orice clipă, în orice situaţie. Nu „atacă” problemele asemenea Iuliei, nu plânge din orice, ca alte fete. Ai putea crede că nu e capabilă de emoţii. Timpul petrecut alături de ea îţi va demonstra că nu ai dreptate. Prietenia ei se câştigă greu, dar va fi întotdeauna de durată. Mai scundă decât mine, ca majoritatea fetelor sau poate eu sunt prea înalt la cei 1,82m, nu e nici plină, nici scobitoare. Uneori îşi trece degetele subţiri peste fruntea netedă, înaltă, ca şi cum ar îndepărta un gând, o neplăcere.
Fără să întreprind vreo acţiune prin care să ies în evidenţă, îndrăgit nici atât, m-a luat imediat sub ocrotirea ei, cum a dat ochii cu mine. Înţelepciunea îi şoptise că sunt alt soi, diferit de micii bădărani, cu ifose, din jurul nostru. Sper că nu am dezamăgit-o niciodată. Mi-a prins bine prietenia ei. Foarte bine. Să vă spun de ce.
În clasa nou formată, era singura care vorbea cu mine. Ei bine, singura care nu îşi bătea joc de tăcutul, veşnic absent la ce se petrecea împrejur. Excepţie Tudor, vărul meu, asta doar când nu era supărat pe mine din cine ştie ce motive obscure, al căror înţeles nu l-am pătruns niciodată.
Bia îmi lua apărarea, scutindu-mă de umilinţele la care mă supuneau băieţii. Nici fetele nu se dădeau în lături. Crescut într-o atmosferă de pace, dragoste şi bun simţ, nu reuşeam să le fac faţă, nu ştiam cum să reacţionez. Recunosc că nu este în firea mea săritul la bătaie, înjuratul sau adoptarea unei atitudini agresivă pentru a mă impune. Calmul, însoţit de un zâmbet, sunt convins că rezolvă orice situaţie. Probabil greşesc. Nici vorbă să-i povestesc mamei calvarul prin care trecea puiul ei zi de zi. Bia a fost singurul meu sprijin în acea perioadă ce ar fi trebuit să fie printre cele mai fericite.
Ajutorul ei nu se limita la atât. Zilnic îmi amintea ce teme avem de făcut, căci subsemnatul scria poveşti în timpul orelor, nici vorbă să ascult bazaconiile înşirate de profesori fără har şi tragere de inimă pentru meseria aleasă. Singura materie care mă captiva în întregime, fizica. Nu datorită aptitudinilor mele pentru această ştiinţă. Nici vorbă! Profa purta întreaga vină.
Revin la Bianca. Acasă, mă jucam, normal. La ce v-aţi fi aşteptat de la unul cu capul în nori? Săraca Bianca îşi luase în serios atât rolul de ocrotitoare la şcoală, cât şi cel de îndrumătoare în ale lecţiilor, proiectelor şi ale altor trăznăi cerute de programa şcolară, ce se cereau rezolvate acasă.
Când am mai prins curaj, asta era prin a 6-a şi a 7-a, relaţia noastră a evoluat. Schimbam bileţele conţinând impresii haioase despre profesori. În timpul orelor, bineînţeles. „Conspiraţia”, căci aşa o socotea mintea mea năzdrăvană, împodobea obrajii amândorura cu zâmbete complice. Cel puţin în privinţa profesorilor aveam aceleaşi păreri, alinând, în parte, simţământul de singurătate. Eram înţeles. Asta până într-a 8-a când iar am intrat în zona gri a precipitaţilor melancolice. Continua totuşi să aibă grijă de mine. De câte ori deschideam mess-ul, era prezentă, reamintindu-mi plicticoasele îndatoriri ale vârstei. Între timp devenisem elev eminent şi-mi făcea plăcere s-o ajut la mate sau English, în rarele ocazii în care apela la cunoştinţele mele.
Tare norocos am fost. Nu-i vorbă, întotdeauna am fost, dar niciodată atunci nu am apreciat îndeajuns acest noroc chior. Niciodată nu m-a bătut, nu mi-a reproşat ceva. Spuneţi şi voi, poţi maltrata un îngeraş atât de dulce cum eram pe atunci?! Pare că ea nu putea. Acum sunt şi mai dulce. Aş vrea eu!
Un spirit mai atent v-ar putea povesti mult mai multe. Bianca merită. Din păcate, sunt recunoscut pentru veşnica zăpăceală dimprejurul meu.
V-am ameţit cu vorbăria mea, am dreptate? Începem.
După cum aţi constat, Bianca e o înţeleaptă. Drept care, privind-o dulce, cu ochii largi deschişi, de parcă nu ar fi suficient de mari, atac cu candoare:
- Cum ţi se par profesorii?
- Sincer? Enervanţi!
Nedumerire pe toată linia! „Atena” în persoană dă un răspuns stupefiant. Înghit găluşca şi continui mult mai timid:
- Doar atât?!
- Ştii care sunt cei mai enervanţi? Cea mică şi grasă, ăla înalt şi gras, poreclit „Arhanghelul durerii”, cel care ne ameninţă cu atacurile energetice. În rest, îmi plac bărbaţii.
Pleosc! Bărbia mea ajunge instantaneu la nivelul podelei, ochii se iau la întrecere cu mingile de tenis ataşate ca lentile la un binoclu subdimensionat. Observându-mi reacţia, colega mea cea cuminte şi deşteaptă se corectează repede:
- Îmi plac profesorii. Doar cei foarte indulgenţi.
Edificat de-acum, trec la următoarea întrebare, aşteptând altă bombă.
- Cum e viaţa la liceu, dragă?
-Extrem de incitantă, dar în acelaşi timp foarte grea. Prea multe responsabilităţi, teme. Totul, dintr-o dată.
- Colegii? susur, cât mai inocent cu putinţă.
- Vai, Doamne! Când o să-ţi scoţi capul din fund o să-i vezi şi tu! La prima vedere, o turmă de simpatici. Când te obişnuieşti cu ei, descoperi că unii şi mai ales unele, au devenit între timp de-a dreptul antipatice. Nu multe. Câteva. În general băieţii sunt ok, poţi comunica, lucru de mirare, poţi chiar întreţine dialoguri cu ei. Interesante.
- Până acum ai fost singura persoană care a răspuns la întrebări atât de serios, îi spun, dând grosier cu bidineaua, pândind însă, ca uliul puii din ograda Biancăi, noi revelaţii.
- Crezi că ai să rezişti încă trei ani? Mai ales cu Iulia în preajmă, adaug eu, înaintând un fitil cât roata unui camion.
- Din fericire vă am pe voi, Andreea, pe tine, Armin în mai puţină măsură. Vom vedea şi vom trăi. Sau invers. Cum se zice, că tu le ştii pe toate?!
- Invers, dau eu din gură!
În aceeaşi clipă intră diriga. Fatală combinaţie, gura mea mare şi sergentul.
Restul interviului aşteaptă următoarea pauză. Şi ca şi cum distanţa de cincizeci de minute n-ar fi existat niciodată, imediat ce sună clopoţelul răspunde la ultima întrebare:
- Iulia o să termine liceul cel puţin cu o urmă pe faţă. De la mine.
În timp ce-şi lansează belicoasa promisiune, faţa rămâne neschimbată blonda păstrează aceeaşi atitudine calmă pe care i-o ştiam dintr-a cincea. Nici o zvâcnire, nici un rictus. O privesc. Nu direct. Nu mai îndrăznesc. Interviul a dezvăluit o Bianca pe care nu aş fi bănuit-o, zvârlindu-mă într-o poziţie mult mai respectuoasă în faţa acestei Xena în devenire.
- Şcoala? Ca nivel de predare, dotare cu tehnologie de ultimă oră, ş.a.
contiui eu, devenit acum sfios de-a binelea. Cinstit ar fi să spun timorat.
- Destul de bună. Ieri am aflat, întâmplător, că diriga n-o să ne laude în veci, mai bine îşi mâncă limba, că suntem elevi de primă mână. Normal că şcoala în care învăţăm este una din cele mai bune din Cluj. Calculatoare la tot prostu’, table conectate la internet, posibilităţi rapide de a găsi informaţii şi tot ce avem nevoie.
Imi reaminteşte tocmai mie. Cumintele, politicosul încinge împreună cu Armin, nişte meciuri de pomină în lumea fantastică a războaielor intergalactice din materia, de noi adăugată orarului, a jocurilor pe calculator. Bineînţeles că la ore! Cum altfel! Hm! Asta rămâne între noi! Batem palma?