Drumuri de vacanţă – Câmpina

Vara lui 2010. Călduri tropicale, ploi îmbelşugate, vacanţe cine poate. Mă număr printre norocoşi. Dau curs unei invitaţii mai din primăvară şi păşesc neliniştit pe dalele galbene ale gării oraşului. Deplasarea cu trenul mi-e necunoscută. Puţinele plecări dincolo de hotarele de baştină le-am făcut cu autoturismul sau autocarul. Zborul spre Veneţia a fost unic şi el.
Abandonăm Clujul scurtei ploi care-şi scutură năucă răceala peste puţinii migratori. Depărtarea se-ngroaşă iute, pe negândite, zburătăcind gândurile iscate dinaintea necunoscutului. Trecem printre sate uitate de Dumnezeu, câmpuri cultivate cu buruieni, iazurile ultimelor ploi numai bune crescătorii berzelor stăpâne, oglindă clăilor de fân, uitate de ţărani nepăsători, parcă anume puse la putrezit. Deşi iulie îşi pregăteşte intrarea, porumbul îşi măsoară înălţimea cu a broaştelor vecine şi voiciunea cu a leneşilor.
Ca o caracatiţă, nepăsarea şi-a vărsat veninul peste peisajul învolburat de ape.
Sandwich-urile şi-au dezgolit aroma după un Mediaş pustiu şi trist sub soarele amiezii. Zumzăiala fiarelor şi peisajul închid pleoape. Privindu-ne cu melancolie, dintre ierburi pârjolite de ape, maci, străjeri fideli, se-nşiră de-a lungul călătoriei, tufe de cicoare sfidează griul cerului.
Urmează Sighişoara, apoi Braşov. Cum de recunosc Sighişoara? Pe faţada staţiei lipseşte plăcuţa salvatoare pentru turistul rătăcit în lungul şi anostul voiaj cu trenul. Imediat ce am depăşit clădirea gării, castelul se profilează semeţ ochilor atenţi. N-ai cum să nu-l recunoşti dacă l-ai văzut o singură dată.
Intrăm apoi în ţinuturi unde urmele averselor fără sfârşit şi-au pus pecetea. Descoperi râuri curgând pe unde n-ar trebui să curgă, leneşe, ciocolatii, spălând porumb, singuratece lumânărele, răchiţi bătrâne, picioare colorate de vară.
Un firicel de drum, când mai îngust, când mai lat, asfaltat cu pietricele şi mătase de praf însoţeşte paralele de fier de la Rupea la Braşov. Uneori înecat de puhoi, alteori cu nasul la lumină.
După Braşov, pădure, doar pădure. Din când în când răzbat privirilor lipsite de interes frunze late de brustur, mai ceva ca un capac de wc, lujeri de iarbă mare, clopoţei, flori galbene de rostopască.
Lăsăm în urmă Sinaia îmbogăţiţilor de tot felul. Valea Prahovei dezvăluie admiratorilor privelişti de neuitat. Pe apele tulburi saltă jucăuşe mulţime de pet-uri, de toate formele, mărimile, culorile. Îmbogăţesc peisajul şi arată cine suntem. Gunoieri trebuia să ne lase Domnul. Uite cum ştim a strânge mizeriile altora în propria ogradă.
Mai departe, tot mai departe. Locomotiva ar pufăi ea, dar e electrică, ar fluiera mânioasă c-abia se târăşte peste traverse. Pe traseu lucrările sunt în toi, se repară, se reface, se modernizează. Cum vrei s-o iei! Numai bine între Predeal şi Sinaia trece-un ceas, măcar că-s la doi paşi, de uriaşi, una de alta. Pân’ la Breaza îmbrăţişezi o moţăială. Că se ţine scai de tine. Las’! Nu-i bai! Ce alta ai de alege?! Căldura te-a moleşit, te leagănă cu braţe de oboseală şi plictis, şoptindu-ţi obsesiv: tac-tac, tac-tac, tac-tac...
Deodată sari în tălpi. Doar nu vrei să pierzi staţia dorită, s-ajungi taman la Bucureşti. Ce drac să faci prin îmbulzeala aducând a ţigănie din capitală?!
Gata! Uite Breaza. O staţie mică, mică, gri de-atâta piatră căţărată pe ziduri, un peron aşijderea. N-apuci bine să te uiţi roată, maşinăria porneşte lin mai departe. N-are stare, săraca.
Cu o mină serioasă, doar ţi-ai îndeplinit porţia de lehamite, cobori bagaje, înhaţi plasele, te întrebi ofticat ce-ai găsit a-ndesa atâtea pentru câteva zile. Las’ că ţi-au prins bine, te-ai obrăznicit şi nu te dădeai dus. Apoi uiţi, dai bună ziua ca un ardelean superpoliticos ce eşti, celor ce rămân tufliţi pe scaune să-şi ducă grijile mai departe. Tu ai ajuns. Stai în uşă pregătit să pui piciorul pe alte tărâmuri, până acum necercetate.
Ai ajuns! Uite gara! Maşina te poartă cuminte printre dealuri cuminţi, case luminoase şi blocuri gri, împletiri armonioase de nou şi istorie, spre locuri despre care nu se știi nimic. O rugă dă târcoale de când te-ai înscris pe traiectorie: dă, Doamne, să fie bine.
Şi a fost.