Persoane interesate

vineri, 16 octombrie 2009

Diriga 009

Prima zi de şcoală. N-am bănuit atunci, că peste doar trei săptămâni voi spune despre cineva că este cea mai bună dirigintă din lume. Asta în ciuda faptului că mi-a dat un 2. La engleză, bineînţeles. Dar să încep cu începutul, aşa cum este firesc.
- Sunt doamna Gabor. Sanda Gabor.
Parcă suntem într-un film cu James Bond. Am dreptate? Aşa s-a prezentat clasei 9 B, profesoara de engleză şi diriginta noastră.
Înaltă de 1, 65, nu mai mult, impune, nu prin silueta, uşor rotundă, ci prin caracter şi felul în care abordează orice subiect. Cu vârsta cuprinsă între 35 şi 40 de ani, păr scurt, blond, ochii ei căprui te fixează imediat ce te-au prins în colimator. Calcă iute, hotărât. Gesturi precise, aproape sacadate. Te aştepţi să fie profă de mate, în nici un caz de limbi străine.
Avertizarea vremurilor ce ne-aşteaptă a venit de la început: am de gând să vă învăţ engleză. Şi nu oricum. O să ajungeţi că, dimineaţa când vă treziţi, să vă spuneţi: am cu Gabor. Lua-o-ar dracu şi pe asta!
Orele au loc oriunde şi oricând. Ne întâlnim cu ea, n-are importanţa unde, conversaţia se desfăşoară numai în engleză. Să nu te pună Domnul să scoţi un cuvânt în română, mai ales la ora ei. Catalogul se completează automat cu un 2.
Lecţii doar în clasă? S-o credeţi voi! La ora 20: 30, seara, of course! trimite linkul lecţiei pe calculator. Unele sunt chiar amuzante. De exemplu, Battle Ship. De câte ori reuşeşti să loveşti nava inamică, se deschide o fereastră cu un exerciţiu de gramatică. La sfârşit, primeşti notă. O precizare: pe net au loc mai ales lecţiile de gramatică.
La aceeaşi oră încep meditaţiile. Până la 22: 30. Poţi întreba orice. În engleză, normal!
Orele cu ea au devenit şi ore de religie. Ne rugăm fierbinte, în gând, bineînţeles, să nu fim luaţi la întrebări şi dacă totuşi se întâmplă, să descoperim rapid, prin cotloanele minţii, cuvântul cerut, expresia potrivită. De ce rapid? Nota scade cu un punct sau chiar două, funcţie de lungimea ezitării.
Ca să fiu corect, trebuie să mai adaug ceva. Important. Cu toate că, la orele ei este un adevărat dictator, sergenţi din armată să se ascundă, cum iese pe uşă clasei devine cea mai amuzantă şi agreabilă dintre profii pe care i-am întâlnit.
La sfârşitul celei de-a doua săptămâni de şcoală, surpriză: sâmbătă adunarea la capătul cartierului Mănăştur. Pentru cei care nu ştiu, e cartierul în care locuiesc. Unul periferic învecinat spre nord cu păduri, loc de odihnă duminicală, mult iubit de clujeni. Deşi nu s-ar zice, după mormanele de gunoaie rămase în urma lor.
Revin. Mergem la iarbă verde! Tot aşa de bine puteam spune ”la ceapă verde” pentru că a fost prezentă din plin la gustarea luată împreună. Pentru mine, o premieră ieşirea cu colegii de clasă iar la final, am concluzionat fără ezitare, una plăcută. Căci abia atunci am înţeles scopul excursiei. Eliberaţi de supravegherea profesorilor, departe de sălile de clasă, de constrângerile impuse de riguroasa disciplină, aveam ocazia să ne descoperim reciproc dincolo de „coperţi”. Şi pentru că tot este profesoară de engleză, discuţiile s-au purtat numai în respectiva limbă. Nu conta accentul nostru care bănuiesc ar fi pus pe fugă orice britanic veritabil, nu conta conversaţia destul de împiedecată, pentru că nimeni nu ne spusese cum să-i spunem la slănină în altă limbă decât a noastră. Mai importantă s-a dovedit prietenia ce s-a înfiripat între noi. S-a râs, s-a glumit, s-a cântat, am jucat footbal. Toţi la grămadă. Zbieretele noastre au umplut valea. Bănuiesc că cei care treceau prin zonă ne-au categorisit drept o ceată de englezi ţăcăniţi.
Am înregistrat aici o altă premieră. Pare că anul a fost încărcat doar cu premiere pentru mine. Am mâncat slănină bine prăjită pe focul pe care subsemnatul l-a aprins şi întreţinut, ceilalţi fiind complet pe dinafară în nobila „artă” a supravieţuirii în natură. Vedeţi cum mă laud?
Singurele lucruri neplăcute: milioanele de musculiţe care ne-au însoţit escapada, asta până când focul, dar mai ales fumul, le-a alungat şi arsura provocată de o bucată de slănină rumenită, înfiptă în nelipsita nuia, stângaci condusă de Iulia, colega despre care am povestit deja în altă parte.
Mâncarea a fost servită cu mâna. Aud? Ce să caute tacâmuri între „tocilari”? Hm! Să fim serioşi!
Săptămâna imediat următoare, lecţia de engleză s-a desfăşurat la Grădina Botanică, una din cele mai frumoase şi mai bogate în specii de plante din Europa. O altă provocare pentru noi. Timp de două ore am fost supuşi artileriei grele: mine personale, grenade, mitraliere cu gloanţe de calibru „2” în catalog. Hai, să mă laud puţin. Iarăşi! Aveţi dreptate! Am câştigat 5 puncte credit. Respectiv, dacă nu sunt mulţumit de notele pe care le primesc, pot apela la credit şi rotunji viitoare note. Numai bine pentru că luni, încasez un doi cât mine de mare. Lucrasem pe grupe iar colega mea, habar n-am cum o cheamă, nu-i cunosc încă pe toţi, nu s-a oprit din scris în momentul în care profa a spus să punem creioanele pe masă. Adevărul e că numai la ea nu mă uitam. Eram total absorbit de oră şi stresat să nu mă prindă profa visând, cum făceam de obicei la vechea şcoală. Regulile sunt reguli, lucrul în echipă presupune sancţionarea întregii echipe pentru greşelile unui membru al trupei. Aşa că am încasat „răsplata”. Fără comentarii. Staţi, nu e tot! Bineînţeles că nu aveam de ce să apelez la credit. Penitenţa era alta. Pentru ştergerea notei, trebuia să scriu un poem. In English, of course. Nu orice poem. Trebuia să conţină cuvintele „house” şi „home”, lecţia noastră din acea zi. Nu orice case, unele deosebite, neîntâlnite. L-am scris. Poemul. Am şters ruşinea din catalog.
Please, nu-mi cereţi şi poemul. Domniile lor, editorii mă vor expedia urgent la Atelier. Pe bună dreptate.
Da’, am “furat” şi un zece. Numai că de restul pot să mă ling pe bot. Până nu devin mai curajos, mai mult de nouă nu mai primesc. Of!
Am observat şi cred că aţi remarcat şi voi că vorbesc mai mult de mine, decât despre diriga 009. Răsfăţel, răsfăţel, răsfăţel, ar spune un bun prieten, dar vorbind despre ore, despre modul de predare şi notare, am creionat un portret mai credibil, mai realist al dirigentei decât orice alte descrieri.


duminică, 11 octombrie 2009

duminică, 4 octombrie 2009

Interviu printre colegi - Iulia

Am început liceul cu dreptul. Profesorii: multe pretenții, exigenți, dar cumva mi se pare firesc. Unii sunt prietenoşi, alţii duşi cu pluta. ( Nu am de gând să specific deoarece pot intra într-un mare bucluc. )
Să nu credeți că mă plâng. Dimpotrivă. Atmosfera este plăcută, multă muncă, competiție, relații și discuții amicale pe care nu le credeam posibile.
Încântat foarte, am scris acel prim articol. Cu adevărat dintr-o suflare. Eu, care bibilesc textele până îi aduc pe toți la disperare.
Ideea pentru o continuare mi-a sugerat-o Teodor, un fel de jurnal, spunea el.
Imediat m-am gândit la o serie de interviuri printre colegi. Aș prezenta lumea, viața în liceu, viitorul, din punctul lor de vedere.
Din păcate, colegii sunt destul de indiferenți. Unii m-au refuzat, alții au spus două vorbe, pe care greu să le-nflorești.
Cum niciodată nu renunț cu una, cu două, am pornit ață spre posibili aliați. Bine am procedat. I-am găsit, unde nici nu gândeam.
Hei! Ar trebui să mă atenționați! Se poartă trasul de mânecă! Vedeți doar că iarăși m-am întins la povești.
Gata. Încep.
Trebuie să spun că Iulia mi-a fost colegă și în clasele V – VIII, totuși nu țin minte să fi schimbat cinci vorbe, în cei patru ani petrecuți în aceeași clasă. Nici măcar nu am necăjit-o pentru încâlceala de păr ce arată taman ca o blana de oaie. De unde și porecla ce s-a agățat scai de ea, din prima zi: Oița!
Bine! Bine! Mărturisesc! Ne mai ciondăneam în generală.
Să revin la colega mea. Peruca nu se potrivește deloc, dar deloc, cu fața fină, ușor triunghiulară, așa cum, tupeul afișat de câte ori atacă indiferent ce problemă, nu se potrivește cu blândețea ochilor căprui.
Ne-am descoperit abia în prima săptămână de școală, în drum spre casă. Trebuie să mărturisesc ceva: sunt un răsfățat! Mă însoțesc în drumul spre casă, trei colege, toate de la vechea școală. Mai mult, vechea clasă. Blonda, bruna, șatena. Le-aș putea caracteriza simplu: blândețe, emoție, îndrăzneală. Bineînțeles ultima este Iulia, de care tocmai povestesc.
Plin de un tupeu care nu mă caracterizează de obicei, de unde atâta curaj, doar Domnul știe, abordez frontal reduta numită Iulia.
Prima întrebare e firească: ce părere ai despre profesori?
Răspunde cu aplomb:
- Bă! Mie toți profesorii mi se par ok, înafară de Grasu’. Mărturisesc că nu știu cine e Grasu’. Deci, nu mă luați la bani mărunți.

2. Ce părere ai despre liceu?
Cuvintele țâșnesc de pe buzele subțiri, fără ezitare.
- Îmi place clădirea, sălile de clasă sunt mari – restul e istorie – nu ca la Bălcescu, unde clasele sunt cât dormitorul părinților mei. Sincer să fiu nu prea am înţeles. Iulia continuă, imperturbabilă.
- Ca societate, copiii, adică colegi noștrii, sunt “normali”, nu ca cei de la Bălcescu, unde elevii sunt de bani gata.
De parcă acolo, la vechea școală, nu erau. Trebuia doar să fii atent la mărcile care-i îmbracă. Însă se purtau cu mai mult bun simț. Uneori. Aveți dreptate, doar unii.

Hai, să vă spun și istoria. În clasa a 8-a s-a organizat o vizită la “Bălcescu”. Aducea mai mult a iscodire a viitoarelor teritorii ce trebuiau cucerite de barbarii de la periferie, recte noi.
Coridoarele au fost inundate de chipuri curioase, profesorii luați la bani mărunți, doar șleahta făcea parte din clasele de elită ale orașului. Viitorii absolvenți au etalat victorii locale și naționale. Să știe snobii cine-i calcă.
Spun „au fost”, pentru că eu eram în drum spre Suceava. Micile victorii se cer savurate. Scena cheamă, ademenitoare, aplauzele molcomesc orgolii. Să revenim.
Deși impresiile culese în urma acestei incursiuni numai favorabile nu au fost, mulți din foști colegi au optat pentru această școală.

3. Ce așteptări ai de la acest liceu?
- Eu vreau să învăț cât mai bine limba engleză. Că de aia am venit aici!
Doar atât? Hm!

4. Planuri de viitor
- Îmi doresc să practic o meserie în care să ajut oamenii, gen psihologie. Dar dacă mergi tu acolo, ce șanse am eu să fiu remarcată?
Mă întreabă și se întreabă Iulia. Și parcă nu mai e așa de sigură pe ea.

vineri, 2 octombrie 2009

Într-o joi, așteptând ploi

Deschid ochii. 5: 30. Afară, beznă. Opresc ceasul. N-are rost să-l trezesc și pe Andrei. Încă. Am răgaz să ocup baia cel puțin 15 minute. Prind viteză. Ar trebui să mă lăudați. Mă mișc mai repede decât de obicei. Nu vreți? Nu-i nimic. Poate altădată. La 5: 45 intru tiptil în bucătărie. Nu vreau s-o trezesc. În zadar. Apare după câteva minute. Reușisem doar să scot pâinea și să ung una din felii cu un strat generos de unt. Privesc atent scamatoria. Din trei mișcări, micul dejun sfârâie în tigaie iar sandwiciul se lăfăie impunător, cu șervețelul alături. Cum adică alături? Păi dacă nu vreau să mănânc și hârtia! Nu mă credeți?! Ia încercați voi să înveliți gustarea în șervețel, apoi s-o așezați cuminte în ghiozdanul burdușit deja. Cărți, caiete, penar, un măr. Neapărat roșu. Potolește setea. Mărul, bineînțeles. Apoi, în pauza mare, poftiți de mâncați. De unde! Șervețelul e una cu felia de pâine. Nu-l poți desprinde decât cu... Cu ce? Ciupești cât poți de ușor, așa, să mai rămână ceva și pentru stomacul ce-și cere drepturile zgomotos, nepăsător la prezența de lângă mine. Numai bine o sperie pe noua colegă. Numai una, întrebați nedumeriți. Ei, și voi acum! Numai una îmi place. Plăcută, satenă, simplă. Dă, Doamne, ca, peste un an, doi să nu se picteze și înzorzoneze ca o paparudă. Ultima slăbiciune nu ieșea din casă până nu-și ascundea albastrul ochilor. Cu negru. Brrr! Să revenim. La sandwich, normal! Când ai terminat de ciupilit, cât de cât, sună clopoțelul. Care clopoțel?! E ditamai soneria! Pauza s-a terminat. Muști cu poftă prima îmbucătură, mesteci pe fugă, a doua înainte de-a intra în clasă. Noroc de coridoare lungi. Apare proful. Încă una, a treia, pe furiș. Restul îl dosești în bancă. Speri să nu uiți și să împingi caietul exact în ce-a mai rămas din gustarea ta. Ai pus-o de-un caiet nou. Pe cel mânjit cu unt și felioare de șuncă îl poți arunca. Ce spuneam? A, da! Șervețelul. Vedeți? Mai bine alături. Uf!
La 6 apare și Andrei. Sunt deja așezat la masă. Azi: un ou, o bucățică de franzelă și o jumătate de roșie. Fratele meu se mulțumește cu un pahar cu lapte. Gata. Am terminat. La fel de rapid, picioarele aterizează în adidași, scurta de fâș îmbrățișează trupul fusiform, ghiozdanul se cațără pe spate. Ieșim amândoi pe ușă, nu înainte de a ne lua rămas bun de la mama. Fiecare în felul lui.
Fuga la trolebus. Una, două, ... a cincea stație. Ne smulgem din înghesuiala trupurilor și coborâm. Tălpălim unul lângă altul, până aproape de liceu. Picioarele pășesc automat. Mintea s-a retras într-un cotlon. Noi povești se-nchipuie încercând să răspundă sutelor de întrebări. Cum au apărut boabele de porumb? Dar cacaoa? De când mâncăm pâine prajită? Între timp am depășit Teatrul, Turnul Croitorilor se profilează întunecat. În spatele lui zăresc clădirea ce mă interesează. Un semn cu mâna și intru în curte. Mai mult alergând, urc cele două etaje. Clasa mea e pe dreapta, sala 45. Banca mă așteaptă cuminte, tăcută, curată. Nu prima, a doua. La geam.
Nici nu apuc să scot vreun caiet și profesorul intră deja. Calvarul a început.
E ora 7.

About Me

Fotografia mea
Cărţi publicate: "Muguri", antologie - 2006, Cluj-Napoca "Gesturi fireşti" - 2007, volum de proză, Iaşi "Poveştile de la Bojdeucă" - 2008, proză, Iaşi "Plictiseală si propuneri" - 2004, Cluj "Poveşti, povestiri, poezii" - 2005, Cluj "Mici poveşti pentru pitici" – 2006, Cluj, "Aripi pe cerul poeziei" - 2008, Giurgiu. Ana Basis, poezie, Brasov - 2008. Apariţii în: Revista literară „Oglinda literară”, revista literară „Visul”, revista „Agero”, „Universul copiilor”, revista „Muguri”, presa locală şi străinătate, mai ales în Franţa şi Canada.

Vitrina cu trofee

Loading...