Persoane interesate

luni, 17 ianuarie 2011

Ziua culturii


După aventura sportivă din Katsura am purces din nou la drum. Trenul, voi conştientiza mai târziu, că mi-a fost mereu prieten şi m-a însoţit peste tot. În cabină, în loc să admir priveliştea, am dormit. Da de unde! Nu aveam timp. Am „aselenizat” în oraşul următor şi m-am îndreptat imediat spre centru în căutarea unui sălaş pentru noaptea ce dădea semne.
Adăpostit într-un golf larg, în peninsula Bōsō, aveţi dreptate, n-am părăsit districtul Chiba, oraşul acestei noi escapade poartă numele Onjuku. Străbătut de trei râuleţe, numele nu le-am reţinut, locul pare special oricui.

zc 2

Este unul dintre cele mai cunoscute orăşele nipone de pe spinarea Pacificului.
Industria şi comerţul sunt împărţite între cea a moluştelor de tot felul, „abalone” şi cea a homarului. Până în 1960, pescuitul moluştelor era apanajul tinerelor femei numite „ama” care pescuiau în adâncuri fără aparate de respirat, cu pieptul gol, pentru a recolta crustacee şi alte fructe de mare.
Există numeroase restaurante şi cafenele pe strada principală care străbate oraşul începând de la gară. Dacă vă simţiţi bogat, trageţi la un restaurant cu specialitatea sushi şi încercaţi homar ţepos - ise-ebi, sushi sau moluşte - awabi.
Să rămâi în Onjuku este foarte ieftin. Există o mulţime de “ryokan”, hanuri tradiţionale şi mici hoteluri. Şi localnici închiriază camere. Majoritatea oferă doar găzduire - sudomari, fără masă inclusă. Pentru informaţii puteţi apela la micul oficiu de turism aflat imediat pe stânga, cum părăsiţi gara.
Dacă preferaţi un hotel, puteţi trage la “Noul Hawai”. Construit la începutul anilor ’70, lângă plajă, este punctul cel mai apropiat, pentru japonezi, de Hawai.
Onjuku posedă a doua mare plajă deschisă turiştilor, din districtul Chiba. Pentru aproximativ două ore de călătorie, este accesibilă şi pentru cei din Tokyo cu expresul. Din fericire, călătoria este destul de scumpă, în consecinţă plaja nu devine aglomerată.

zc 3

Loc de întâlnire preferat pentru tineri, veţi găsi pe plajă multă distracţie. Chiar dacă Onjuku este foarte popular printre japonezi, nu veţi întâlni mulţi turişti străini. A fi “gaijin” în Onjuku alimentează un sentiment straniu de unicitate. Poate deveni însă un paradis unde, pe nisipul alb te poţi bucura de companie plăcută. Viaţa de noapte este limitată, dar în mod sigur vei găsi o petrecere, undeva pe plajă. Unde altundeva?!
Iată câteva puncte turistice care merită atenţia dumneavoastră, însoţite de fotografii realizate de Philbert Ono:

zc 4

Există, expusă aici, o poveste a galionului francez spaniol “San Francisco” care a eşuat în 1609 în Onjuku. Localnicii au reuşit atunci să salveze peste trei sute din membri echipajului.

zc 5

Bănuiesc că am oferit destule date pentru a vă face o imagine despre aceste locuri îndepărtate. Atenţie însă! Pentru turişti şi călători există trei perioade de vacanţă care sunt hotărâtoare în plănuirea călătoriilor. În timpul acestora, preţurile tind să crească, uneori dramatic. Zborurile, trenurile şi autobuzele trebuie plătite în avans.
Prima din aceste perioade este de Anul Nou, a doua în “Săptămâna de aur” din aprilie – mai iar a treia de O-Bon, sărbătoare despre care am discutat în august.
Pe lângă aceste sărbători cu desfăşurare la nivel naţional, fiecare regiune are numeroase festivaluri locale, aşa numitele “matsuri”.
Acum chiar încep.
Japonezii au reputaţia, aşa cum se cuvine unor oameni atât de harnici, de a nu avea multe vacanţe. Mulţi angajaţi însă nu-şi iau concediul alocat, de frică să nu-şi piardă slujbele. În ultimii ani, guvernul a făcut eforturi de a creşte numărul sărbătorilor naţionale, deci a micilor vacanţe, azi ele ridicându-se la cincisprezece. Ca regulă, dacă sărbătoarea cade într-o zi de duminică, lunea imediat următoare se considerată zi liberă.
Una dintre cele mai populare evenimente printre niponi este „Ziua Culturii”, o zi plină de veselie, jocuri şi colaborări în cadrul comunităţii. Este probabil una dintre cele mai captivante sărbători şi fără nici un dubiu merită o recunoaştre specială pentru că este ziua în care a fost stabilită constituţia de după război.
Sărbătoare a fost stabilită în 1948, pentru a reaminti data de 3 Noiembrie, zi când a fost promulgată Constituţia. Are menirea de recunoaştere şi celebrare a păcii, libertăţii şi de promovare a culturii. Simbolizează aerul de schimbare care a cuprins întreaga ţară după al II-lea război mondial, renunţarea la greşelile trecutului şi îndreptarea în schimb către o politică care să ofere pace, speranţă şi fericire. Relevant pentru acest proces este păstrarea şi conservarea culturii nipone, a artelor tradiţionale printr-o aniversare anuală.
Un scurt istoric cred că ar lămuri puţin lucrurile.
Ziua de 3 Noiembrie a fost pentru prima dată sărbătoare în 1868, când s-a numit “Tenchō-setsu”, ţinută în onoarea zilei de naştere al conducătorului regatului de atunci, împăratul Meiji, străbunicul împăratului actual. După moartea împăratului, în 1912, această zi a rămas o zi de sărbătoare pentru niponi până în 1927, când acestei zile de naştere i s-a dat un aer specific, fiind cunoscută de atunci ca “Meiji-setsu”. Cum sărbătoarea a fost întreruptă o dată cu apariţia “Zilei culturii” în 1948, unii au văzut această nouă sărbătoare ca o continuare a celei tradiţionale deja, o simplă renaştere a mai vechii „Meiji-setsu”, deşi la suprafaţă lucrul pare irelevant.
O scurtă paranteză se impune. De ce ziua acestui împărat? Multe secole, împăratul a fost doar o umbră controlată de dictatori militari cunoscuţi sub numele de Shoguni iar înaintea acestora de regenţii şi miniştrii curţii imperiale. Împăratul Meiji a fost primul care a readus puterea şi demnitatea familiei regale. Shogunatul a fost abolit în 1868, an în care Japonia a pornit pe drumul spre modernizare.
Cum din 1937, ceremonia de premiere a prestigiosului Ordin al Culturii s-a desfăşurat în această zi, data de 3 noiembrie s-a perpetuat ca „Ziuă a Culturii”. Înmânat de însuşi împăratul nipon celor care au realizări semnificative în ştiinţă, artă sau cultură, „Ordinul Culturii” este una din cele mai înalte decoraţii acordate de familia imperială. Ceremonia are loc în incinta palatului imperial. Premiul nu este atribuit doar cetăţenilor japonezi. De exemplu, el a fost acordat astronauţilor care au participat la misiunea Apollo 11, după succesul reîntoarceri lor de pe lună din 1969.
Destul de neobişnuit, “Ziua Culturii” înseamnă de asemenea să fii binecuvântat cu o vreme frumoasă. Statistic, este una din cele mai frumoase zi din an. Între 1965 şi 1996, au existat doar trei sărbătoriri în care a plouat, la Tokio.
După cum am mai spus deja, scopul acestui festival este acela de a promova cultura, artele şi reuşitele academice. Peste tot în Japonia, o zi tipică a culturii include expoziţii de artă, ceremonii de premiere pentru artiştii, studenţii şi elevii remarcabili, felurite evenimente artistice şi parade. Este o obişnuinţă ca Universităţile să prezinte cu acest prilej noile descoperiri ştiinţifice şi proiectele avute în lucru.
Pe plan local şi al prefecturilor se deschid o multitudine de festivaluri culturale şi parade. Cel mai vestit exemplu, The Hakone Daimyo Gyoretsu, în traducere „Parada lorzilor feudali” este un binecunoscut festival desfăşurat în oraşul Hakone din prefectura Kanagawa. Parada este o etalare a îmbrăcăminţii din perioada Edo a Japoniei imperiale şi constă într-o defilare a numeroşi oameni costumaţi ca samurai sau prinţese. Aţi putea spune că este un gen de Halloween, fără spiriduşi şi fantome.
Procesiunea începe în zori şi durează până după-masă. Participanţii se ridică la câteva sute. Printre ei, oameni care duc palanchine de lemn. Spre deosebire de paradele din U.S.A., unde defilarea este motorizată sau alimentate cu electricitate, la parada Hakone Daimyo Gyoretsu exponatele sunt purtate de puterea braţelor. De aceea este de preferat să fii printre privitori decât să participi direct la defilare.
După ce marşul i-a sfârşit, oamenii se opresc în baruri sau restaurante, stau la un pahar şi socializează.
La fel ca Hakone, multe alte regiuni au propriile moduri pentru a celebra cultura şi artele, pentru a îşi onora moştenirea.

zc 6

Tokyo se mândreşte cu cel mai prestigis eveniment: acordarea premiilor pentru realizările cele mai de succes - bunka kunsho.
În Okinawa poţi vizita, cu acest prilej, “Shuri Castle”. Accesul se face între orele 13 - 18, înăuntrul castelului şi în împrejurimi, precum şi muzeul prefecturii.
Construit ca o fortăreaţă, “Shuri Castle”, a fost, timp de secole, capitala regatului Ryūkyū, în perioada “Sanzan”. Nu se cunoşte data exactă a ridicării lui, se estimează că acest fapt s-a petrecut în perioada “Gusuku”. Când regele Shō Hashi a unificat cele trei regiuni ale Okynawei într-un singur regat, a folosit castelul Shuri ca reşedinţă a curţii regale. A constituit timp de secole inima politică, economică, culturală şi de comerţ cu străinătatea a acestui regat.
Potrivit documentelor, Castelul Shuri a ars de mai multe ori, fiind reconstruit de fiecare dată. Înainte de război a fost declarat monument naţional, dar în timpul războiului, armata niponă şi-a stabilit aici sediul general secret. În 25 mai 1945 cuirasatul Mississippi l-a bombardat timp de trei ore. Momentul a rămas în istorie sub numele de „bătalie de pe Okynawa. În 27 mai a ars aproape în întregime.
După bătălie, un steag confederat ( singurul disponibil care a aparţinut comandantului originar din Carolina de sud ) a fost arborat deasupra castelului de către compania rebelă” de marină, a celui de-al 5-lea regiment al Marinei U.S. A fost văzut fluturând de la 2 mile depărtare şi a stat deasupra castelului trei zile până când a fost îndepărtat de generalul Simon B. Buckner Jr., fiul generalului confederat Simon Bolivar Buckner Sr.
După război aici a funcţionat universitatea locală, până în 1975. În 1958 a fost refăcută Poarta Shureimon iar până în 1992 clădirea principală.
În prezent întreaga arie a primit denumirea de Parcul Shuri Castle. În 2000, împreună cu alte castele şi fortăreţe a fost desemnat de către UNESCO ca făcând parte din patrimoniul universal.
În 2008 a fost folosit drept model în jocul Call of Duty: World at War.

zc 7

Dacă ratezi această vizită, poţi să te bucuri de multe alte ceremonii care au loc în această zi sau cea următoare. Pentru cei care caută oportunităţi de a obţine fotografiii deosebite, nu trebuie să scăpaţi “The Ryukyu Kingdom Royal Procession”
Durează două ore, începând cu ora 15, duminica şi se desfăşoară pe “Kokusai Street”. Veţi admira 1500 de localnici îmbrăcaţi în costume din perioada Ryukyu.
De asemenea, dacă eşti în oraşul Naha, în acest week-end poţi participa la festivalul “Hatagashira” un eveniment care durează două zile şi care promovează “eisa”, o suită de dansuri populare. Dacă vreţi să asistaţi la acest eveniment, trebuie să vă îndreptaţi spre parcul Shintoshin din Omoromachi.
La templele Meiji au loc demonstraţii Kobudo, întreceri de Kendo şi Budokan, puncte de atracţie foarte căutate, ce se desfăşoară cu această ocazia. Măiestria participanţilor este pusă în valoare cu ajutorul săbiilor de lemn sau oţel. Ritualul trasului cu arcul de pe cal, cunoscut ca şi Yabusame, este de asemenea apreciat. În Yabusame, călăreţul trage din viteză la 2-3 ţinte. În trecut, Yabusame era practicat numai de un samurai, dar acum şi femeile pot participa la această încercare. Asta arată că „Ziua culturii” nu e o sărbătoare înţepenită în vechile tipare, care se opune schimbării. Dimpotrivă, o acceptă.
zc 8

zc 9

Tot în această zi, are loc la Budokan Hall, fostului castel Shogun, o competiţie de Kendo. Este o formă tradiţională a artelor marţiale care are la bază şcolile de scrimă din trecut în care participanţii echipaţi cu armură din cap până la talie, se luptă folosind săbii confecţionate din bambus.
Aici au cântat Beatles, în turneul lor prin Japonia.

zc 10

Kendo este una dintre cele mai vechi forme de artă marţială practicată încă de mulţi niponi, pentru a-şi îmbunătăţi aptitudinile psihice, mentale şi spirituale. Pentru a practica Kendo consumi destul de mult timp cu antrenamentele, să nu mai adăugăm faptul că echipamentul se ridică la mii de dolari. Cei ce practică Kendo folosesc săbii din bambus şi armuri care le acoperă majoritatea corpului. Ca să îi recunoşti uşor trebuie să te uiţi după masca lor ca o cuşca.
Într-o competiţie e foarte greu să obţii puncte, fiind nevoit să aplici atacuri perfecte adversarului.
Astăzi, mulţi dintre cei mai buni practicanţi de Kendo sunt poliţişti.

nunta
Este o zi potrivită pentru a ţine o o nuntă tradiţională, în alb, la templul Meiji
Indiferent de originile sale, ziua culturii este o idee extraordinară. Lumea modernă are nevoie de astfel de ocazii ca să-şi reamintească trecutul, a învăţa din greşeli spre a nu le repeta şi a menţine artele tradiţionale în viaţă, transmiţându-le şi pe această cale, mai departe, generaţiilor următoare.
La o săptămână, în 7 – 8 Nov. are loc festivalul Yomitan care readuce la viaţa vechi legende populare. Deci nu ar trebui ratat.

duminică, 7 noiembrie 2010



http://samuraidave.wordpress.com/2006/11/18/26/
http://gaijinlife.com/2010/02/12/onjuku-beach-%E5%BE%A1%E5%AE%BF/
http://www.japanvisitor.com/index.php?cID=359&pID=326
http://en.wikipedia.org/wiki/Culture_Day
http://gojapan.about.com/cs/japaneseholidays/a/shichigosan.htm
http://www.jetprogramme.org/e/culture/holidays/13.html
http://www.transparent.com/japanese/culture-day/
http://www.okinawahai.com/my_weblog/2009/10/bunkanohi.html

duminică, 16 ianuarie 2011

Seven-Five-Three (shichi-go-san)

“Shichi-Go-San”, este o veche sărbătoare shintoistă. Festivalul organizat cu acest prilej pentru tinerele fete cu vârsta cuprinsă între trei şi şapte ani şi pentru băieţi cu vârsta între trei şi cinci ani, face parte din riturile tradiţionale de trecere spre o nouă etapă a vieţii. Desfăşurat în 15 noiembrie, “Shichi-Go-San” nu este o sărbătoare naţională, dar este respectată de localnici.
Se presupune că “Shichi-Go-San” a apărut în perioada Heian (794-1185) la curţile nobililor care doreau să celebreze trecerea copiiilor lor spre perioada de mijloc a copilăriei, într-o zi norocoasă. De aceea festivalul a fost în repetate rânduri fixat pe cinsprezece în această lună, în timpul perioadei Kamakura (1185-1333). Însuşi shogunul Tsunayoshi Tokugawa se spune că a celebrat creşterea fiului său Tokumatsu, în aceea zi.
Probabil că sărbătorea s-a stabilit în această dată şi pentru că 7+5+3=15 iar 15 noiembrie ar fi cea mai norocoasă zi din an, după credinţa niponă.
Literal “Shichi-go-san” înseamnă “şapte, cinci şi trei”. Această vârstă era considerată critică în viaţa copiiilor epocii medievale. Subliniez şi faptul că cifrele trei, cinci şi şapte au, potrivit religiei Shinto, o valoare aparte în numerologie niponă, dictată de credinţa că numerele impare sunt norocoase.
A treia aniversare în viaţa unui copil este importantă deoarece rata mortalităţii infantile era atât de ridicată în trecut încât se considera că dacă copiii au ajuns până la această vârstă este probabil ca ei să supravieţuiască.
S-au dezvoltat trei ceremoniale legate de acest eveniment, devenit în foarte scurt timp un obicei mult agreat în societatea samurailor, în era Edo şi răspândindu-se din regiunea de origine, Kanto, în toate insulele arhipeleagului.
Prima din ceremonii menţionată mai sus este “kamioki”, celebrată atât pentru fetiţe cât şi pentru băieţi, când copiii adoptau o tunsoare de adult. A doua ceremonie, ţinută la cinci ani, este “hakamagi-no-gi”, cea în care băieţii îşi pun “hakama” pentru prima dată. A treia ceremonie, “obitoki-no-gi” este, spun este pentru că se respectă şi în zilele noastre, doar pentru fetele de şapte ani şi le dă dreptul, începând cu această vârstă de a purta “obi”. Cu timpul, cele trei festivaluri au fost reunite într-unul singur.

3-5-7

Începând cu perioada Meiji, aceste practici au fost adoptate şi de către oamenii obişnuiţi şi include printre obiceiuri vizitarea templului unde părinţii se roagă pentru alungarea spiritelor rele şi pentru ca cei mici să aibă parte de o viaţă lungă şi sănătate.
Revin cu precizări. Copiiilor, fete şi băieţi, până la trei ani li se cerea, prin tradiţie, să aibă capul ras. Băieţii de cinci ani li se permite, pentru prima dată, să poarte “hakama” - tip de îmbrăcăminte tradiţională japoneză, specifică samurailor, care se îmbracă peste pantalonii „gi”-ului, (iniţial lenjerie de corp). „Hakama” este legată la nivelul taliei şi cade aproximativ până la glezne. Există două tipuri de „hakama”: divizat, asemănători pantalonilor folosiţi pentru călărie şi nedivizat. „Hakama” au şapte pliuri adânci, două în spate şi cinci în faţă. Cele şapte pliuri reprezintă cele şapte virtuţi ale codului bushido: „Yuki” – curaj, „Jin” – caritate, „Gi” – dreptate, „Rei” – respect, „Makoto” – sinceritate, „Chugi” – loialitate, „Meyio” – onoare.
Scopul iniţial al „hakamei” a fost să protejeze picioarele unui călăreţ de tufişuri, ierburi înalte, zgârieturi, etc, ca cizmele din piele ale cowboy-ului. Cum pielea era greu de găsit în Japonia, s-a folosit în schimb pânză (cânepă, stofă) grea.
După ce samuraii au început să lupte mai mult pe jos decât pe cal, au continuat să poarte hakama deoarece îi făcea mai uşor de identificat. Reamintesc că clasa militară a samurailor, a condus Japonia timp de opt secole.
A existat şi un al treilea tip de „hakama”, o variantă mai lungă a celei nedivizate, purtată la vizitarea împăratului sau a shogunului. Avea între 3,5 şi 4,5 metri. Era pliată de mai multe ori şi plasată între picioarele şi posteriorul vizitatorului. Acest lucru necesita „shikko”, respectiv mersul în genunchi, pentru cei care se prezentau în faţa împăratului. ( Existau oameni, de serviciu care îi îmbrăcau pe vizitatori.) Pe de altă parte, era foarte greu să ascundă o armă în haine sau să se ridice repede să atace.
În prezent, hakama este folosit de practicanţii de arte marţiale.
Tot pentru prima dată, fetele de şapte ani înlocuiesc şnurul simplu cu care îşi leagă kimonoul cu tradiţionalul “obi”. La fetiţe, culorile obi-ului sunt explozive, ţipătoare. Mai târziu, fetele tinere vor folosi obi-uri în culori pastelate, cu tente închise.
Rostul obi-ului nu este numai unul estetic, ci şi acela al unei igiene speciale vestimentare, de protejare a mijlocului, loc unde japonezii situează umoarea, spiritul omului.
Tradiţia s-a modificat puţin din perioada Meiji încoace. De exemplu, s-a renunţat la rasul părului. Mai mult, ceremoniile nu mai sunt la modă, puţini sunt cei care le respectă în totalitate, dar părinţii continuă să meargă la temple pentru a mulţumi pentru sănătatea copiilor şi a se ruga pentru viitorul lor.
Trebuie menţionat şi faptul că modul tradiţional al japonezilor de a calcula vârsta odraslelor este diferit de al occidentalilor. La naştere, vârsta un copil este socotită de un an.
Niponii nu sărbătoresc ziua de naştere, în schimb toţi adaugă un an în ziua de 1 ianuarie. În cazul în care un copil vine pe lume în 31 decembrie, se consideră că are doi ani în data de 1 ianuarie, când bebeluşul are de fapt numai două zile.
În această zi de 15 noiembrie sau în week-end-ul cel mai apropiat, copiii vizitează templul împreună cu părinţii, îmbrăcaţi în kimonouri, mulţi pentru prima dată, aşa cum am menţionat deja. Fetele de trei ani poartă de obicei “hifu” –un tip de vestă căptuşită – peste kimono şi băieţii poartă „haori”, o jachetă şi „hakama”. În ultimii ani, un număr din ce în ce mai mare de copii sunt îmbrăcaţi după moda din vest. Blugi.
O nouă practică adoptată în zilele noastre este cea a fotografiilor. De aceea, această zi mai este cunoscută şi ca ziua în care se fotografiază copiii.
Un obicei cel puţin neobişnuit este acela al “Chitose Ame” sau bomboana de o sută de ani. Este un dulce lung, subţire, roşu şi alb, culori ce simbolizează sănătatea şi longevitatea. Este dăruit într-un pachet cu desene reprezentând un cocor şi o ţestoasă. Ţestoasa simbolizează pentru japonezi longevitatea ca şi pinul, bambusul sau prunele. Bomboana este învelită într-o foiţă de hârtie de orez transparentă, asemănătoare plasticului. Este şi ea comestibilă.
Acest cadou este expresia dorinţei părinţilor ca urmaşii lor să trăiască mult şi să ducă o viaţa prosperă.
Echipamentul necesar acestei sărbători poate fi obţinut şi prin închiriere. Există servicii care oferă toate accesoriile necesare, ajutor de la un stilist şi fotograf profesional, totul în aceeaşi ofertă, pentru un preţ de aprox 30,000 yeni. Un preot poate fi angajat pentru a spune rugăciunile cerute de ocazie.
Chiar dacă sunt familii care nu sărbătoresc “Shichi-go-san”, este o ocazie foarte bună pentru a merge la temple şi a face fotografii copiilor, ferchezuiţi cu această ocazie.
Templul Meiji din Harajuku şi Hie din Akasaka sunt foarte populare pentru acest eveniment, dar veţi întâlni fetiţe vesel costumate sau băieţei ursuzi la toate templele mai mari. În vremurile noastre, părinţii au tendinţa de a-şi duce copiii mai degrabă la temple celebre decât la cele locale.
După reîntoarcea de la templu, copiii fac vizite rudelor. Seara, familia se strânge laolaltă pentru un festin, cu mâncăruri speciale acestei ocazii, în onoarea copiilor.
Redau mai jos, un cântec, numit “Tooryanse”, asociat acestei sărbători. Vorbeşte despre mersul la temple pentru a celebra a şaptea aniversare.

Treci prin, treci prin

Treci prin, treci prin
Unde duce acest drum îngust?
Este drumul spre Tenjin Shrine
Vă rog lăsaţi-ne să trecem
De obicei oamenii fără “buisness”nu sunt lăsaţi să treacă
Copilul are acum 7 ani
Am venit să dăm ofrandele noastre
Mergând înainte e sigur, dar întoarcerea nu
Dacă sunteti pregătiţi mergeţi înainte.

Pass Through, Pass Through

(English Translation)
Pass through, pass through
Where does this narrow path lead?
It is the path to Tenjin Shrine
Please let us pass through
People with no business are usually not allowed through
This child is now seven years old
We’ve come to make our offering
Going is safe, but not returning
If you are prepared, go through, go through.

Tooryanse

(Japanese Transliteration)
Tooryanse tooryanse
Koko ha doko no hosomichi ja
Tenjin-sama no hosomichi ja
Chiito tooshite kudashanse
Goyou no nai mono toosha senu
Konokono nanatsu no oiwai ni
O fuda wo osame ni mairimasu
Ikiha yoi yoi kaeriha kowai
Kowai nagara mo tooryanse tooryanse

Dacă eşti în Japonia şi ai prilejul de a participa la această sărbătoare, la întoarcerea de la templu, te poţi opri la unul din numeroasele hanuri ce se-nşiră pe marginea şoselelor, unde vă puteţi bucura de ocha – ceai verde – şi zenzai ( supă dulce de fasole azuki sau de prăjiturele de orez mochi însoţit de macha, un ceai tare preparat din praf de frunze de ceai, folosit în ceremonia ceaiului.

http://en.wikipedia.org/wiki/Shichi-Go-San
http://www.japaneselifestyle.com.au/culture/shichi-go-san.html
http://www.tjf.or.jp/deai/contents/teacher/mini_en/html/shichigosan.html
http://www.tokyowithkids.com/entertainment/shichigosan.html
http://www.japanikuiku.com/65/seven-five-three-festival-shichi-go-san-matsuri/
http://www.tokyofamilies.com/archive/living/GaijinMama/livingIssue4GM.html
http://worldculturenet.com/2006/11/14/shichi-go-san-matsuri-%E2%80%9Cseven-five-three-festival%E2%80%9D/
http://www.asij.ac.jp/elementary/japan/jp_holi.html#seven
http://www.aiki.ro/forum/viewtopic.php?p=2157&sid=e6df000c47092c5c16db9e3b3364e196
http://forum.anime-club.ro/forum/Sarbatori-din-calendarul-nipon-t2293.html

About Me

Fotografia mea
Cărţi publicate: "Muguri", antologie - 2006, Cluj-Napoca "Gesturi fireşti" - 2007, volum de proză, Iaşi "Poveştile de la Bojdeucă" - 2008, proză, Iaşi "Plictiseală si propuneri" - 2004, Cluj "Poveşti, povestiri, poezii" - 2005, Cluj "Mici poveşti pentru pitici" – 2006, Cluj, "Aripi pe cerul poeziei" - 2008, Giurgiu. Ana Basis, poezie, Brasov - 2008. Apariţii în: Revista literară „Oglinda literară”, revista literară „Visul”, revista „Agero”, „Universul copiilor”, revista „Muguri”, presa locală şi străinătate, mai ales în Franţa şi Canada.

Vitrina cu trofee

Loading...