Persoane interesate

sâmbătă, 31 iulie 2010

John, americanul rătăcit în România

Când am început semestrul doi al primului an de liceu n-aveam nici un indiciu în privinţa celui care ne va ghida la ora de comunicare în engleză. Dar nici nu mă gândeam cât de interesant se va dovedi, cel puţin pentru mine, cursul respectiv.
Prima miercuri. Prima oră. Strunind hăţurile curiozităţii, am urcat scările până la etajul II în fugă. Am trecut prin dreptul sălii ce ne ţinea loc de sediu şi pipăind cu privirea numerele fixate deasupra uşilor, m-am îndreptat spre o ţintă necunoscută. Ajuns la potou, m-am oprit derutat. Uşa ca de hambar, se deschidea spre un podium imens, ridicat la nivelul ferestrelor. Aşa mi s-a părut atunci, la prima întâlnire.
Mă opresc în prag cu mintea uşor încruntată. Urmează clipe de profundă chibzuială şi de construit strategii peste strategii pentru a ocupa un loc cât mai ferit de privirile celui care ne va îndruma pe coridoarele întortocheate ale comunicării într-o limbă alta decât cea de toate zilele, dată nouă la naştere. Intru apoi hotărât. Ce-o fi o fi!
Sala s-a umplut repede. Minutele treceau leneş. Demonul din noi surâdea şui. „S-o fi rătăcit pe coridoare!” ne spuneam neliniştiţi. Clădirea liceului, destul de veche, permite visări de evadări din rutină. Măcar o dată, măcar azi, Doamne! Suspinam după o pauză ca îndrăgostitul după o mângâiere.
Sătui de aşteptare, după zece minute behăiam mocnit, un cor surd pe cinsprezece voci.
Imediat ce convingerea că am scăpat s-a instalat confortabil, în clasă intră un domn destul de în vârstă, chel, cu o faţă plăcută, luminoasă, subţirel, puţin mai scund decât oricare dintre noi, lucru constatat mai târziu, care se aşează liniştit la catedră. Corect spus, pe.
O paranteză cred că este binevenită, asta doar ca să nu vă faceţi cine ştie ce impresie neplăcută după un portret creionat amarnic de sărac. Noul „teacher” se va dovedi un personaj plăcut şi la a doua şi la a treia şi la următoarele întâlniri.
Ne salută cu un „Good Morning, everyone”, ne pune să ne scriem numele pe o coală şi face o fotografie de grup. La ce i-o fi trebuind? Nu am dibuit înţelesul pozei nici azi.
Lecţia a pornit neaşteptat de bine: un banc! La un început atât de neobişnuit se cerea o continuare aidoma. Urmează alte bancuri, discuţii despre orice, nu le mai înşir, prefer să vă fac curioşi. Doar o precizare ţin să las: numai despre şcoală nu vorbirăm.
Mi-a părut rău când a venit pauza. Sigur nu am fost singurul. Oricum mi s-a întâmplat pentru prima dată.
Prea multe despre el n-a povestit, doar că sosise din State, California. Aveam să aflu multe altele după câteva săptămâni, luni?!, habar n-am, destul de târziu însă, când din adâncurile tulburi ale neîmblânzitei timidităţi ce stăpâneşte domeniile „piciului” cel mult prea serios şi politicos până la a fi plicticos, a ţâşnit ideea unui interviu.
Ce mai moşi pe gogoşi servesc, veţi comenta voi! Ce-ar fi să treceţi pe la noi?
Să nu uit: dialogul s-a purtat în limba engleză. Doar în engleză.

***

- De ce aţi venit în România?
- Am simţit că Dumnezeu mă chema în ţara voastră.
Bine ar fi să vină mai mulţi, mestec eu în gând şi trec mai departe,
repornind ofensiva.
- Ce ştiaţi despre România înainte de a veni?
- Că a fost o ţară comunistă, că lipsea mâncarea şi cam atât.
- Puţin ca să te aventurezi într-o ţară la capătul pământului. Surprinzător, pentru noi, aţi rămas. Au trecut deja cinci ani de când v-aţi stabilit aici. Firesc vine următoarea întrebare:
- Unde vi se pare mai plăcut să locuiţi, aici sau acolo?
- Nu prea poţi compara cele două situaţii. „Aici” a devenit acum casa mea, dar ambele au calităţile lor. Totuşi aici e mai sigur, nu sunt terorişti, oamenii nu au voie să poarte arme.
Mărturiseşte că se teme doar de două lucruri: modul în care conduc şoferii şi mulţimea câinilor vagabonzi, dar aceştia au cam dispărut. La câini mă refer.
Ups! Interesant. Nu las să-mi scape acadeaua şi insist:
- De ce anume vă plângeţi?
- Transportul în comun este deplorabil. Pe lângă proasta funcţionare a facilităţilor care ar trebui să deservească călătorii, aveţi şoferi nepoliticoşi, prost instruiţi, din cauza cărora poţi ajunge la destinaţie fără dinţi, cu capul spart, ori împănat cu vânătăi. Multora le este lene să oprească în fiecare staţie, butoanele de avertizare a conducătorului auto lipsesc sau nu funcţionează. Există şi varianta vorbitului la telefon, când absorbiţi de discuţii, ratează parte din staţii. Poţi protesta liniştit, eşti ignorat în cel mai bun caz. Părăseşti vehicolul la staţia următoare. Greu pentru cei încărcaţi cu plase sau diverse bagaje. Sunt probleme de care m-am lovit în drumurile zilnice spre şi dinspre şcoală. Sătul să cobor la altă staţie decât cea dorită, am încercat să depun o plângere pe site-ul instituţiei. Eşec total. Se cere un program de calculator altul decât cele uzuale, lucru absurd. Sau poate asta a fost intenţia celor care au construit site-ul, să nu existe reclamaţii? Posibil.
- Vă place oraşul?
- Altă poveste. Nu te descurci fără un prieten dispus să te ajute. Venit pentru prima dată în oraş, după ce am terminat formalităţile de cazare, vreau să fac un tur al oraşului, singur, eventual să reperez câteva puncte de atracţie. Imposibil. Nu există hărţi ale oraşului sau vreun ghid care să mă scoată din încurcătură. Găseşti în librării date despre Spania, Italia, Creta, nimic despre oraşul în care am poposit.
Oftez din greu, recunosc revoltat că avem multe lipsuri la toate capitolele, păcat de oamenii de aici şi trec la un subiect mai puţin delicat.
- Care este diferenţa dintre şcoala de aici şi învăţământul din America?
- La noi, în state, nu trebuie să se înveţe atât de multe despre atâtea subiecte, deci mult mai lejer acolo. Din acest punct de vedere.
- Dar elevii?
- Elevii de aici sunt mult mai bine instruiţi, dar în trecut educaţia lor a fost mult, mult superioară. Peste tot, la olimpiade, diverse concursuri, întâlneai numai elevi români. Erau „Nadii Comăneci” la matematică, fizică, chimie, peste tot. Acum au cam dispărut.
- Aţi reuşit să încheiaţi prietenii aici?
- O, da! O mulţime de prieteni. Nu am destul timp să mă întâlnesc cu toţi. Primiţi foarte uşor străini. Noi suntem mai circumspecţi cu noii veniţi.
- Aţi avut experienţe neplăcute în România? Sau în Cluj? Aici la şcoală?
- Ei bine, nimic serios cu adevărat, doar o dată cineva a încercat să mă jefuiască, dar am scăpat, deci No problem. Oricum, la noi jafurile, au intrat în rutină.
- O întrebare personală. Îmi daţi un zece pentru acest interviu?
Ceea ce a urmat a îmbibat cu soare şi lumini interioare ochii şi inima puiului încârdăşit cu lenea, aşa cum îi stă bine unui elev în primul an de liceu după ce
s-a luat la trântă cu tezele naţionale.
Distinsul american a încuviinţat, dând din cap, în semn că acceptă cererea şi a completat, spre încântarea mea:
- Dacă continui să vii la oră, oricum o să primeşti un zece.

Vedeţi? E de bine. După cum ni s-a dus vestea povestea, nu nouă elevilor, ci României, John nici n-a trecut prin multe peripeţii din cele neplăcute, că din celelalte cine nu şi-ar dori ca să aibă ce povesti la nepoţii şi vecinii de peste ocean?

mai - 31 iulie 2010

miercuri, 21 iulie 2010

Haiku

iasomie 2

duminică, 11 iulie 2010

Drumuri de vacanţă – Câmpina

Vara lui 2010. Călduri tropicale, ploi îmbelşugate, vacanţe cine poate. Mă număr printre norocoşi. Dau curs unei invitaţii mai din primăvară şi păşesc neliniştit pe dalele galbene ale gării oraşului. Deplasarea cu trenul mi-e necunoscută. Puţinele plecări dincolo de hotarele de baştină le-am făcut cu autoturismul sau autocarul. Zborul spre Veneţia a fost unic şi el.
Abandonăm Clujul scurtei ploi care-şi scutură năucă răceala peste puţinii migratori. Depărtarea se-ngroaşă iute, pe negândite, zburătăcind gândurile iscate dinaintea necunoscutului. Trecem printre sate uitate de Dumnezeu, câmpuri cultivate cu buruieni, iazurile ultimelor ploi numai bune crescătorii berzelor stăpâne, oglindă clăilor de fân, uitate de ţărani nepăsători, parcă anume puse la putrezit. Deşi iulie îşi pregăteşte intrarea, porumbul îşi măsoară înălţimea cu a broaştelor vecine şi voiciunea cu a leneşilor.
Ca o caracatiţă, nepăsarea şi-a vărsat veninul peste peisajul învolburat de ape.
Sandwich-urile şi-au dezgolit aroma după un Mediaş pustiu şi trist sub soarele amiezii. Zumzăiala fiarelor şi peisajul închid pleoape. Privindu-ne cu melancolie, dintre ierburi pârjolite de ape, maci, străjeri fideli, se-nşiră de-a lungul călătoriei, tufe de cicoare sfidează griul cerului.
Urmează Sighişoara, apoi Braşov. Cum de recunosc Sighişoara? Pe faţada staţiei lipseşte plăcuţa salvatoare pentru turistul rătăcit în lungul şi anostul voiaj cu trenul. Imediat ce am depăşit clădirea gării, castelul se profilează semeţ ochilor atenţi. N-ai cum să nu-l recunoşti dacă l-ai văzut o singură dată.
Intrăm apoi în ţinuturi unde urmele averselor fără sfârşit şi-au pus pecetea. Descoperi râuri curgând pe unde n-ar trebui să curgă, leneşe, ciocolatii, spălând porumb, singuratece lumânărele, răchiţi bătrâne, picioare colorate de vară.
Un firicel de drum, când mai îngust, când mai lat, asfaltat cu pietricele şi mătase de praf însoţeşte paralele de fier de la Rupea la Braşov. Uneori înecat de puhoi, alteori cu nasul la lumină.
După Braşov, pădure, doar pădure. Din când în când răzbat privirilor lipsite de interes frunze late de brustur, mai ceva ca un capac de wc, lujeri de iarbă mare, clopoţei, flori galbene de rostopască.
Lăsăm în urmă Sinaia îmbogăţiţilor de tot felul. Valea Prahovei dezvăluie admiratorilor privelişti de neuitat. Pe apele tulburi saltă jucăuşe mulţime de pet-uri, de toate formele, mărimile, culorile. Îmbogăţesc peisajul şi arată cine suntem. Gunoieri trebuia să ne lase Domnul. Uite cum ştim a strânge mizeriile altora în propria ogradă.
Mai departe, tot mai departe. Locomotiva ar pufăi ea, dar e electrică, ar fluiera mânioasă c-abia se târăşte peste traverse. Pe traseu lucrările sunt în toi, se repară, se reface, se modernizează. Cum vrei s-o iei! Numai bine între Predeal şi Sinaia trece-un ceas, măcar că-s la doi paşi, de uriaşi, una de alta. Pân’ la Breaza îmbrăţişezi o moţăială. Că se ţine scai de tine. Las’! Nu-i bai! Ce alta ai de alege?! Căldura te-a moleşit, te leagănă cu braţe de oboseală şi plictis, şoptindu-ţi obsesiv: tac-tac, tac-tac, tac-tac...
Deodată sari în tălpi. Doar nu vrei să pierzi staţia dorită, s-ajungi taman la Bucureşti. Ce drac să faci prin îmbulzeala aducând a ţigănie din capitală?!
Gata! Uite Breaza. O staţie mică, mică, gri de-atâta piatră căţărată pe ziduri, un peron aşijderea. N-apuci bine să te uiţi roată, maşinăria porneşte lin mai departe. N-are stare, săraca.
Cu o mină serioasă, doar ţi-ai îndeplinit porţia de lehamite, cobori bagaje, înhaţi plasele, te întrebi ofticat ce-ai găsit a-ndesa atâtea pentru câteva zile. Las’ că ţi-au prins bine, te-ai obrăznicit şi nu te dădeai dus. Apoi uiţi, dai bună ziua ca un ardelean superpoliticos ce eşti, celor ce rămân tufliţi pe scaune să-şi ducă grijile mai departe. Tu ai ajuns. Stai în uşă pregătit să pui piciorul pe alte tărâmuri, până acum necercetate.
Ai ajuns! Uite gara! Maşina te poartă cuminte printre dealuri cuminţi, case luminoase şi blocuri gri, împletiri armonioase de nou şi istorie, spre locuri despre care nu se știi nimic. O rugă dă târcoale de când te-ai înscris pe traiectorie: dă, Doamne, să fie bine.
Şi a fost.

About Me

Fotografia mea
Cărţi publicate: "Muguri", antologie - 2006, Cluj-Napoca "Gesturi fireşti" - 2007, volum de proză, Iaşi "Poveştile de la Bojdeucă" - 2008, proză, Iaşi "Plictiseală si propuneri" - 2004, Cluj "Poveşti, povestiri, poezii" - 2005, Cluj "Mici poveşti pentru pitici" – 2006, Cluj, "Aripi pe cerul poeziei" - 2008, Giurgiu. Ana Basis, poezie, Brasov - 2008. Apariţii în: Revista literară „Oglinda literară”, revista literară „Visul”, revista „Agero”, „Universul copiilor”, revista „Muguri”, presa locală şi străinătate, mai ales în Franţa şi Canada.

Vitrina cu trofee

Loading...