Persoane interesate

miercuri, 18 august 2010

Ziua respectului pentru bătrâni - Keirō no hi

Din Kisarazu, unde am petrecut alături de japonezi „ Ziua Străbunilor”, am alunecat pe şine spre o destinaţie ca de obicei necunoscută mie. S-a dovedit a fi o staţiune celebră, bântuită de mii de turişti, nu însă în această perioadă a anului, spălată încă de furtuni destul de puternice. Spre norocul nostru, după vreme rea urmează întotdeauna o vreme perfectă.
Trecusem de oraşul Kyonan când mi-am dat seama că m-am îndrăgostit de tren, aveam şi de ce, îndeplinea condiţii excelente. Dacă veţi avea drum spre arhipeleag, veţi descoperi uşor că liniile de cale ferată şi legăturile îţi permit să vizitezi insulele din goana trenului, cu efort minim şi maxim de confort.
Venise timpul să cobor în următoarea localitate. Nu rurală, bineînţeles. Ajuns în Tateyama, primul lucru, am început să caut un loc de refugiu. „Din fericire” toate hotelurile erau pline. Mă întreb, când va începe cu adevărat sezonul, unde vor fi cazaţi miile de turişti care vor da năvală. În timp ce admiram plajele - adevărul e că mi se vălurea mintea de atâtea gânduri - primesc un telefon de la prietenul Nobu, prescurtarea de la numele lui pentru că de fapt îl cheamă Nobumitsu Takamatsu. M-a întrebat cum mă descurc în “uimitoarele peripeţii ale vrăjitorului în ţara niponilor”. I-am povestit necazul şi mi-a indicat o adresă, unde, m-a asigurat că mă voi simţi foarte bine.
Cum de am avut ocazia să mă împrietenesc cu un japonez înainte să vizitez insulele? Pe când eram acasă, cu trupul nu cu mintea, prin clasa a opta, mi-a parvenit o invitaţie mai neobişnuită. Cercul „Prieteni Japoniei” organiza o seară specială pentru admirat luna. Vă daţi seama că aşa ceva nu se putea refuza. Îmboldit de curiozitate, adevărat şi de mama, m-am dus să aud şi să văd despre ce e vorba.
Întâlnirile care au urmat, conduse de domnul Katsu, altă prescurtare, un misionar venit în România, m-au transformat într-un fan al acestei culturi de la capătul continentului. Acolo l-am cunoscut pe Nobu, student la masterat în cadrul facultăţii de istorie şi folozofie din Cluj. Este cel care ne-a prezentat câteva date foarte interesante despre învăţământul din ţara lui.
Destul cu amintirile. Ajuns la destinaţie, am descoperit o casă înconjurată de o frumoasă minigrădină, pitoresc situată între dealurile de la periferia oraşului. Am fost întâmpinat de o bătrânică foarte simpatică care îmi cunoştea limba natală, deci aveam cu cine să povestesc. Fac o mică paranteză, mă scuzaţi, cum de îmi ştia limba, se pare că nu am sesizat atunci, fericit că mă înţelegea. Doar acum, acasă, mi-am pus întrebarea. Cam târziu, e drept.
A lăudat plajele, lungi de peste 2 km, „de coşmar” aş zice pentru că nu îţi mai vine să pleci, atât sunt de curate, frumoase şi primitoare. Am aflat uimit că simbolul oraşului este camelia şi lucru cu adevărat deosebit, plaja Hojo era clasată printre cele 100 dintre cele mai bune locuri de unde poţi admira muntele Fuji.
Nu mi-a cerut plată pentru găzduire, dar am fost destul de politicos ca să o ajut cu treburile din jurul casei şi cu gătitul. Aşa m-a învăţat mama, să fiu politicos. Adevărul e că îmi face plăcere iar bucuria şi mulţumirea oamenilor mă răsplătesc îndeajuns. Hai să vă spun tot! Am „furat” şi câteva din secretele bucătăriei nipone, care mi-au prins bine şi pe care le aplic şi acum.
Cu o zi înainte să pornesc din nou la drum, am zăbovit cam mult, doamna a primit o vizită protocolară. Prim ministrul Japoniei, personal, i-a dăruit un pocal de argint şi un certificat ca omagiu pentru lunga ei viaţa. Mai târziu am aflat că împlinise, în aceea vară, 100 de ani.
În aceeaşi zi, am însoţit-o la tot felul de activităţi, cu vehicolul pus la dispoziţie de primărie. Nu se cădea să o las singură. Nu primise nici un fel de vizite de la rude, dar şi curiozitatea îmi dădea amarnice îndemnuri. Se părea că nimerisem, cât sunt de norocos!, o altă sărbătoare, numită „Ziua seniorilor”.
Doamna s-a distrat de minune, eu la fel, atmosfera nici nu îngăduia altfel. Am căutat mai multe despre sărbătoare ca să aflaţi şi voi despre ce e vorba.
Japonia este ţara cu media cea mai mare a duratei de viaţă, aproximativ 79 de ani pentru bărbaţi şi 86, pentru femei. Cel mai bătrân bărbat din Japonia este Jirouemon Kimura. Are 112 ani şi trăieşte în Kyoto, în timp ce, cea mai bătrână femeie are 114 ani şi trăieşte în Okinawa. Probabil că secretul acestor vieţi lungi este fericirea de a trăi, precum a spus Jirouemon Kimura: o să-mi trăiesc fiecare zi din plin.
Am întâlnit în Japonia mulţi oameni în vârstă prin parcuri, pe biciclete, vizitând muzee, temple. Şi a fost fermecător să văd atâţia vârstnici bucurându-se de festivalul dedicat lor, cântând la tobele Odaiko sau chiar purtând „mikoshi-ul” cel greu, lângă ceilalţi participanţi tineri.
Mikoshi
Mikoshi (神輿?) – altar shinto-ist portabil

„Ziua respectului pentru bătrâni” este o sărbătoare japoneză desfăşurată anual. A fost numită Keiro no Hi. Numele vechi era Toshiyori no Hi, dar a fost schimbat în 1966. În mod obişnuit, se desfăşura pe 15 septembrie, însă din 2003, s-a mutat în a treia luni a lui septembrie. Deşi nu sunt legende sau poveşti legate de această sărbătoare, numeroase evenimente culturale şi atletice au loc în această zi.
Batrani japonezi Bătrâni japonezi
În principal, este o zi dedicată persoanelor care au trecut de 70 de ani. La început vârsta sărbătorită începea de la 60 de ani. Se spunea că persoana care ajunge la aceşti ani, devine copil din nou. Cum, durata medie de viaţă s-a mărit, s-a impus vârsta de 70 de ani. Limita de vârstă diferă de la o zonă la alta, pentru că depinde de numărul de vârstnici din acea regiune.
Obendo Obendo
Sărbătoarea a apărut în 1947 când primarul Masaokadowaki, al oraşului Yachiyocho, a organizat primul eveniment de acest fel. A devenit una naţională în 1954.
Sărbătoarea niponă nu se aseamănă cu „Ziua bunicilor” din S.U.A., este mult mai serios celebrată, la o scară mai mare. Printre altele, vecinii se oferă voluntari pentru a distribui cutii ”obento” cu mâncare gratuită pentru bătrânii din cartier. În satele mai mici, cei tineri şi copii pregătesc dansuri şi cântece pentru o ceremonie specială denumită „keirokai”. Cei care vor asista, vor fi şi ei răsfăţaţi cu ceai şi dulciuri, după spectacol.
Kerokai Keirokai
Vârstnicii primesc urări de sănătate şi viaţă lungă şi mulţumiri pentru contribuţia adusă societăţii. De obicei le sunt dăruite şi mici cadouri în bani, flori sau li se pregăteşti micul dejun sau cina. Le sunt adresate complimente ca să vadă cât de mult sunt apreciaţi de comunitate, nu doar de membrilor familiei.
Tot în această zi se vizitează mormintele vârstnicilor decedaţi şi le sunt aranjate locurile de odihnă.
Japonezii care au atins vârsta de 100 ani primesc un pocal de argint şi un certificat de la primul ministru al Japoniei, onorându-i astfel pentru longevitatea lor şi prosperitatea de care s-au bucurat de-a lungul vieţii.
japonese grandparents japonese grandparents
În Japonia, oamenii îşi serbează viaţă în momente diferit alese, cum ar fi Kanreki, termen care desemnează vârsta de 60 de ani. Cei care celebrează Kanreki, poartă un kimono roşu, fără mâneci, numit Chanchanko şi o glugă roşie. Alte momente de celebrare: Koki ( 70 de ani ), Kiju ( 77 de ani ), Sanju ( 80 de ani ), Beiju ( 88 de ani ), Sotsuju ( 90 de ani ) şi Hakuju ( 99 de ani ).
În trecut, pentru a face referire la bătrâni, se folosea cuvântul rōjin. Termenul a fost asociat cu slăbiciunea şi cu defectele acestei vârste, reflectate în cuvinte ca: rōjin mondai ( probleme cu oamenii bătrâni ) sau rōjin boke cu sensul peiorativ de senilitate. O dată cu noile vremuri şi terminologia legată de vârsta a treia s-a schimbat. Au apărut alternative pentru cuvântul nepopular rōjin. Cel mai comun: kōreisha . Literal, înseamnă “persoană în vârstă”, dar are o conotaţie neutră. Altă alternativă este toshiyori care înseamnă acelaşi lucru.
Îmbogăţirea terminologiei bătrâneţii nu s-a oprit însă. Cele mai cunoscute cuvinte noi sunt jukunen şi jitsunen. Literal înseamnă “ani maturi” iar jitsunen “anii adevăraţi”. Ele au fost introduse de ministrul sănătăţii, dar nu au reuşit să se integreze în viaţa de zi cu zi. Folosite sunt şi cuvinte provenite din engleză. Unul foarte cunoscut este shirubā ( argint ) folosit ca shirubā shīto ( scaun de argint ) şi se referă la scaunele din tren şi autobuze, rezervate bătrânilor.
Sakura
Cherry Blossom
Dar mai bine să vă povestesc limpede cum a început totul.
Pe 15 septembrie 1947, Nomatanimura - astăzi Yachiyocho – un sat aşezat între dealurile centrale ale prefecturii Hyogo, a mobilizat toate tricicletele motorizate din zonă pentru a transporta oameni în vârstă din zonă în holul unei şcoli. Aici, Masao Kadowaki, primarul satului li s-a adresat bătrânilor: “O persoană în vârstă este o comoară pentru fiecare casă şi de asemenea pentru satul nostru”. Înclinându-şi capul în semn de respect, a continuat: “Vă rog să împărtăşiţi cu mine, un tânăr primar, înţelepciunea voastră”.
În anul următor, Nomatanimura a desemnat ziua de 15 septembrie ca o zi a satului, dedicată bătrânilor. Acest gest s-a răspândit mai târziu în întreaga prefectură. În 1966 guvernul central a stabilit „Ziua bătrânilor” ca o nouă sărbătoare naţională, la 19 ani după ce acest eveniment s-a născut.
Primarul Kadowaki a fost îngrijorat din cauza destrămării societăţii japoneze, imediat după al doilea război modial şi mai ales de ruptura care apăruse în sistemul lor familial. Societatea de după război a parcurs o perioadă în care oamenii au urmărit doar eficienţa şi viteza de dezvoltare, pentru a recupera handicapul faţă de puterile din vest. Schimbări rapide în structura industriei şi întinderea rapidă a urbanizarii au dus la pierderea legăturile dintre oamenii comunităţiilor, vecini şi familii. În plus, se pare că inovaţiile tehnologice au avut ca rezultat o tendinţă de a considera experienţa bătrânilor ca fiind de modă veche, bătrânii nefolositori şi o povară pentru societate. Ca rezultat al acestei tendinţe, bătrânii s-au simţit inutili.
Lansez o întrebare. Pentru toţi. Sunt cei de 60 de ani cu adevărat bătrâni? „Barcagiul din satul nostru este un bătrân care împlineşte 60 de ani. Pentru vârsta lui este plin de vigoare şi el vâsleşte, atât de aprig că vâsla se îndoaie”. Acestea sunt cuvintele unui cântec pentru copii, numit "Sendo-san" ( Domnul vâslaş ) scris în 1941.
Mulţi oameni de 60 de ani s-ar fi jigniţi, pe bună dreptate, dacă cineva le-ar spune bătrâni.
Felul în care este privită vârsta a treia s-a schimbat mult în ultimii 50 de ani. Agenţia de management şi coordonare a efectuat un sondaj, întrebând oamenii la ce vârstă o persoană poate fi considerată bătrână. Jumătate dintre persoanele de 60 de ani au răspuns 70 de ani sau mai mult, urmaţi de cei care au spus 65 sau mai mult şi cei care au spus 75 sau peste. Cei între 40 şi 50 de ani au dat răspunsuri similare.
Când a fost stabilită ziua bătrânilor, în Japonia trăiau aproximativ 6 milioane de oameni cu vârsta de 65 de ani şi mai mult, adică în jur de 6% din totalul populaţiei. Acum numărul lor a crescut la 22 de milioane, respectiv 17% din total. Se estimează că în 2015 vor fi 30 de milioane de bătrâni, ceea ne spune că fiecare persoană din patru are 65 de ani sau mai mult. Într-o astfel de societate nu este posibil doar să le arăţi respect pentru vârsta lor şi să îi îndepărtezi, dimpotrivă, seniorii vor continua să fie o forţă în societate şi dincolo de cei 60 sau 70 de ani.
Schimbarea se vede nu numai în numărul lor, dar şi în ceea ce priveşte sănătatea populaţiei. Conform unui studiu făcut de guvernul de la Tokyo, sănătatea vârstnicilor s-a îmbunătăţit semnificativ în ultimii 10 ani, funcţiile vitale de asemenea, aici incluzând abilitatea de a face faţă problemelor zilnice, cum ar fi să iasă din casă singuri, la cumpărături, la plimbare sau de a-şi deschide conturi bancare, fără dificultăţi. Funcţiile vitale se referă de asemenea la abilităţi intelectuale, cum ar fi cititul cărţilor, al ziarelor, abilităţi sociale, respectiv vizitarea prietenilor. Împreună formează standardul după care trebuie judecaţi vârstnicii.
În comparaţie cu situaţia din alte ţări, bătrânii niponi îi depăşesc în privinţa abilităţilor vitale. Numărul celor cu dificultăţi privind rutina zilei reprezintă mai puţin de un sfert din numărul omologilor de aceeaşi vârstă din U.S. Takao Suzuki, deputat în guvernul metropolitan spunea: “Din punct de vedere ştiinţific, bătrânii au devenit cu zece ani mai tineri decât erau cu câteva decade în urmă. Cei de vârsta a treia ar trebui să fie mai încrezători în abilităţile lor”.
Ca o concluzie, nu putem să continuăm să folosim termenul de bătrân pentru oameni care trec 65 de ani, deoarece 19% din aceştia locuiesc în propria lor casă. Mai mult, majoritatea celor între 65 şi 74 de ani, catalogaţi ca fiind în primul val de bătrâneţe, au o sănătate excelentă. Văzând că societatea îmbătrâneşte aşa de rapid, am privit doar partea goală a paharului. Respectarea cetăţenilor seniori este un lucru bun, dar aceştia ar trebui să îşi dorească să fie utili societăţii. În Japonia, voinţa oamenilor de a lucra peste vârsta de pensionare este puternică, comparativ cu situaţia similară din alte ţări. În realitate, 19% din companii au o limita de vârstă pentru angajaţi în ceea ce priveşte pensionarea.
Sperăm că aceste bariere să fie retrase pentru cei care vor să se facă utili.






Bibliografie:
http://www.muza-chan.net/japan/index.php/blog/japanese-respect-aged-day-keirou-no-hi
http://www.marktheday.com/nationholidaydates/jpn_respectfortheagedday.aspx
http://www.worldeventsguide.com/event/1780/Japan/Respect-for-the-Aged-Day.html
http://www.planettokyo.com/news/index.cfm/fuseaction/story/ID/94/
http://gvctemp16.virtualclassroom.org/japan/yanagisawa-syouhei/keirounohi2-e.html
http://www.ehow.com/how_18310_celebrate-respect-aged.html#ixzz0viDGc23D
http://www.crownrelo.com/crown/newsletter.nsf/2007.51.agedday.htm
http://www.tokyotopia.com/respect-for-the-aged-day.html
http://search.japantimes.co.jp/cgi-bin/ek20080902a1.html
http://www.globalaging.org/elderrights/world/respect.htm

marți, 3 august 2010

Obon Days

Imediat după ce festivalul Tanabata s-a încheiat am decis să lenevesc vreo două zile, dar vremea însoţită de ploile sâcâitoare m-a împins spre Tokyo. Nu-mi place umiditatea, o constantă a acestui anotimp, media precipitaţiilor este de 155mm iar temperaturile rar scad sub 310C şi nici nu eram cine ştie ce încântat de peisajul liniştit cu ferme întinzându-se la nesfârşit în toate direcţiile. Sunt un copil al oraşului, obişnuit cu neliniştea străzilor aglomerate, foşnetul saturat cu decibeli al sutelor de maşini, vitrinele fastuoase. Dornic de puţină agitaţie, am pornit, cu scurte întreruperi, spre Tokio, unde spre nedumerirea, nu doar a voastră ci şi a mea, nu m-am oprit. Tot ce s-a petrecut în continuare a fost noroc sau doar o întâmplare fericită. Veţi hotărî singuri.
Sosit la o oră destul de târzie în capitala niponă nu am găsit nici un hotel liber. A trebuit să iau expresul iar autostrada subacvatică care trece pe sub marea Philippine m-a purtat spre ţărmuri noi. În cele din urmă m-am oprit într-un mic orăşel numit Kisarazu. Nu am găsit nici aici vreun hotel liber, convenabil pentru subţirimea finanţelor mele, dar un cuplu în vârstă m-a poftit să stau la ei. Zilele petrecute în casa lor mi-au lăsat multe amintiri plăcute. Nu mi-au cerut niciun fel de plată, am ajutat în schimb la treburile casei. Se făcea curăţenie generală. Peste două zile totul strălucea. Se pare că o mare sărbătoare se apropia. De unde ştiu asta? Credeam că e evident. Cam la fel se procedează la noi de Paşti sau Crăciun. Mai mult, copii lor, părinţi la rândul lor, au venitîn vizită. Au fost dezamăgiţi şi totodată fericiţi de cele găsite. Mă simţeam ca un intrus, dar cu multă răbdare, căci vorbeau destul de prost engleza, am reuşit să aflu despre ce era vorba.
Am aflat că festivalul pe care l-am prins în ultima secundă se numeşte Obon day, un obicei japonez care onorează spiritele strămoşilor şi durează 3 zile. A fost consemnată pentru prima dată acum 500 de ani şi a devenit în cele din urmă o sărbătoare ce prilejuieşte reuniunea familiei.
Obon este abrevierea cuvântului Urabon, tranducerea în niponă a cuvântului sanscrit “Ullambana” care, literar înseamnă "to hang upside down."
Festivalul morţilor! Sună înfricoşător şi extreme de serios însă, în forma actuală, este unul din cele mai populare şi pline de culoare sărbători.
Ce se întâmplă de fapt? Toată lumea are concediu trei zile. Mica vacanţă este folosită pentru reunirea familiei. Cu mic cu mare vizitează locurile de odihnă ale strămoşilor, mormintele sunt curăţate, micile altare închinate lor din casă, de asemenea.
În timpul celor 3 zile, întreaga familie participă la acţiunile stabilite cu această ocazie, se organizează jocuri de carnaval, se mănâncă tradiţionalele mâncăruri de vară, cum ar fi pepenele rosu şi takoyaki. În ultima zi, lampioane de hârtie sunt puse pe râuri pentru a lumina întoarcerea spiritelor în lumea morţilor.
Povestea în sine vine din India antică şi a ajuns în Japonia datorită influenţei chineze asupra budismului japonez timpuriu. Prinţul Shotoku a stabilit-o ca o sărbătoare majoră în Japonia secolului al 7-lea împreună cu Hanamatsuri care sărbătoreşte naşterea lui Buddha Sakyamuni. Festivitatea trebuia să fie ţinută în a şaptea lună, a cinsprezecea zi, a calendarului lunar. Odată cu începutul perioadei Meiji şi cu schimbarea calendarului în cel solar, Obon s-a sărbătorit în iulie sau în 15 August, în funcţie de ţinut. Hanamatsuri s-a mutat pe 8 Aprilie.
În zilele noastre, data sărbătorii variază de la o regiune la alta. Majoritatea regiunilor celebrează Obon în august. Tokyo, Yokohama şi Tohoku ţin sărbătoarea în iulie. Alte regiuni încă sărbatoresc în funcţie de calendarul lunar, făcând ca data să difere de la an la an.
Legenda povesteşte cum călugărului Mogallana îşi salvează mama din Iadul fantomelor flămânde. Neliniştit în privinţa bunăstării mamei sale după moarte, călugărul, practică meditaţia şi are o viziune spirituală care îi permite să vadă adevărata condiţie a mamei sale, una nu tocmai plăcută. Atunci el l-a întrebat pe Buddha cum să-şi elibereze mama de chinuri. Buddha l-a sfătuit să practice compasiunea şi să dăruiească ofrande călugărilor. Când mama lui a fost eliberată, Mogallana a dansat de bucurie. Originile dansului Bon sunt legate de această manifestare a bucuriei lui.
O mulţime de întrebări pot fi puse acestei poveşti. Una de reţinut. De ce a ajuns mama în iad? Ca personaj central al poveştii, mama este modelată din perspectiva patriarhală care domina toate religiile tradiţionale şi care spune că femeile sunt sursa problemelor şi sunt inferioare bărbaţilor. În tradiţiile budhismului antic, femeile erau considerate mai lumeşti şi mai egoiste decât bărbaţii, pentru că ele au un ataşament profund faţă de familie, punându-şi copii şi familia înainte de toate.
Ihai
Ihai – mici obiecte confecţionate din lemn pe care sunt inscripţionate numele celor decedaţi
Obon decoration
Decoraţii Obon

În dimineaţa zilei de 12 sau 13 august se pregătesc decoraţiuni specifice care se aşează în faţa casei sau a altarelor budiste. Familia întâmpină astfel spiritele strămoşilor. “Butsudan” a fost pregătit şi conţine “ihai”. De asemenea se aprinde un foc mic în faţa porţii în seară aceleiaşi zile, casele sunt luminate cu lampioane şi lumânări pentru ca spiritele să-şi găsească drumul spre case. Aceasta primă zi poartă numele “unkeh”.
Imediat ce se lasă noaptea, familia se strânge în faţa casei pentru a întâmpina spiritele. Cina din acea seară va fi un fel de terci numit “jushi”. Familia consumă această mâncare ca omagiu adus spiritelor.
Mâncare, băuturi şi alte ofrande sunt puse în “butsudan” ca bun venit pentru strămoşi. Printre ofrande: sake, fructe, ceai, apa şi flori. Într-o parte a “butsudan” un buchet de 13 fire scurte de trestie de zahăr şi una lungă sunt de asemenea oferite. Piesa lungă e folosită ca un baston de spirite când vor părăsi casa şi se vor întoarce în locurile unde au fost îngropaţi.
Butsudan
Butsudan = dulăpior pentru ofrande
Ofrande
Ofrande
În a doua zi, “nakabi”, strămoşilor le sunt oferite trei feluri de mâncare. Familia petrece ziua vizitându-şi apropiaţii şi cerându-le scuze strămoşilor că nu au luat legătura cu ei de mult timp. Se roagă pentru iertare şi protecţie din partea spiritelor. În trecut, ofrandele erau doar ceai şi tutun, mai târziu acestea s-au diversificat.
Jyubako 1
Jyubako
Jyubako

“Ukui” este a treia şi ultima zi din Obon. După o masă somptuoasă de adio, spiritele trebuie să se întoarcă în mormintele lor. Masa este cel mai important punct din sărbătoare şi este preparată şi pusă cu mare grijă într-o cutie numită “jyubako”. Aceasta va fi pusă în faţa lui “butsudan” sau a lui “ihai” împreună cu sake, ceai şi alte mâncăruri speciale. În timp ce gătesc aceste minunăţii, soţiile pregătesc şi “minnuku”, o mâncare specială făcută din resturi de mâncare sau ierburi. Este dusă de familie care îşi escortează spiritele înapoi în morminte pentru a fi oferită spiritelor rele sau celor care nu au un loc de ohihnă, spirite care pot fi întâlnite pe drum.
Uchikabi
Uchikabi
“Uchikabi“ sunt bani făcuţi din hârtie, ştampilaţi cu forma unei monezi, puşi pe “jyubako” pentru a se asigura că strămoşii nu vor duce lipsă de nimic în drumul lor de întoarcere. Majoritatea ofrandelor sunt oferite în număr par. Mâncarea este întotdeauna oferită în număr impar.
Când totul este aranjat pentru ospăţ, familia se adună în faţa lui “butsudan” şi se arde tămâie. Familia mulţumeşte astfel pentru sănătatea de care s-au bucurat şi se roagă pentru protecţie, fericire şi prosperitate pentru anul care vine.
După masă, bărbaţii cântă şi dansează acompaniaţi de “samisem”, un instrument muzical asemănător cu un banjo, confecţionat din piele de şarpe.
Exact înainte de miezul nopţii, spiritele sunt trimise înapoi. Capul familiei împreună cu fiii săi au obligaţia de a arde banii din hârtie. Toarnă sake şi ceai peste cenuşă, pun cutia la poartă şi se roagă ca spiritele să ajungă în siguranţă în morminte şi să revină şi la anul.
Cu această rugăciune se încheie sărbătoarea obon şi marchează începerea dansului sau “eisa”.
dancers
Photobucket
Eisa dancers

Dansurile sunt un mod tradiţional de a arăta recunoştinţă faţă de
strămoşi. Dansul şi muzica variază de la o regiune la alta, reflectând fundalul cultural unic al fiecăreia. În mod normal dansul se desfăşoară prin adunarea mulţimii într-un cerc în jurul unei schele mari din lemn numită “yagura” care serveşte pe post de podium pentru cântăreţi şi muzicieni. Majoritatea dansurilor se desfăşoară în sensul acelor de ceasornic sau invers, câteodată inversându-se sensul în mijlocul cântecului, câteodată mişcându-se spre yagura sau depărtându-se. Unele dansuri cum ar fi Kagoshima Ohara sau Tokushima Awa Odori se desfăşoară în linie dreaptă pe străzile oraşului. Acestea sunt de asemenea dansuri care folosesc recuzite cum ar fi pălării prosoape, castaniete şi evantaie.
Spectacolul de încheiere al festivalului Bon este deosebit, prin multitudinea de petarde şi lumini care sclipesc în diverse culori, luminând cerul.
Cântecele festivalului Bon au însoţit multe de generaţii, transmiţându-se pe cale orală sau scrisă, într-o formă aproape neschimbată. Redau doar două din ele:

"Vine, vino!
Să petrecem la Festivalul Bon.
Chiar şi morţii vin
În acest ajun de sărbătoare,
Ajunul Festivalului Bon! „

II
„La sărbătoarea Festivalului Bon
Toată lumea dansează
Numai Buddha din lemn
Buddha din bronz
Sau cel din piatră
Mai veghează asupra ţării Yamato! "

Un Obon nou se celebrează astfel: după ce o persoană a murit, rudele vor sărbătorii cu mare respect Obon, ca fiind prima dată. În faţă altarului budist al casei vor depune ofrande de castraveţi, vinete proaspete, orez, legume, fructe, prăjituri de oerz şi flori. Dacă festivalul Obon are loc mai repede de 49 de zile de când o persoană a decedat, perioadă în care spiritul rătăceşte între această lume şi cealaltă, sărbătoare este omisă.
Sărbătoarea Bon Odori se celebrează anual în multe comunităţi japoneze din Brazilia, Malaezia, U.S. sau Canada. Este de asemenea o parte importantă a culturii şi vieţii din arhipeleagul Hawai.
Datorită împrăştierii emigranţilor niponi pe arii atât de îndepărtate, unele ritualuri sunt diferite. Aşa se întâmplă, de ex. între nordul şi sudul Californiei, unde dansurile au fost influenţate de cultura americană.

Lanterns floating

Bibliografie:
http://www.shindharmanet.com/writings/obon2.htm
http://jasgp.org/content/view/738/179/
http://japan-fans.forumotion.com/traditii-japoneze-f8/obon-matsuri-t449.htm
http://www.mercurynews.com/ci_15487205?nclick_check=1
http://en.wikipedia.org/wiki/Bon_Festival#Origin
http://www.shingon.org/library/archive/Obon.html
Obon Tradition: http://www.youtube.com/watch?v=ci3rMFf9qKo
http://www.hhbt-la.org/Obon.html
http://raider.mountunion.edu/re/worldreligions/how_to_celebrate.htm

TANABATA

Mă plimb pe străzile răcoroase ale oraşului Tsu din Japonia. Vânzătorii locali încep să închidă magazinele, spre deosebire de cei occidentali care savurau din plin valurile de turişti ce se abăteau prin acest mic orăşel. Cerul de abia a început să îşi ţeasă şalul serii. Mulţimea se îndrepta spre centrul oraşului, toţi îmbrăcaţi în kimono-uri. Nu mi-am grăbit pasul, ei s-au oprit nu departe şi în scurt timp i-am ajuns. Observ că aceştia agăţau bileţele în bambuşi.
Mă retrag spre o terasă şi comand un suc. Oare ce sărbătoare e, mă întrebam în gând, sau aşa credeam. Amabil, un localnic ce mă vede curios şi nedumerit, se apropie de mine şi începe să-mi explice: festivalul se numeşte Tanabata şi se trage din sărbătoarea numită “the festival to plead for skills”, care s-a celebrat în China, dar a fost adoptată de palatul imperial de la Kyoto. Festivalul s-a răspândit şi la restul populaţiei în perioada Edo şi s-a amestecat cu tradiţiile bon ( pentru că aceste tradiţii erau ţinute în luna şapte, ziua 15 ) şi au devenit festivalul modern Tanabata. În perioada Edo fetele îşi doreau să coase mai bine şi să fie mai îndemanatice iar băieţii să scrie mai bine de aceea îşi scriau dorinţele pe bucăţi de hârtie. Obiceiul era să foloseşti roua de pe frunzele de taro, una dintre primele plante cultivate în Asia, pentru a prepara cerneala folosită la scrierea dorinţelor. Şi la baza acestui festival se ascunde o poveste tristă, dintre doi îndrăgostiti, inspirată din faimosul folclor chinezesc.
Odată demult, într-un sătuc, trăia un păstor tânăr, fără părinţi. Fiind cu turma la păscut, a văzut cum nişte tinere se îmbăiau în râul ce despărţea cerul de pământ şi s-a îndrăgostit de cea mai frumoasă dintre ele. Sperând că acesta va vorbi cu el, tânărul le-a furat fetelor hainele lăsate pe mal. Când şi-au terminat baia şi nu şi-au găsit hainele, l-au întrebat ce s-a întâmplat cu ele. Fata care-i furase inima păstorului i-a spus că se numeşte Tanabata şi că e Zâna Ţesătoare. I-a mai spus că fără hainele ei fermecate nu se poate întoarce în ceruri şi că tatăl ei, Zeul Cerului, îi va simţi lipsa. El, însă, nu s-a lăsat înduplecat şi nu a scos hainele din ascunzătoare, obligând-o astfel pe Zâna Ţesătoare să trăiască printre muritori, pe Pământ. Fiind amândoi tineri şi frumoşi, cei doi au ajuns să se iubească şi s-au căsătorit. În anii ce au urmat, Tanabata a născut doi fii frumoşi iar familia ei era mai fericită ca niciodată. Într-o zi când păstorul era plecat la câmp, Zâna şi-a găsit hainele ascunse în pod. Realizând faptul că era de datoria ei să se întoarcă în Cer, ea s-a îmbrăcat cu veşmintele fermecate şi l-a aşteptat pe păstor să se întoarcă. Când acesta a ajuns acasă, ea i-a spus că se va ridica la Cer şi că, dacă va dori să o vadă, va trebui să împletească o mie de papuci din paie, pe care să le îngroape apoi, în jurul unui copac. Suferind de dorul ei, tânărul a împletit papucii, i-a îngropat în jurul copacului, după cum îl învăţase ea şi acesta a început să crească, până ce ramurile lui au ajuns aproape de Cer, însă pentru că şi-a dorit din tot sufletul s-o vadă pe Tanabata, el s-a grăbit şi nu a făcut decât 999 de papuci din paie, creşterea copacului s-a oprit la doar un pas de Cer. El a strigat-o şi ea, auzindu-l, a întins mâna să-l atingă şi l-a tras lângă ea în nori. Tatăl Tanabatei nu era fericit că ea s-a căsătorit cu un muritor. Sperând că îl va determina pe păstor să abandoneze planurile de a o revedea pe soţia sa, Zeul i-a dat o sarcină grea, amăgindu-l că îl va lăsa să fie cu Tanabata dacă reuşeşte să ducă la bun sfârşit ceea ce-i va da de făcut. ” Vei păzi un câmp cu pepeni pentru trei zile şi trei nopţi, dar nu ai voie să mănânci nici unul pentru aţi astâmpăra setea” . Cele trei zile au trecut şi tânărul n-a mai putut suporta setea ce-l chinuia şi a cules un pepene pentru a-l mânca. În acel moment, apa a ţâşnit din fruct şi s-a transformat într-un râu gigantic, despărţindu-i pe cei doi îndrăgostiţi, care privindu-se unul pe celelalt peste râu au devenit stelele Altair şi Vega. Tatăl Tanabatei le permite să se întâlnească o singură dată pe an, în cea de-a 7-a zi a celei de-a 7-a luni (7 Iulie) şi atunci, din cauza lacrimilor celor doi soţi, pe Pământ plouă.
În altă versiune a poveştii, pe care am aflat-o mai târziu, Orihime, fiica lui Tentei, regele cerului, împletea haine frumoase pe malul lacului Amanogawa ( Calea Lactee ). Fiica lui muncea mult ca să-şi facă tatăl fericit şi să spunem drept reuşea. Totuşi Orihime era tristă din cauza că munca grea nu îi permitea se întâlnească şi să îndrăgostească de nimeni. Fiind îngrijorat pentru ea, Tentei a aranjat ca fiica sa să îl întâlnească pe Hikoboshi care trăia şi lucra pe cealaltă parte a Amangowa. Când cei doi s-au întâlnit s-au îndrăgostit pe loc şi s-au căsătorit puţin după. Totuşi odată căsătoriţi Orihime nu a mai putut împleti pentru tatăl ei şi Hikoboshi şi-a lăsat vacile să străbată raiul. Tentei furios i-a separat pe cei doi şi le-a interzis să se mai întâlnească. Orihime a devenit deprimată din cauza despărţirii de soţul ei şi i-a cerut tatălui ei să îi lase să se întâlnească din nou. Tentei a fost mişcat de lacrimile ficei sale şi le-a permis celor doi să se întâlnească în a şaptea zi a lunii a şaptea, doar dacă Orihime lucra greu şi termina de împletit. Prima dată când s-au reintâlnit, nu au putut să treacă râul pentru că nu era nici un pod, Orihime a plâns aşa de mult că o ceată de coţofane a venit şi au promis să construiască un pod din aripile lor pentru ca ea să treaca râul. Se spune că dacă plouă în ziua respectiva coţofanele nu pot veni şi cei doi vor trebui să mai aştepte un an ca să se întâlnească.
În general se celebrează aceasta zi, scriind dorinţe, câteodata sub formă de poezii pe TAMZAKU, bucăţele de hârtie care sunt agăţate pe ramuri de bambus, uneori împreună cu alte podoabe. Bambusul şi decaraţiile sunt adesea lansate pe apa unui râu sau arse după festival, la miezul nopţii sau a doua zi. Acest ritual este asemănător cu cel al săbătoriii Obon. Diferite regiuni ale Japoniei au diferite obiceiuri locale de Tanabata. Există, de asemenea şi un cântecel dedicat acestei sărbători:

Sasa no ha sara-sara (笹の葉 さらさら)
Nokiba ni yureru (軒端にゆれる)
Ohoshi-sama kira-kira (お星様 キラキラ)
Kingin sunago (金銀砂子)

Frunzele de bambus foşnesc, foşnesc
Tremurând sub ştreaşină
Stelele clipesc, clipesc
Aur şi argint, grăunţe de nisip

Data originală la care a fost serbată Tanabata se baza pe calendarul lunisolar japonez care e în urmă cu o lună faţă de calendarul gregorian. Ca urmare, unele festivaluri sunt ţinute pe 7 iulie, altele în 7 august, în timp ce altele încă sunt ţinute în a şaptea lună, ziua şapte, în funcţie de calendarul japonez lunisolar care e de obicei în august la calendarul gregorian.
Există şi un oraş din Brazilia care celebrează Tanabata şi anume San Paulo. Cel mai mare festival Tanabata este organizat la Kitano Tenman-gu.
Am luat o bucată de hârtie, am scris o poezie, aşa cum obişnuiesc localnicii şi am agăţat-o de bambus, în speranţa că dorinţa mea se va împlini.


http://webcache.googleusercontent.com/search?q=cache:i4r6Dod5FgoJ:ro.wikipedia.org/wiki/Mitologie_japonez%C4%83+tanabata&cd=83&hl=ro&ct=clnk&gl=ro&lr=lang_ro

http://en.wikipedia.org/wiki/Tanabata

http://www.himawari.ro/2009/06/24/festivalul-japonez-tanabata-5-iulie-2009/

http://www.comunicatemedia.ro/Festivalul_TANABATA___Valentine8217s_day_japone_ic5734.html

http://webcache.googleusercontent.com/search?q=cache:gjTU6bOtBwoJ:students.info.uaic.ro/~daniela.badea/Sarbatorile%2520si%2520festivalurile.html+tanabata&cd=31&hl=ro&ct=clnk&gl=ro&lr=lang_ro

Fotografii: http://commons.wikimedia.org/wiki/Category:Tanabata

http://www2.gol.com/users/stever/orihime.htm

luni, 2 august 2010

Motto

„Vreau să fiu un nou Labiş”
Un motto ca oricare altul ales la o vârstă când... poezie era cuvântul sau cuvântul poezie?! Oricum, mult prea fragedă ca să vă judec. N-o fac nici acum.
Neplăcut când o persoană nu te înţelege, trist când două sau mai multe persoane cred că vrei să fii o simplă copie, dezamăgitor când se pare că nimeni nu vrea să treacă dincolo de cuvinte şi să citească adevăratul lor mesaj: revolta în faţa a ceea ce ar fi putut fi, dezamăgire în faţa realităţii. Una în care visele se deformează, se sfâşie ca dantela, guvernată de Guliveri minusculi iar noi... simple seminţe purtate de vânt.
Ce nedrept mi se pare! Iar lumea literară... un veşnic balans între bucurie şi tristeţe. Sau e doar glasul meu amărui de adolescent sălbatic rărăcind neostenit printre cuvinte?!

About Me

Fotografia mea
Cărţi publicate: "Muguri", antologie - 2006, Cluj-Napoca "Gesturi fireşti" - 2007, volum de proză, Iaşi "Poveştile de la Bojdeucă" - 2008, proză, Iaşi "Plictiseală si propuneri" - 2004, Cluj "Poveşti, povestiri, poezii" - 2005, Cluj "Mici poveşti pentru pitici" – 2006, Cluj, "Aripi pe cerul poeziei" - 2008, Giurgiu. Ana Basis, poezie, Brasov - 2008. Apariţii în: Revista literară „Oglinda literară”, revista literară „Visul”, revista „Agero”, „Universul copiilor”, revista „Muguri”, presa locală şi străinătate, mai ales în Franţa şi Canada.

Vitrina cu trofee

Loading...