Persoane interesate

duminică, 27 decembrie 2009

Wagner


wagner - voci 2
Asculta mai multe audio Muzica

miercuri, 23 decembrie 2009

Iarnă pe râu

Iarnă pr râu

lumină de iarnă

lumină de iarnă 1


Photo: "Winter Window" by Alexander Volkov

marți, 1 decembrie 2009

Otsukimi. Semnificaţii şi obiceiuri


Vineri seara am fost cu mom, la Centrul cultural japonez. Mă bucur că a insistat să ieşim din casă, deşi vremea numai de plimbare nu era. Ba, la reîntoarcere, ne-a plouat bine. Primisem de la doamna Maria Tirenescu un mail care anunţa o întâlnire pentru a sărbătorii şi a descoperi, împreună cu cei doritori, semnificaţii şi obiceiuri legate de Otsukimi. Este sărbătoarea lunii, mai corect spus a privitului lunii. Este o ocazie oferită de terminarea anotimpului ploios în Japonia. Prezentarea făcută de Minodora Bute, secretara centrului, n-a fost exact ceea mă aşteptam, dar a oferit câteva repere, pentru noi interesante, dat fiind noutatea lor.
La final, a intervenit gazda, domnul Tzukaro. Nu sunt foarte sigur dacă aşa se scrie, cu siguranţă însă, aşa se aude. El a subliniat că sărbătoarea este în primul rând prilej pentru reîntâlnirea familiei, prietenilor. Servesc diverse mâncăruri, mai ales dulciuri, beau sake, discută şi caută iepurele din lună. Bineînţeles că mi s-a părut cam ciudat să aibă o asemenea ocupaţie, apoi am aflat că iepurele lunatic e o veche legendă de-a lor. Cu legendele n-ai cum să te iei în răspăr, poţi doar să le asculţi cu sufletul, aşa că voi căuta mai multe pe net, pentru că de la domnul Tyukaro n-am aflat mai mult.
A vorbit frumos, a vorbit cu patimă, a însufleţit inimi, acest mic japonez. Este la Cluj de cel puţin 6 ani, după cum mărturisea soţia lui. Părerea dânsului despre europeni: vorbesc, vorbesc, vorbesc, însă au uitat să privească, nu doar luna, ci tot ce este în jurul lor. Foarte curios să afle când am privit ultima oară luna, ne tot întreba la fiecare cinci minute: „ Când aţi privit ultima oară luna? Nu cinci secunde, nu zece, ci minute în şir, să admiraţi, să descoperiţi, să iscodiţi...”. Eu m-am făcut mic, mă rog, cât am putut de mic... dar voi? Când aţi privit ultima oară luna?!?
La sfârşitul discuţiilor, completărilor şi întrebărilor din public, am fost invitaţi şi delectaţi cu o gustare pregătită de soţia gazdei şi cele două tinere din ţara florilor de cireş. Ce de clişee! Cer iertare. Din ţara îndepărtatului est. Alt clişeu. Oops! S-au servit, diferite mâncăruri tradiţionale cu această ocazie. Găluşte de orez, vedetele serii, dată fiind similitudinea acestora cu luna, au sosit în două variante: cu sos de zahăr caramelizat, presărat cu praf de soia şi varianta a doua, cu pastă de fasole roşie îndulcită. Pe masă, lângă platouri, tronau două vase pântecoase cu ceai verde şi ceai din fructe de pădure, pet-uri cu apă minerală, cât pe ce să scriu milenară şi sucuri. Totul plăcut aranjat pe o faţă de masă în pătrăţele brune şi albastru închis. Nu ştiu de ce, mie aşa mi s-a părut, cele două culori făceau trimitere la subiectul întâlnirii, luna plină în anotimpul toamnei.
Alte feluri nu le mai ţin minte. Staţi să vă spun de ce. La primul fel de găluşte am făcut: yamiiii! Hei! Nu doar eu! Lasăţi, nu râdeţi, se ştie deja că-s pofticios. La cel de-al doilea, dacă nu mi s-ar fi spus că este fasole, aş fi băgat mâna în foc că au pus gem peste găluşte, aşa că m-am păcălit. Deşi nu-mi place fasolea deloc, deloc, am mâncat câteva bucăţi şi din acest fel.
Printre invitaţi, domnul Ioan Marinescu Puiu, cunoscutul autor a cinci cărţi de haiku. Domniei sale i-au fost premiate câteva poeme la concursurile nipone de haiku. E foarte apreciat de cititorii acestor scurtisime perle, nu numai aici, ci şi în Japonia şi India. Ne-a încântat cu lectura câtorva dintre ele, avânt drept tematică luna.
Alţi participanţi: o studentă la facultatea de litere din Cluj, de origine niponă, doamna Tzukaro şi încă două tinere japoneze, nu ştiu cu ce ocazie în oraşul nostru, doamna Mirela Trif, din Câmpia Turzii, ucenică şi dânsa în ale haiku-ului, membră a grupului Romanian Kukai. Sosise la Cluj special pentru această întâlnire. A fost o surpriză pentru ea şi s-a arătat încântată să mă întâlnească în carne şi oase. A venit să-mi vorbească imediat ce prezentarea a luat sfârşit. Bineînţeles, după cum vă închipuiți, doar mă ştiţi, n-am reuşit să leg două cuvinte. Drept care i-am oferit adresa de mail, doar, doar, trec şi trece peste momentul de stânjeneală. Alţi participanţi: iubitori ai Japoniei, ai culturii nipone, de toate vârstele, din cele mai variate domenii de pregătire.
Neobişnuit pentru mine, m-am împrietenit foarte repede cu doamna Tzukaro. Una din fete, studentă la conservator, secţia vioară, o învăţa să pronunţe litera „l”. Îi admiram doamnei eforturile şi perseveranţa în a învăţa pronunţia unei litere care, am aflat, cu stupoare, na! uite recunosc, că în limba niponă nu există. Pronunţa un „l” mai aproape de „r” şi râdea din toată inima de fiecare dată când pronunţia ei era exactă.
Amândoi, soţ şi soţie, rătăciţi la Cluj, posedă, lucru rar, un zâmbet cald care nu poate decât să lege oameni. De mirare că m-am lipit de ei imediat? Domnul Tzukaro a venit şi m-a salutat, am dat mâna şi, după o scurtă discuţie, m-a invitat la următoarele reuniuni. L-am asigurat că voi profita de orice pretext îmi va fi oferit de-acum înainte pentru a descoperi lucruri noi despre cultura care m-a reaşezat pe drumul poeziei. Bucuroasă, doamna m-a învăţat primele cuvinte în japoneză: mama - Oka-san, bunica – Oba-san, bunic – Ogi-san, multumesc – arigato şi la revedere - sayonara. Nu ştiu dacă exact aşa se scrie, sigur aşa se pronunţă. Am reuşit astfel la plecare, împreună cu o mică plecăciune, să îmi iau rămas bun de la gazde, cu un salut, stil nipon: Sayonara.


Redau şi o parte din prezentarea făcută nouă, completată de mine cu date descoperite pe diverse site-uri.

Otsukimi (お月見) – Privirea Lunii

După o vara umedă, ce pare aproape interminabilă, tsuyu, apariţia lunii pline într-o noapte de toamnă poate fi o privelişte minunată. Otsukimi, literal, privirea lunii, este un obicei provenit din China şi cultivat în Japonia din secolul al X-lea.
Oamenii vechii Japonii aveau un ataşament emoţional profund faţă de luna mereu schimbătoare, un corp ceresc mistic care le măsura viaţa în vremuri şi anotimpuri. Cea mai veche povestea japoneză populară este "Taketori monogatari", povestea unei prinţese de pe Lună.
Luna plină era considerată cea mai frumoasă dintre toate feţele pe care le lua astrul în fazele ei iar dintre toate lunile pline, cea mai frumoasă era cea de la mijlocul toamnei numită Chushu no Meigetsu sărbătorită în mod tradiţional în 15 august în conformitate cu vechiul calendar lunar.
Obiceiul realizării banchetelor în aer liber pentru admirarea lunii a devenit unul comun în epoca de aur a Japoniei, perioada Heian (794-1192). Aristocraţii vremii se bucurau de petreceri elegante la lumina lunii numite Mizuki şi Tsuki- no- utage în timpul cărora compuneau poeme scurte din 31 de silabe numite waka, ascultau muzică şi se plimbau în bărci de plăcere din care priveau reflecţia lunii în apa mişcătoare.

Otsukimi din zilele noastre sunt ţinute pentru a petrece un timp plăcut cu prietenii şi familia. Ele sunt marcate de decoraţiuni cu iarbă de pampas, susuki, şi ofrande din găluşte de orez, tsukimi dango, castane, kuri, boabe de soia, şi sake. Vesela folosită reflectă elemente care sugerează luna.

Din perioada Edo festivalul a câştigat popularitate şi în rândul agricultorilor care aduc ofrande lunii pentru o recoltă bogată. Sunt oferite cartofi dulci, fasole sau castane.
Astăzi un mic aranjament din iarba de pampas, susuki, şi trifoi, hagi, constituie darul oferit în speranţa ca dorinţele bune să devină realitate.
Unul din cele mai populare locuri pentru admirarea lunii pline în Japonia este considerat iazul Osawa no ike din Kyoto. Aici bărcile cu cap de dragon, care pot fi văzute plutind pe apă însoţite de muzică tradiţională cântată la koto, crează o atmosferă magică. De asemenea la altarul Shinto Shimogamo din Kyoto, otsukimi este sărbătorit prin dansuri vechi din perioada Heian.




Influenţa acestui eveniment a ajuns până la Mc. Donald`s care oferă, ca noutate de toamnă sandwich-ul Tsukimi, pe o chiflă sunt aranjate un ou prăjit şi o felie de caşcaval. Reclama folosită cuprinde nişte iepuri zburători preluaţi dintr-o veche legendă legată de acest eveniment care vorbeşte despre un iepure care face mochi (pastă de orez) pe lună. În alte culturi, precum cea chineză sau indiană de unde se pare că ar descinde această legendă, prezenţa iepurelui pe lună are alte explicaţii.
Spre deosebire de China, de unde provine acest obicei al lunii, pe lângă data de 15 august stabilită tradiţional ca otsukimi, în Japonia există încă o dată pentru această sărbătoare în 13 septembrie numită juusanya (十三夜), a 13-a zi a lunii, sau ato no tsuki(後の月), ultima lună. În realitate ziua de otsukimi se schimbă de la un an la altul. Şi aceasta datorită faptului că otsukimi este o sărbătoare stabilită după calendarul lunar, dar care îşi urmează cursul în prezent după calendarul solar.

O întrebare valabilă ar fi aceea dacă sărbătoarea lunii pline de la mijlocul toamnei se suprapune realmente cu apariţia lunii pline pe cer. Dacă comparăm data sărbătorii conform calndarului lunar şi forma/ faza lunii în realitate pe parcursul mai multor ani putem observa ca data de 15 nu este relevantă întotdeauna. Se încadrează aproximativ în intervalul 13- 17.

Dacă vă întrebaţi despre iepuri ...n-am găsit nimic despre aceasta legenda. Pot să spun doar că în Japonia, nu văd „Omul din Luna" sau brânză elveţiană, ei văd un iepure preparând mochi, pastă de orez. Tu poţi să vezi asta?

Exemple de haiku cu motivul lunii au fost oferite de domnişoara Minodora Bute.
Sunteţi invitaţi să contribuiţi şi dumneavoastră, cu creaţiile proprii.

“Potriveşte-i un mâner
lunii:
ce evantai frumos! “
(Sokan – considerat întemeietorul haiku-lui)

“Norii, când şi când,
acoperă luna împrospătând
lumina privirilor.”
(Matsuo Basho)

“Iată! luna glacială
pictează umbrele copacilor
pe zăpadă!”
(Otani Kubutsu)

“Sub zborul gâştelor sălbatice,
pe o colină, la poale de munte,
luna îşi scrie numele.”
(Yosa Buson)

„În lumina lunii,
prunul alb devine din nou
un pom al iernii.”
(Yosa Buson)

“Nimbul lunii-
nu-i oare parfumul florilor de prun
înălţat la ceruri?”
(Yosa Buson)

Exemplu de tanka/ waka:

“Cad fulgi, cad fulgi de nea
Pe prunul abia înflorit
Ca să-ţi arăt minunea,
Eu i-am cules din ramuri-
Dar mi s-au topit în palmă!”
(Poet anonim)



Bibliografie:
Florin Vasiliu şi Brânduşa Steiciuc – Interferenţe lirice, Constelaţia Haiku, ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1989.
Ion Acsan, Dan Constantinescu – Tanka-Haiku, Antologie de poezie clasică japoneză, ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981.

Surse electronice:
http://www.kyoto.travel/events/otsukimi_moon_viewing.html
http://mboogiedown-japan.blogspot.com/2007/10/otsukimi-honorable-moon-viewing.html
http://www.sci-museum.kita.osaka.jp/~kazu/tsukimi/newtukimi.html
http://www.japan-guide.com/e/e2277.html

sâmbătă, 28 noiembrie 2009

Legenda cutremurelor

A existat odată, demult, acum două zile, dacă nu mă înşeală amintirile, un balaur ce lucra la departamentul gândirii şi comportamentul balaurilor. Trebuie să declar, că în lumea lor, regulile erau foarte stricte. De exemplu, toţi balaurii trebuie să se învârtă în timp ce se deplasează sau să fie extrem de înfricoşători faţă cu oamenii.
Până acum totul normal, însă ceea ce nu ştiţi, este că balaurul nostru ameţeşte când se-nvârteşte, foarte uşor şi de multe ori, mai multe sate au fost îngropate în prânzul său.
Păi, aţi putea să vă-ntrebaţi cum de căpcăunul nostru lucrează la acest departament când însuşi el are probleme. Aici vă pot oferi o explicaţie. Vedeţi voi, balaurului nostru îi place să danseze step. De aceea ceilalţi au considerat că ar fi o problemă mult mai mare pentru oameni, decât să îi sperie.
De aceea există cutremure, personajul nostru cel undeva, dansează step.

- Nu, nu aşa trebuie grăită o astfel de poveste! Habar n-ai de nimic!
Uite, să-ţi spun eu cum se compune-spune o poveste.


A existat odată, demult, acum două zile, dacă nu mă înşeală amintirile, un dinozaur ce lucra la departamentul gândirii şi comportamentului de balaur. Trebuie să declar, pentru forul tutelar – interstelar, foooooarte protocolar, că în lumea lor, a balaurilor, regulile erau foarte stricte, de aceea nu există delicte. De exemplu, toţi balaurii trebuie să se învârtă în timp ce se deplasează, nu doar de Bobotează şi nu contează că bulversează circulaţia stârnind agitaţia sau să fie extrem de înfricoşători ambasadori în faţa oamenilor.
Până acum totul pare normal, însă ceea ce nu ştiţi, este că balaurul nostru ameţeşte când se-nvârteşte, foarte uşor şi de multe ori, câteva sate au fost îngropate în prânzurile personale şi abandonate pân’ au fost curăţate.
Păi, aţi putea să vă-ntrebaţi cum de căpcăunul nostru lucrează la acest departament când el însuşi are probleme, cu carul sau abecedarul?! Hm!! Aici vă pot oferi o explicaţie. Vedeţi voi, balaurului nostru, sfârlează, îi place să danseze step. Când? Oricând! Extraordinar de mult, stârnind tumult, mai ales la un adult, extraordinar de cald, mai ceva ca un herald.
Ceilalţi, vicleni, au considerat, ba chiar au demonstrat că ar fi adecvat de îndurat pentru concetăţeni, scosul din pepeni, mai bine decât clasicul speriat.

De aceea există cutremure, acestea-s lucruri sigure, undeva, personajul nostru cel amuzant, manierat şi neajutorat, dansează stepul antrenant, necenzurat ...

Dar nu vă speriaţi sunt doar cele mititele, când tremuri de râs, niciodată de plâns, nu cutremure adevărate, nici măcar inventate spre spaima spiriduşilor şi a păpuşilor.

joi, 26 noiembrie 2009

Păpuşi

colţul acesta mă inventează pe mine liniile tale
născocesc alt cotlon uneori
toate bazele sunt rezervate ne învârtim
unul în jurul celuilalt într-un dans subtil
în care nu se regăsesc cuvinte să ne însoţească
menuetul printr-un întuneric ce ironizează
urmele cârpim aceleaşi întâmplări de când lumea
dăruiţi cu priceperea de a cuprinde magicul
împletim chingi peste ochi speranţa o aruncăm
peste umăr încercând să controlăm fiecare
cădere mai jos adânc singurele sunete
bufnetul vântului şoptind nisipului prelins din piatră

din când în când ne ştergem fruntea cu o mânecă
şi sperăm că totul va merge bine

Dintre zile

sunt geamăn
înger modern
neatins de prezent
peţesc cuvinte
între ieri şi acum
răscolindu-mă

Nopţile mele

am visat o lună
cu feţe schimbătoare
se rotea nebună
pe hotarul primordial al timpului
tineri se bâlbâiau
ameninţând echilibrul
bătrâni neputincioşi
îngenunchiau la marginea drumului

tunetul a încreţit faţa nopţii
ecoul lovitură întârziată
a căzut peste zâmbetul lumii
golit de sânge



Ascultând Gary Moore

ating absent coala
deja nemulţumit
o chitară zbârnâie prosteşte
gheare zgârâie şira spinării
înăuntru departe
magnolia de fier aşteaptă încordată
nu înfloreşte încă la suprafaţă
partea cea mai rea
e că nu ştiu nimic despre asta
mi-ai spus doar că timpul crapă toate iubirile


April e aici

april e aici
răzbate din frunzişuri
cântecul mierlei

în pantoful vechi
o pânză de paianjen
plină de rouă


Dragonul pe cer

Dragonul pe cer
printre spicele de grâu
aleargă copii

soare la apus
pârâu printre mesteceni
nici un peştişor


Noapte albă

trăiri intense
noaptea îţi dăruieşte
vise mănunchiuri

aşteptându-te
îmi ţine de urât
un mail

duminică, 8 noiembrie 2009

Crom

Photobucket

sâmbătă, 7 noiembrie 2009

În ploaia serilor târzii

Seri târzii

Photo: rain by utopicman

duminică, 1 noiembrie 2009

doar acasă

într-o amiază
ieșită în drumul unei veri târzii -
treptele vârstei

sub lumina mișcată,
iarba cenușie -
pașii mei și gustul tăcerii
sonorități de blues infinit,
și timpul ce-mpletește
paloarea sublimă a zilei...

vineri, 16 octombrie 2009

Diriga 009

Prima zi de şcoală. N-am bănuit atunci, că peste doar trei săptămâni voi spune despre cineva că este cea mai bună dirigintă din lume. Asta în ciuda faptului că mi-a dat un 2. La engleză, bineînţeles. Dar să încep cu începutul, aşa cum este firesc.
- Sunt doamna Gabor. Sanda Gabor.
Parcă suntem într-un film cu James Bond. Am dreptate? Aşa s-a prezentat clasei 9 B, profesoara de engleză şi diriginta noastră.
Înaltă de 1, 65, nu mai mult, impune, nu prin silueta, uşor rotundă, ci prin caracter şi felul în care abordează orice subiect. Cu vârsta cuprinsă între 35 şi 40 de ani, păr scurt, blond, ochii ei căprui te fixează imediat ce te-au prins în colimator. Calcă iute, hotărât. Gesturi precise, aproape sacadate. Te aştepţi să fie profă de mate, în nici un caz de limbi străine.
Avertizarea vremurilor ce ne-aşteaptă a venit de la început: am de gând să vă învăţ engleză. Şi nu oricum. O să ajungeţi că, dimineaţa când vă treziţi, să vă spuneţi: am cu Gabor. Lua-o-ar dracu şi pe asta!
Orele au loc oriunde şi oricând. Ne întâlnim cu ea, n-are importanţa unde, conversaţia se desfăşoară numai în engleză. Să nu te pună Domnul să scoţi un cuvânt în română, mai ales la ora ei. Catalogul se completează automat cu un 2.
Lecţii doar în clasă? S-o credeţi voi! La ora 20: 30, seara, of course! trimite linkul lecţiei pe calculator. Unele sunt chiar amuzante. De exemplu, Battle Ship. De câte ori reuşeşti să loveşti nava inamică, se deschide o fereastră cu un exerciţiu de gramatică. La sfârşit, primeşti notă. O precizare: pe net au loc mai ales lecţiile de gramatică.
La aceeaşi oră încep meditaţiile. Până la 22: 30. Poţi întreba orice. În engleză, normal!
Orele cu ea au devenit şi ore de religie. Ne rugăm fierbinte, în gând, bineînţeles, să nu fim luaţi la întrebări şi dacă totuşi se întâmplă, să descoperim rapid, prin cotloanele minţii, cuvântul cerut, expresia potrivită. De ce rapid? Nota scade cu un punct sau chiar două, funcţie de lungimea ezitării.
Ca să fiu corect, trebuie să mai adaug ceva. Important. Cu toate că, la orele ei este un adevărat dictator, sergenţi din armată să se ascundă, cum iese pe uşă clasei devine cea mai amuzantă şi agreabilă dintre profii pe care i-am întâlnit.
La sfârşitul celei de-a doua săptămâni de şcoală, surpriză: sâmbătă adunarea la capătul cartierului Mănăştur. Pentru cei care nu ştiu, e cartierul în care locuiesc. Unul periferic învecinat spre nord cu păduri, loc de odihnă duminicală, mult iubit de clujeni. Deşi nu s-ar zice, după mormanele de gunoaie rămase în urma lor.
Revin. Mergem la iarbă verde! Tot aşa de bine puteam spune ”la ceapă verde” pentru că a fost prezentă din plin la gustarea luată împreună. Pentru mine, o premieră ieşirea cu colegii de clasă iar la final, am concluzionat fără ezitare, una plăcută. Căci abia atunci am înţeles scopul excursiei. Eliberaţi de supravegherea profesorilor, departe de sălile de clasă, de constrângerile impuse de riguroasa disciplină, aveam ocazia să ne descoperim reciproc dincolo de „coperţi”. Şi pentru că tot este profesoară de engleză, discuţiile s-au purtat numai în respectiva limbă. Nu conta accentul nostru care bănuiesc ar fi pus pe fugă orice britanic veritabil, nu conta conversaţia destul de împiedecată, pentru că nimeni nu ne spusese cum să-i spunem la slănină în altă limbă decât a noastră. Mai importantă s-a dovedit prietenia ce s-a înfiripat între noi. S-a râs, s-a glumit, s-a cântat, am jucat footbal. Toţi la grămadă. Zbieretele noastre au umplut valea. Bănuiesc că cei care treceau prin zonă ne-au categorisit drept o ceată de englezi ţăcăniţi.
Am înregistrat aici o altă premieră. Pare că anul a fost încărcat doar cu premiere pentru mine. Am mâncat slănină bine prăjită pe focul pe care subsemnatul l-a aprins şi întreţinut, ceilalţi fiind complet pe dinafară în nobila „artă” a supravieţuirii în natură. Vedeţi cum mă laud?
Singurele lucruri neplăcute: milioanele de musculiţe care ne-au însoţit escapada, asta până când focul, dar mai ales fumul, le-a alungat şi arsura provocată de o bucată de slănină rumenită, înfiptă în nelipsita nuia, stângaci condusă de Iulia, colega despre care am povestit deja în altă parte.
Mâncarea a fost servită cu mâna. Aud? Ce să caute tacâmuri între „tocilari”? Hm! Să fim serioşi!
Săptămâna imediat următoare, lecţia de engleză s-a desfăşurat la Grădina Botanică, una din cele mai frumoase şi mai bogate în specii de plante din Europa. O altă provocare pentru noi. Timp de două ore am fost supuşi artileriei grele: mine personale, grenade, mitraliere cu gloanţe de calibru „2” în catalog. Hai, să mă laud puţin. Iarăşi! Aveţi dreptate! Am câştigat 5 puncte credit. Respectiv, dacă nu sunt mulţumit de notele pe care le primesc, pot apela la credit şi rotunji viitoare note. Numai bine pentru că luni, încasez un doi cât mine de mare. Lucrasem pe grupe iar colega mea, habar n-am cum o cheamă, nu-i cunosc încă pe toţi, nu s-a oprit din scris în momentul în care profa a spus să punem creioanele pe masă. Adevărul e că numai la ea nu mă uitam. Eram total absorbit de oră şi stresat să nu mă prindă profa visând, cum făceam de obicei la vechea şcoală. Regulile sunt reguli, lucrul în echipă presupune sancţionarea întregii echipe pentru greşelile unui membru al trupei. Aşa că am încasat „răsplata”. Fără comentarii. Staţi, nu e tot! Bineînţeles că nu aveam de ce să apelez la credit. Penitenţa era alta. Pentru ştergerea notei, trebuia să scriu un poem. In English, of course. Nu orice poem. Trebuia să conţină cuvintele „house” şi „home”, lecţia noastră din acea zi. Nu orice case, unele deosebite, neîntâlnite. L-am scris. Poemul. Am şters ruşinea din catalog.
Please, nu-mi cereţi şi poemul. Domniile lor, editorii mă vor expedia urgent la Atelier. Pe bună dreptate.
Da’, am “furat” şi un zece. Numai că de restul pot să mă ling pe bot. Până nu devin mai curajos, mai mult de nouă nu mai primesc. Of!
Am observat şi cred că aţi remarcat şi voi că vorbesc mai mult de mine, decât despre diriga 009. Răsfăţel, răsfăţel, răsfăţel, ar spune un bun prieten, dar vorbind despre ore, despre modul de predare şi notare, am creionat un portret mai credibil, mai realist al dirigentei decât orice alte descrieri.


duminică, 11 octombrie 2009

duminică, 4 octombrie 2009

Interviu printre colegi - Iulia

Am început liceul cu dreptul. Profesorii: multe pretenții, exigenți, dar cumva mi se pare firesc. Unii sunt prietenoşi, alţii duşi cu pluta. ( Nu am de gând să specific deoarece pot intra într-un mare bucluc. )
Să nu credeți că mă plâng. Dimpotrivă. Atmosfera este plăcută, multă muncă, competiție, relații și discuții amicale pe care nu le credeam posibile.
Încântat foarte, am scris acel prim articol. Cu adevărat dintr-o suflare. Eu, care bibilesc textele până îi aduc pe toți la disperare.
Ideea pentru o continuare mi-a sugerat-o Teodor, un fel de jurnal, spunea el.
Imediat m-am gândit la o serie de interviuri printre colegi. Aș prezenta lumea, viața în liceu, viitorul, din punctul lor de vedere.
Din păcate, colegii sunt destul de indiferenți. Unii m-au refuzat, alții au spus două vorbe, pe care greu să le-nflorești.
Cum niciodată nu renunț cu una, cu două, am pornit ață spre posibili aliați. Bine am procedat. I-am găsit, unde nici nu gândeam.
Hei! Ar trebui să mă atenționați! Se poartă trasul de mânecă! Vedeți doar că iarăși m-am întins la povești.
Gata. Încep.
Trebuie să spun că Iulia mi-a fost colegă și în clasele V – VIII, totuși nu țin minte să fi schimbat cinci vorbe, în cei patru ani petrecuți în aceeași clasă. Nici măcar nu am necăjit-o pentru încâlceala de păr ce arată taman ca o blana de oaie. De unde și porecla ce s-a agățat scai de ea, din prima zi: Oița!
Bine! Bine! Mărturisesc! Ne mai ciondăneam în generală.
Să revin la colega mea. Peruca nu se potrivește deloc, dar deloc, cu fața fină, ușor triunghiulară, așa cum, tupeul afișat de câte ori atacă indiferent ce problemă, nu se potrivește cu blândețea ochilor căprui.
Ne-am descoperit abia în prima săptămână de școală, în drum spre casă. Trebuie să mărturisesc ceva: sunt un răsfățat! Mă însoțesc în drumul spre casă, trei colege, toate de la vechea școală. Mai mult, vechea clasă. Blonda, bruna, șatena. Le-aș putea caracteriza simplu: blândețe, emoție, îndrăzneală. Bineînțeles ultima este Iulia, de care tocmai povestesc.
Plin de un tupeu care nu mă caracterizează de obicei, de unde atâta curaj, doar Domnul știe, abordez frontal reduta numită Iulia.
Prima întrebare e firească: ce părere ai despre profesori?
Răspunde cu aplomb:
- Bă! Mie toți profesorii mi se par ok, înafară de Grasu’. Mărturisesc că nu știu cine e Grasu’. Deci, nu mă luați la bani mărunți.

2. Ce părere ai despre liceu?
Cuvintele țâșnesc de pe buzele subțiri, fără ezitare.
- Îmi place clădirea, sălile de clasă sunt mari – restul e istorie – nu ca la Bălcescu, unde clasele sunt cât dormitorul părinților mei. Sincer să fiu nu prea am înţeles. Iulia continuă, imperturbabilă.
- Ca societate, copiii, adică colegi noștrii, sunt “normali”, nu ca cei de la Bălcescu, unde elevii sunt de bani gata.
De parcă acolo, la vechea școală, nu erau. Trebuia doar să fii atent la mărcile care-i îmbracă. Însă se purtau cu mai mult bun simț. Uneori. Aveți dreptate, doar unii.

Hai, să vă spun și istoria. În clasa a 8-a s-a organizat o vizită la “Bălcescu”. Aducea mai mult a iscodire a viitoarelor teritorii ce trebuiau cucerite de barbarii de la periferie, recte noi.
Coridoarele au fost inundate de chipuri curioase, profesorii luați la bani mărunți, doar șleahta făcea parte din clasele de elită ale orașului. Viitorii absolvenți au etalat victorii locale și naționale. Să știe snobii cine-i calcă.
Spun „au fost”, pentru că eu eram în drum spre Suceava. Micile victorii se cer savurate. Scena cheamă, ademenitoare, aplauzele molcomesc orgolii. Să revenim.
Deși impresiile culese în urma acestei incursiuni numai favorabile nu au fost, mulți din foști colegi au optat pentru această școală.

3. Ce așteptări ai de la acest liceu?
- Eu vreau să învăț cât mai bine limba engleză. Că de aia am venit aici!
Doar atât? Hm!

4. Planuri de viitor
- Îmi doresc să practic o meserie în care să ajut oamenii, gen psihologie. Dar dacă mergi tu acolo, ce șanse am eu să fiu remarcată?
Mă întreabă și se întreabă Iulia. Și parcă nu mai e așa de sigură pe ea.

vineri, 2 octombrie 2009

Într-o joi, așteptând ploi

Deschid ochii. 5: 30. Afară, beznă. Opresc ceasul. N-are rost să-l trezesc și pe Andrei. Încă. Am răgaz să ocup baia cel puțin 15 minute. Prind viteză. Ar trebui să mă lăudați. Mă mișc mai repede decât de obicei. Nu vreți? Nu-i nimic. Poate altădată. La 5: 45 intru tiptil în bucătărie. Nu vreau s-o trezesc. În zadar. Apare după câteva minute. Reușisem doar să scot pâinea și să ung una din felii cu un strat generos de unt. Privesc atent scamatoria. Din trei mișcări, micul dejun sfârâie în tigaie iar sandwiciul se lăfăie impunător, cu șervețelul alături. Cum adică alături? Păi dacă nu vreau să mănânc și hârtia! Nu mă credeți?! Ia încercați voi să înveliți gustarea în șervețel, apoi s-o așezați cuminte în ghiozdanul burdușit deja. Cărți, caiete, penar, un măr. Neapărat roșu. Potolește setea. Mărul, bineînțeles. Apoi, în pauza mare, poftiți de mâncați. De unde! Șervețelul e una cu felia de pâine. Nu-l poți desprinde decât cu... Cu ce? Ciupești cât poți de ușor, așa, să mai rămână ceva și pentru stomacul ce-și cere drepturile zgomotos, nepăsător la prezența de lângă mine. Numai bine o sperie pe noua colegă. Numai una, întrebați nedumeriți. Ei, și voi acum! Numai una îmi place. Plăcută, satenă, simplă. Dă, Doamne, ca, peste un an, doi să nu se picteze și înzorzoneze ca o paparudă. Ultima slăbiciune nu ieșea din casă până nu-și ascundea albastrul ochilor. Cu negru. Brrr! Să revenim. La sandwich, normal! Când ai terminat de ciupilit, cât de cât, sună clopoțelul. Care clopoțel?! E ditamai soneria! Pauza s-a terminat. Muști cu poftă prima îmbucătură, mesteci pe fugă, a doua înainte de-a intra în clasă. Noroc de coridoare lungi. Apare proful. Încă una, a treia, pe furiș. Restul îl dosești în bancă. Speri să nu uiți și să împingi caietul exact în ce-a mai rămas din gustarea ta. Ai pus-o de-un caiet nou. Pe cel mânjit cu unt și felioare de șuncă îl poți arunca. Ce spuneam? A, da! Șervețelul. Vedeți? Mai bine alături. Uf!
La 6 apare și Andrei. Sunt deja așezat la masă. Azi: un ou, o bucățică de franzelă și o jumătate de roșie. Fratele meu se mulțumește cu un pahar cu lapte. Gata. Am terminat. La fel de rapid, picioarele aterizează în adidași, scurta de fâș îmbrățișează trupul fusiform, ghiozdanul se cațără pe spate. Ieșim amândoi pe ușă, nu înainte de a ne lua rămas bun de la mama. Fiecare în felul lui.
Fuga la trolebus. Una, două, ... a cincea stație. Ne smulgem din înghesuiala trupurilor și coborâm. Tălpălim unul lângă altul, până aproape de liceu. Picioarele pășesc automat. Mintea s-a retras într-un cotlon. Noi povești se-nchipuie încercând să răspundă sutelor de întrebări. Cum au apărut boabele de porumb? Dar cacaoa? De când mâncăm pâine prajită? Între timp am depășit Teatrul, Turnul Croitorilor se profilează întunecat. În spatele lui zăresc clădirea ce mă interesează. Un semn cu mâna și intru în curte. Mai mult alergând, urc cele două etaje. Clasa mea e pe dreapta, sala 45. Banca mă așteaptă cuminte, tăcută, curată. Nu prima, a doua. La geam.
Nici nu apuc să scot vreun caiet și profesorul intră deja. Calvarul a început.
E ora 7.

sâmbătă, 26 septembrie 2009

Doar acasă...

Doar acasă, străduțele...


Imagine: Cristian Pavel

vineri, 11 septembrie 2009

Împletiri - din șoapte uitate -

toamnă degete ude,
din soapte uitate, clipeste rar
adânci gânduri ascund comori,
hoinare imbrătisări,
tristeţi...

mâinile tale
mă-mbracă-n vise
desenez un gând
eu, doar izvor
semn pentru tine
pe tărâmuri străine.
Te păstrez într-un mail
mă scald în vise, îţi scriu:

toamnă degete ude scutură-ţi inima,
priveşte în mine
lumini şi umbre
tu

duminică, 6 septembrie 2009

Singur

Singurătate

sâmbătă, 29 august 2009

Yiruma - Kiss The Rain

duminică, 28 iunie 2009

p.f. caut cuvinte

Photobucket

vineri, 26 iunie 2009

duce-m-aş

duce-m-aş de-a dura vura
duce-m-aş în pustiu
să nu mai scriu

vă scriu... ce să vă scriu azi mai bine mă duc... mă duc, duce-m-aş în pustiu, azi nu sunt în formă, sunt împrăştiat, obosit, îmi fug ideile de sub degete mă dor de dorul lor al cuvintelor am chef să lucrez la „poezii” nu mă pot hotărî, ajutaţi-mă, am deschise câte 4 sau 5 fişiere odată, trebuie să mă uit peste am impresia că expresii care au inundat versurile se repetă, trebuie trebuie să-mi scriu ideile de pe colţurile de ziare, numeroasele bileţele, care s-au cam strâns, nu prea am făcut mare lucru săptămâna aceasta şi mi-e dor de tine aş vrea să scriu ceva care să emoţioneze, să rămâi ca la dentist, ştiu e un clişeu nu văd de ce nu putem folosi clişee, cititorul s-ar regăsi, sunt repere comune ca farul de la Constanţa pe care apropo nu l-am văzut bineînţeles că iarăşi am luat-o razna, vroiam să spun că noi scriem pentru cei mulţi nu pentru Angela Furtună şi totuşi – prea mulţi de „şi” - are dreptate când spune: „Veacu acesta turbulent produce din ce în ce mai mulţi oameni gata să-şi pună sufletul în vitrină pentru a se defula”?? O fi vreo sămânţă de adevăr uite alt clişeu şi ajung singur la concluzia că viaţa este un cumul de clişee unele le acceptăm, cred că majoritatea, altele încercăm să le răzuim de pe suflet, am vrut să spun piele dar îmi ieşea o aliteraţie sau greşesc? Habar nu am cursurile mele de limba română lasă de dorit, activitatea de cenaclu la fel şi tu nu ai timp să stăm de vorbă pe-ndelete s-au strâns între noi atâtea cuvinte iar vremurile s-au comprimat Oops I did it again este o melodie a lui Armstrong nu a zăpăcitei aceleia blonde Britney nu mai stiu cum de unde altă concluzie că totul se repetă trăim pe o spirală ducând spre nicăieri şi uite cum am scris o poezie sau poem sau ce o fi ce crezi putem scrie cum ne trece prin cap sau trebuie să respectăm regulile jocului şi iarăşi mă întreb dacă ele există, regulile sau le inventăm noi alunecând orbi pe topoganul zilelor de ce nu am spus timpului? Doamne ce iures ştiu, nu mă certa, te rog, azi nu plâng

luni, 22 iunie 2009

Baby, don’t cry tomorow

gânduri

Baby, don’t cry tomorow

miercuri, 17 iunie 2009

Drum în noapte

Drum in noapte

Păpuşi

colţul acesta este al meu, muchiile realităţii tale cresc
alt cotlon câteodată toate buzele sunt
rezervate ne învârtim unul în jurul celuilalt într-un dans
subtil în care nu se regăsesc cuvinte să ne însoţească
menuet printr-un întuneric care ne batjocoreşte paşii
între noi clipele cârpesc aceleaşi întâmplări de când lumea ne-am născut
cu pricepere de a cuprinde magicul însă
ne ţesem chingi peste ochi speranţa o aruncăm
peste umăr încercând să controlăm fiecare
coborâre mai jos, mai adânc singurele sunete
bufnetul vântului şoptind ca nisipul pe piatră

din când în când ne ştergem fruntea cu o mânecă
şi sperăm că totul va merge bine

miercuri, 3 iunie 2009

Scrisoare din prag

Suntem în 2009. Pentru mine se termină o etapă. Una importantă. Este perioada în care am trecut de la copilărie la adolescenţă. Este perioada în care am deschis ochii asupra realităţilor din jur. Sunt anii în care am purtat primele bătălii, m-au însemnat primele cicatrici. Şi spun eu că le-am câştigat. Ce dovadă mai bună decât realizările în domeniul literar, dar şi la şcoală, de-a lungul acestor ani?!

Parte din aceasta perioadă m-aţi însoţit. Mi-aţi fost zână, naşă şi prietenă. M-aţi primit în casa dumneavoastră ca pe un fiu.
E mult, foarte mult, nu se pot pune în cuvinte aceşti ani.
Ceea ce îmi va rămâne în memorie, pentru totdeauna, este bunătatea şi blândeţea care au îndrumat acest ucenic, extrem de orgolios, în momentele de reuşite, de căderi, de năzbâtii, neintenţionate, în perioade de inspiraţie sau totală lipsă a harului creaţiei. Aţi crezut în mine când nimeni n-a crezut, m-aţi susţinut şi apărat.

Cuvintele mele sunt sărace, dar ştiţi că vin din inimă:
mulţumesc Ina Simona Cîrlan!


Doru Emanuel Iconar

marți, 2 iunie 2009

Solo

Solo

sâmbătă, 30 mai 2009

Plimbări de seară

Photobucket

luni, 25 mai 2009

Iunie

IUNIE 1

sâmbătă, 23 mai 2009

Despre bunătatea sufletească

“Degeaba le-am avea pe toate: inteligenţa, cultura, isteţimea, supracultura, doctoratele, supradoctoratele dacă suntem răi, haini, mojici şi vulgari, proşti şi nerozi, doi bani nu facem, se duc pe apa sâmbetei şi inteligenţa şi erudiţia şi supradoctoratele şi toate congresele internaţionale la care luăm parte şi toate bursele pentru studii pe care le câştigăm prin concursuri severe. Nimic nu poate înlocui şi suplinii niţică bunătate sufletească, niţică bunăvoinţă, toleranţă, înţelegere. Bunătatea sufletească nu-i o virtute subtilă şi rafinată, e un atribut de bază al fiinţei omeneşti şi totodată un atribut al culturii”

Nicolae Steinhardt
“Blue Champain”

miercuri, 20 mai 2009

Aer varatec

Aer varatec

luni, 18 mai 2009

Culori

Photobucket

Noapte bună! Rămâi cu mine

Ştiu că ţi-e teamă pentru mine, ştiu că nu vrei să trec prin suferinţele şi dezamăgirile prin care tu ai răzbătut abia acum, dar ai încredere în mine,
te rog, şi lasă-mă să mă bucur de tine, atât cât se poate. Iartă răsfăţurile.
Lasă-mă să fiu aşa cum sunt, cum numai cu tine sunt. Ştiu că nu îţi este greu,
şi tu vrei. Poţi. Ȋncă puţin. O lună, un an sau zece? O viaţă, sper.
Voi fi bine, promit.
Deşi nu crezi în dragoste, ştiu că mă iubeşti. Sunt convins. O spui în fiecare zi, o transmiţi cu fiecare cuvânt, fiecare zâmbet înflorit pe furiş pe chipul tău. O să cresc şi nici măcar obrazul n-am să ţi-l ating. E viaţa de adult, o să ne purtăm ca doi adulţi?!
Asta este. Nu crede că nu mi-e greu. Oricum, dacă vom lăsa toate aceste comori în urma noastră, vei rămâne raza mea de soare, inima mea îţi va aparţine pentru că suntem sortiţi să fim una.
Voi îmbătrâni iubindu-te, mamă.

Noaptea să-ţi fie zână,
perna fântână,
somnul sânziană
visul icoană.

duminică, 17 mai 2009

Legenda raţei

Talerul vast al Câmpiei Române sclipeşte falnic, mărginit la miazănoapte de uriaşii de piatră ai Carpaţilor iar la miazăzi de apele învolburate ale măreţului Danubiu. Iarna alb, pulsează tot restul anului, pictat în culori de neuitat.
De parcă minunea nu ar fi fost îndeajuns, zeii au aşezat aici mulţime de râuri care strălucesc pe safirul câmpiei, auriu ziua, argintat în nopţile luminate de stele.
Demult, pe când atotputernicul Zeus domnea peste Pământ, într-un sat din înfloritoarea câmpie, trăia o familie de ţărani. Casa cu streaşină joasă, pitită în spatele gardului din nuiele, ograda podită cu iarbă, ascundeau doar sărăcia, care nu vroia, în ruptul capului, să-i părăsească. Singura comoară, gălăgioasă ce-i drept, era o raţă deosebit de frumoasă. Cât era ziua de lungă, năzdrăvana inspecta neobosită curtea, închipuindu-se paznicul gospodăriei.
Am uitat să vă spun. Pe vremea aceea, dobitoacele toate aveau glas, aşa ca noi. Dar să pornim pe firul poveştii.
Ai casei munceau din greu, fiecare după puterile şi harul dăruit de zei. Băiatul, de seama mea, crescuse tare vrednic. Mereu era chemat să dea o mână de ajutor prin vecini. Oricât i s-ar fi părut de greu, niciodată nu dădea înapoi.
Într-o zi, primi drept plată pentru munca depusă un sac, plin ochi, cu boabe de mac. Nu spuse nimic, îl luă în spate şi, odată ajuns acasă, îl puse în hambar. Se aşeză apoi alături, întrebându-se cu voce tristă:
- Mac! Ce fac cu atâta mac?
Raţa, care tocmai trecea pe-acolo, auzi văicăreala copilului. Crezând că, de aici înainte, ospăţul ei de zi cu zi vor fi negrele seminţe de mac, se mânie aprig. Scuturându-şi aripile desfăşurate ameninţător, începu să strige, speriindu-l pe tânăr:
- Mac! Mac! Mac! Mac!

Se întâmplă că Zeus îşi aruncă privirile asupra supuşilor, chiar în acel moment, surprinzând, fără să vrea, tărăboiul stârnit de răţuşca bătăioasă. Capul certăreţei, cât un pumn, ridicat pe trunchiul durduliu, de un gât ca băţul, se agita într-un fel caraghios. I se păru atât de nostimă înaripata făptură, încât izbucni într-un hohot de râs, ce cutremură Olimpul.
Spaima copilului în faţa raţei obraznice, pusă pe harţă, îl făcu să se oprească. Băiatul îi era drag pentru bunătatea şi harnicia lui. Hotărî s-o pedepsească. Din acel moment, arţăgoasa n-a mai reuşit să scoată decât aceste sunete:
MAC! MAC! MAC! MAC!

Monstrul

Azi m-am hotărât. Trebuie să fac o vrajă. Altfel nu voi scăpa de el, de monstrul meu. Îmi bântuie visele şi poveştile. Dar am să-i vin de hac. Am să-l încui în cuvintele mele, cu lanţuri din epitete şi comparaţii grele. Îl voi hrăni cu cântece şi bucurii până va încremeni. Dar destul cu văicăreala, să-nceapă vrăjeala.
Locuieşte în pivniţa gândurilor mele şi se hrăneşte cu tristeţea adunată-n ele. Sau poate cu jele. Corpul îi este cât un tractor, acoperit cu blană verde ce-aduce cu mătasea broaştei într-o toamnă tristă. Capul mare cu ochi ca rubinul. Roşii!! Asta nu înseamnă că-s frumoşi. Hai să fim serioşi! Sunt înspăimântători. Urechile, fără pavilioane, abia se zăresc din blana încâlcită. Deasupra lor se înalţă, bine-nţeles, două corniţe. Negre. Mâinile mici cu degete terminate cu ghiare stau la capătul unor braţele lungi, lungi, care te pot prinde şi dacă eşti la zece metri depărtare. În schimb picioarele. deşi sunt puternice, sunt scurte, iar degetele de la picioare sunt unite c-o pieliţa. Asta n-ar fi nimic dacă pe chip nu i s-ar citi că e mereu însetat de ceva... oribil, ...roşu.....
Îh!.....morcovi!

Valea Rinului

Cu peisaje splendide, cu apele sale cristaline, cu măreţele catedrale, castelele şi cetăţile străvechi, cu oraşele care păstrează cu sfinţenie clădirile şi tradiţiile moştenite de la străbuni, cu oamenii săi harnici şi primitori şi, nu în ultimul rând, cu vinurile sale de faimă mondială şi gastronomia pe măsură, Valea Rinului este una din cele mai frumoase regiuni ale Europei. Rinul este tinutul Nibelungilor, al legendelor, al sirenei Lorelei şi al faimoaselor saga. Ruine, castele, mici orase, toate par a fi un ţinut de basm ale cărui principale oraşe sunt Koblenz, Mainz şi Mosel.
De la soare-apune la miazăzi, Rinul udă partea stângă a Germaniei pe o distanţă de peste 1.300k. De-a lungul a 65 de kilometri, Rinul se „plimbă” pe lângă patruzeci de castele şi fortăreţe, între oraşele Bingen şi Koblenz, zonă facând parte din patrimoniul mondial Unesco. Unele sunt astăzi doar ruine, dar altele au supravieţuit războaielor şi incendiilor. Dacă Dunărea e cel mai lung curs de apă din Europa, Rinul e socotit cel mai mare. Deşi izvorăşte din lacul elveţian Constanţa şi se varsă în Marea Nordului lîngă portul olandez Rotterdam, nemţii îl consideră fluviul lor tutelar, unul pe care l-au zugrăvit pictorii şi l-au cîntat poeţii, printre care Goethe şi Heine. Lordul Byron, a avertizat că nimeni nu va cunoaşte vreodată spiritul german dacă n-a văzut Rinul. Valea Rinului e magnifică, misterioasă, concurînd în frumuseţe cu cea a Loarei din Franţa.
Climatul blând de pe Valea Rinului nu reprezintă numai mediul cel mai potrivit pentru cultura de viţă de vie, ci face din poienile şi luncile Rinului locul ideal pentru plajă. La sat sau în oraş, în lunile de vară toate activităţile se desfăşoară sub razele soarelui. În majoritatea locurilor cu privire spre apă se poate face grătar, fiind în acelaşi timp foarte potrivite pentru petreceri în aer liber.
Valea Rinului este un adevărat paradis pentru iubitorii de drumeţii. Numeroase trasee turistice se intersectează în această regiune. Pe lângă numeroasele cărări stâncoase de pe malul râului, există şi aşa numitele „Lehrpfade”- trasee presărate cu puncte informative despre cultura vinului, natura ţinutului şi burg-urile medievale, care dezvăluie drumeţului o parte din secretele Văii Rinului.
Valea Rinului Mijlociu are multe de oferit nu doar în ceea ce priveşte castelele şi cetăţile ce se înşiră de o parte şi de alta a râului. Flora şi fauna din zonă sunt deasemenea unice. Păduri, pajişti, lunci, plaje, Rinul are câte ceva de oferit pentru fiecare. În apropiere se găsesc şi câteva rezervaţii naturale, ce adăpostesc numeroase specii de păsări de apă, printre care şi unele specii protejate, precum barza albă.

Salba castelelor medievale

La Rudesheim, încep să apară, dominând peisajul cîteva sute de kilometri, pînă spre Bonn, cetăţile, castelele şi fortăreţele înşiruite asemenea unor nestemate agăţate fără număr de gîtul Rinului. Majoritatea ridicate în Evul Mediu, ele au aparţinut principilor locali, ai căror urmaşi continuă să trăiască între zidurile înnegrite de secole. Ei îşi întîmpină şi azi oaspeţii cu lachei în livrele, îi plimbă cu caleştile şi îi servesc cu tacîmuri încărcate de blazoane. Ai crede că lumea aceea a dispărut, dar nu-i aşa. Mai există mărturii despre un timp în care vechii fursteni se luptau unii cu ceilalţi nu atît pentru o bucată de pămînt ori pentru un petic de pădure, cît din orgoliul de a fi recunoscuţi de stăpîni. Aceştia au construit ca să aibă ce dărîma în războaie. După care au construit iar şi au dărîmat din nou, exerciţiu ce n-a surprins la un popor care a fost mereu dezbinat şi a cărui istorie e alcătuită dintr-un şir neîntrupt de bătălii. Purtate între germanii înşişi, cu vecinii sau cu cine n-a acceptat să se supună. Altfel, colinele dimprejurul Rudesheimului sînt acoperite de podgorii şi faptul care şochează e că nici un metru de teren nu-i necultivat. Cea mai reputată casă de vinuri din orăşel, funcţionează din 1727, iar licorile ei fac obiectul licitaţiilor internaţionale ţinute la New York, Sydney, Londra şi Tokyo. Poţi cumpăra de la Drosselhof vin cu 300 de euro litrul, dar şi cu doar 2,5.
Giganticul monument de bronz numit Germania, ce copleşeşte prin măreţie, păzind cu miile sale de tone Rinul, se află în apropierea satului Kaub. Aici, feldmareşalul prusac Blucher a traversat în 1814 cu armata care avea să-l învingă pe Napoleon la Waterloo. Chiar în mijlocul apei se găseşte o biserică, aidoma unei nave de cărămidă ancorate din greşeală. Povestea acestui lăcaş, care a servit între 1327 şi 1866 ca punct vamal, e cu atît mai interesantă cu cît, de cîte ori se umflă, Rinul îl inundă pînă la jumătate provocîndu-i serioase stricăciuni. Cînd fluviul revine în albie, oamenii se apucă să cureţe biserica şi s-o reamenajeze, operaţiune ce se repetă, mi-a explicat un localnic, măcar o dată la doi ani. Ceva mai departe, în apropierea castelului fortificat de la Goarshausen, descoperi statuia lui Lorelei. Legenda spune că sirena cu cosiţe aurii pînă în brîu îi seducea cu cîntul ei pe navigatori şi, făcîndu-i să piardă direcţia, îi îneca în Rin. De la Lorelei, am părăsit Valea Rinului, nu înainte de a mai admira cîteva castele. Dacă pe ele flutură un singur steag, înseamnă că gazdele se află acasă, absenţa drapelului transmiţînd mesajul că stăpînii sînt plecaţi.

Liebenstein:
Povestea castelului Liebenstein e un basm devenit realitate: legenda „Fraţilor duşmănoşi“ Philip şi Wernervon Bolanden. Cetatea Sterrenberg a fost împărţită între cei doi fraţi în sec.XII. După moartea lui Philip fiicele acestuia au moştenit regatul. Pentru a le proteja de unchiul cel lacom, Werner, tutorele acestora a comandat să se ridice o nouă fortăreaţă: castelul Liebenstein. Conducătorii s-au schimbat din ce în ce mai des, castelul, rămas în proprietatea familiei până în 1294, decăzând treptat. În 1970 a început renovarea turnului vestic.

Wellmich:
Întemeiat în sec. 14 de către Episcopul de Trier, care l-a transformat în reşedinţă personală. La mijlocul sec. 15 au fost stopate investiţiile bisericii în acest oraş. Wellmich este astăzi o dovadă vie a unor timpuri demult trecute. Turnul bisericii ce datează din sec. 14 şi picturile murale din sec. 16 sunt o adevărată încântare pentru iubitorii de artă.

Schloss Stolzenfels se arată gălbui de departe. Cum te apropii dinspre Koblenz te aşteaptă o străduţă-spirală, prin pădurea udă şi rece. Printre copaci se arată un turn sau o poartă şi cîteva pete de lumină. Mai aproape, galbenul devine ocru, se văd turnuri şi dantelele ferestrelor închise. Friedrich Wilhelm al Prusiei a dispus reconstruirea castelului în stilul romantic (Stolzenfels a fost distrus în 1689 de francezi). Cu toate acestea, construcţia e sobră, suplă, iar camerele care se pot vizita respiră un fel de puritate mîndră. Vizitatorii sunt nevoiţi să poarte Filzpantoffel, nişte papuci uriaşi, groteşti, să fie atenţi să nu se calce, să nu îi scape din picioare, să nu se împiedice, să nu se enerveze, să nu alunece.
Camera reginei, Elisabeta Ludovica de Bavaria, e delicată şi stranie: un pat cu baldachin, cîteva sertare, portretul ei la 16 ani, un tablou cu regele, un fotoliu. Cele peste 150 de camere ale castelului nu sunt deschise pentru vizitare, însă poţi vedea grădina în stil italian şi statuia verzuie a lui Sigfried.

Spre deosebire de Stolzenfels, Marksburg a rămas în forma iniţială, de prin 1170. Nici o armată nu a distrus zidurile. Nici un străin nu a intrat prin poarta uriaşă fără a fi invitat. Castelul e întunecat. Are ceva care dă fiori. Vocea ta are ecouri stranii în coridoarele de piatră, se sparge de treptele folosite iniţial pentru călăreţi şi rămîne prinsă de porţi. În afară de camera armelor, capelă şi o cameră de dormit, toate celelalte par pivniţe. Aerul e rece, întunecat. Punctul culminant e dat, de scara îngustă, spiralată, săpată vertical în zid. Decorurile sunt austere, un pat ca de copil, roşu, un leagăn lîngă el, o masă lungă, din lemn negru, o adîncitură în zid pentru foc şi două spaţii secrete, încuiate acum. Ferestrele au gratii. Însă uşa "băii" e deschisă, o cameră destul de înaltă, cu o fereastră mare şi o toaletă din lemn. Deloc primitiv, s-ar spune. Problema, în acest castel, foarte bine apărat, este sistemul de încălzire. Îţi imaginezi războinici scunzi şi groşi, alungând frigul cu vin, stând la masa lungă, râsetele sau bombănelile lor lovind pereţii.
În camera armelor sunt echipamentele de război din anii 300 î.Hr. pînă în secolul al XVI-lea, pe manechine cu privirea fioroasă: săbii, armuri, scuturi, caschete, tablouri cu cavaleri medievali. Camera de tortură arată că războiul nu era singura lor ocupaţie, ci şi dreptatea. Chinurile rezervate celor necinstiţi, trădătorilor, hoţilor, prizonierilor, vrăjitoarelor apar într-un desen detaliat pe unul din pereţi. Instrumentele de tortură sunt: măştile de metal, piroanele, lanţurile, frânghiile şi butucii cu ţepi pentru încheieturi par ireale.


Nu trebuie să ratezi: Koblenz, Weissenturm, Deutsches Eck, castelul Stolzenfels, fortificaţiile Ehrenbreitstein, Primăria construită pe locul unei mănăstiri iezuite. Pe traseu se pot admira: ruinele Hammerstein, castelul Arenfels, Burg Datenberg;
Linz am Rhein este oraşul multicolor de pe Rin, cu clădiri în stil Fachwerk: paiţa Castelului, Primăria, Piaţa Markt, Coloana Fecioarei Maria. În Konigswinter poţi admira cheiul Rinului – zona de promenadă, castelul Konigswinter, primul trenuleţ cu cremalieră de acest gen din Germania, ce datează din sec.XIX. Drachenfels este cea mai veche rezervaţie naţională din Germania. Nibelungeshalle a fost construită cu ocazia centenarului naşterii lui Richard Wagner. Aici poţi vizita piaţa Lord Byron amenajată în memoria poetului care a făcut cunoscută întregii lumi localitatea prin scrierile sale. Koln -ul te întâmpină cu cartierul Domului, Domul din Koln cu celebrele relicve ale Magilor, Muzeul Romano – German, Muzeul de Arta, cheiurile Rinului.

Dusseldorf se mândreşte cu Konigsallee – cea mai luxoasă stradă comercială din Germania, cheiul Rinului, îndrăgita zonă de promenadă, primaria, piaţa Markt, turnul Castelului, berăria Urige.

Castelulul Neuschwanstein construit de Ludovic al II-lea “regele din poveşti”, pare conceput nu de un arhitect, ci de un decorator de teatru, asa se explică parţial decoraţiunile sale de aur şi picturile exagerate. Regele Ludovic nu a locuit în castel decât 170 de zile. În Sala Trandafirilor, Ludovic al II-lea a prezentat spectacole cu scene din Tannhauser. Castel de poveste, el a servit ca model pentru castelul din “Frumoasa din pădurea adormită” a lui Walt Disney. Construit în 1869, Castelul Neuschwanstein este unul dintre cele mai frumoase şi bine păstrate castele bavareze din Europa.

Cluj

Sunt cavaler al împăratului franc. Majestatea Sa m-a trimis ca spion în oraşul căruia unii îi spuneau Cluj, alţi Kolozsvár, sau Klausenburg. Nu ştiam nimic despre el decât ceeea ce-mi spusese învăţatul Nicolaus Olahul. Trebuia să-l studiez, să-i aflu punctele slabe, asfel încât stăpânul meu să-l cucerească cât mai uşor.
Am intrat pe poarta principală de pe latura estică a oraşului apărată de, ceea ce-am aflat mai târziu, Turnul Uliţei din mijloc. Am întrebat unde pot afla loc de popas pentru câteva zile. M-au îndrumat spre casa unui negustor, afltă nu departe de poarta pe care intrasem.

Deşi negustorul la care am tras era înstărit, casa era simplă, cu un singur etaj, construită din lemn, cu acoperiş de şindrilă. Casa, cu mobilă simplă făcută acasă, avea trei camere, o bucătărie, o cămară şi o pivniţă. Negustorul era simplu îmbrăcat, numai la mâna dreaptă avea un inel gros de aur. Soţia lui avea straie de postav încheiate cu nasturi de argint şi câteva podoabe de argint: inele, cercei şi mărgele. În picioare avea botine încheiate cu catarame de bronz.
Mi-am lăsat puţinele lucruri în camera ce-mi fusese pusă la dispoziţie şi am ieşit. Un zid înalt şi destul de lat înconjura oraşul întrerupt de mai multe intrări. În afară de poarta pe care intrasem eu mai erau intrarea de nord, apărată de Turnul Podului, poarta din vest era apărată de Turnul Mănăstirii sau Mănăşturului, în colţul de nord-vest străjuia turnul Pompierilor, iar spre sud-est se găsea Bastionul Croitorilor. Zidul era prevăzut cu contraforturi puternice şi bastioane cu două etaje, dintre care cel mai puternic mi s-a părut cel al croitorilor. Mai târziu am aflat că numele i se trage de la un croitor, Sigismund, ce-şi cumpărase o casă lipită de zid cu condiţia să ţină bastionul şi partea aceea de zid în bună stare. După ce-am colindat oraşul în lung şi lat am tras concluzia că împreună cu zidul şi şanţurile de apărare se întinde pe 45 hectare.

Tot plimbându-mă pe uliţele oraşului, am iscodit şi după bogăţiile ce-l făcuseră interesant în ochii stăpânului meu. Aşa am dat peste Uliţa olarilor, a blănarilor, Uliţa săpunarilor sau a berarilor, ba am găsit chiar şi o Uliţă a măcelarilor. Cea mai mare surpriză am avut-o când am dat peste Uliţa lupilor, unde Matei Corvinul a ridicat o frumoasă biserică. Tot aici am dat peste statuia ecvestră a Sfântului Gheorghe omorând balaurul, turnată în bronz de fraţii Martin şi Gheorghe, pe la 1372. De pe Uliţa armurierilor mi-am cumpărat doi pintenei placaţi cu aur. Deşi oraşul era bogat, majoritatea caselor erau de lemn ca cea a negustorului la care îmi găsisem adăpost, casele de piatră erau puţine, una dintre ele fiind casa în care s-a născut Matei Corvin, rege al Ungariei. Chiar în centrul oraşului trona maiestuoasă Biserica Sfântul Mihail, construită din piatră şi bolţi în formă de stea.

După trei zile am părăsit oraşul, dar nu eram nerăbdător să-i spun ceva Maiestăţii Sale, căci oraşul mi s-a părut prea frumos pentru a fi distrus. Mai înţelept era să-l conving că oraşul nu era o ameninţare pentru el şi mai benefic să cerem tribut în schimbul cruţării lui. Dar pentru că împăratul a văzut că mi-a fost milă de un simplu oraş m-a condamnat la moarte.

Poveste pentru tine

Am întâlnit odată, prin cotloanele minţii mele trăznite, un personaj ciudat care nu avea ce să caute acolo. Un vrăjitor. Purta o robă de un maro deschis, semn de ucenic în ale meseriei, gluga permanent, acoperind capul, barba albă, de zăpadă, dincolo de care doar se ghicea gâtul lung, aristocratic. Ochii căprui, adânciţi în orbite cu o privire pătrunzătoare care speria. De fapt, asta era intenţia lui. Rău din fire? Mai degrabă jucăuş. Până aici nimic neobişnuit, aţi zice. Dar mă deranjează că mereu îşi face de cap. Ba mănâncă pâinea brutarului, ba ia ceaiul cu spiriduşii şi pe ascuns rupe bucăţele din gardurile de ciocolată. Că tare-i plac dulciurile! De cele mai multe ori şterpeleşte dovezile pe care Michel Duprè le găseşte la locul delictelor pe care le anchetează.
Şi ca şi cum nu ar fi îndeajuns, acest personaj crează mii de lumi şi locuri noi care mai de care mai neobişnuite. Of! Mi-a dat de lucru. Sunt nevoit să le vizitez pe toate. Nu am de ales. Trebuie să mă autocunosc.
Acum trebuie să plec. Am ceva de mers şi vreau să prind din urmă acest personaj buclucaş.
Pe curând.

O lume

- În cămară!
Ridică sprâncenele.
- Unde în cămară?
Tata, un om înalt, ochii negrii asortaţi părului negru ce creşte inelat imediat ce trece de cinci centimetri. Cam rotunjor! De obicei vocea-i suna blând. Dar azi ceva era în neregulă cu amândoi. Stăteam în bucătărie încercând să-i spun că desfăcătorul de conserve era în cămară, pe stânga, dormind pe al şaselea raft. Îmi îndrept paşii spre mică odaie şi apar înapoi cu obiectul disputei.
- Nu l-am văzut, spune cu cel mai nevinovat...
Am pus desfăcătorul pe masa şi m-am refugiat în cameră mea. În timp ce închideam ochii, mă scufundam încet, încet, în mirifica lume din spatele pleoapelor mele, o intersecţie unde, dacă nu te opreşti la timp, Dumnezeu ştie unde ai ajunge.

Poveste neterminata

Desenez pe o foaie, la întâmplare, un trapez dreptunghic, adică, ştiţi voi, cu unghiuri de 90˚. Îl notez: A, B, C, D. Liniile trase parcă au prins viaţă. Încep să se agite. Voci piţigăiate.
- Cum îndrăzneşti să nu ne colorezi? Galben e cel mai potrivit ca să ieşim în evidenţă!
Ce obraznicie!
- De ce să ieşiţi în evidenţă?
Mirare şi iar mirare.
- Pentru că suntem cele mai importatnte! răspunse „AB”.
Câtă impertinenţă! Într-adevăr, erau importante, nu înseamnă că trebuie să le colorez.
Doar ca să le fac în ciudă, construiesc linia mijlocie şi o colorez în albastru. Aud o voce timidă:
- Mulţumesc mult, domnule, pentru haina albastră. Mi se făcuse frig şi, în plus, e culoarea mea preferată.
Cum îmi place nota de respect, de aceea i-am dat şi un nume: „ME”.
Laturile celelalte se înroşiră de furie. Începură să o certe atât de tare pe sărăcuţa „ME” încât nu am avut de ales şi am trasat un cerc în jurul lor, să se înveţe minte. În felul acesta nu le mai auzeam.
Bun! Trebuie să fac puţină ordine. Îmi trebuie un poliţist. Nu unul oarecare. Unul „drept”, ţeapăn. Asta este! Voi construi o dreaptă perpendiculară din C, pe mironosiţa „AB”. O voi boteza „CL”, adică: calea ( ce cacofonie!! ) legii. Super! Acum am un dreptunghi sobru, „DCLA”, care nu se înţelege deloc cu triunghiul scandalagiu „LBC”. Ce să fac? Trasez dreapta „AC”. Stai! Este diagonala dreptunghiului. Acum am trei triunghiuri mari şi ascuţite toate, care sunt la egalitate.
Dacă mă uit mai bine, intersecţia cu linia mijlocie a dat naştere unui punct, O, care la rândul său formează două triunghiuri. Să vă lămuresc, F este intersecţia poliţistului „CL” cu rusinoasa domnişoara Linie mijlocie. Uf! Au unghiuri opuse la vârf. Tot atât de opuse erau şi personalităţile lor.
Gata! Mă cheamă mama. Las desenul şi micul oraş născut în voia lor. Se vor descurca?

De ce scriu?

Mulţi îşi pun această întrebare. Mi-am pus-o şi eu, speriat de muncă enormă depusă la şlefuirea unor texte. Ȋncerc să răspund.

Sunt un visător. De când mă ştiu. Idei noi îmi cotropesc mintea mereu, se încheagă parcă singure, nu în fragmente, ci în poveşti întregi. E ca şi cum o uşă se întredeschide în minte, lăsând poveştile să iasă, fără să ţină cont de zi sau noapte, ore de şcoală sau repaus, pe stradă sau aiurea. Cele finalizate aterizează în paginile caietului. Altele însă, se rătăcesc, le uit prin cine ştie ce colţişor al minţii. Dau peste ele după zile, săptămâni, luni, ajutat de câte o imagine, un titlu, un cuvânt din cărţile citite. Atunci o iau, o şlefuiesc, o scriu, golindu-mi fruntea de povara ei.

De ce scriu? Când faţa îmi va fi prinsă în păienjenişul ridurilor, am să privesc spre trecut, la toate ideile cărora le-am dat viaţă şi am să zâmbesc. Sunt sigur. Personajele, aventurile lor, le dăruiesc viitorilor adulţi, copii de azi, ce încă ştiu, sper că vor şti atunci, să viseze.
De ce scriu? Mi-e plină inima şi mintea de cuvinte pe care simt că trebuie să le îmbogăţesc, să le dau formă, alta decât cea de până acum, apoi să le las să zboare în lume.

De ce scriu? Vreau să las ceva în urma mea. Dacă peste ani, dacă cineva se va apleca peste poveştile mele, mi-ar place să cred că va spune doar atât:

„A fost un om bun!”



Zilele trecute am primit un link. Ȋl recomand tuturor celor care se opresc aici.
http://revista-sinapsa.blogspot.com/

joi, 14 mai 2009

Sclipiri de april

Photobucket




Photo:Ando Hiroshige

duminică, 26 aprilie 2009

Lumini şi umbre

Photobucket

sâmbătă, 25 aprilie 2009

Ȋmpletind

Impletind




Photo: Ionuţ Dipşe

Răsărit

Rasarit

Lan

Lavanda



Photo: Bryan Peterson

sâmbătă, 11 aprilie 2009

Cer plin

Cer plin

miercuri, 25 martie 2009

Fereastră






marți, 24 martie 2009

la fereastra




Întuneric -
fluturi de gheaţă - nfloresc
la fereastra mea






sâmbătă, 14 martie 2009

Folk Bogdan Curta - Dor de Primavara





a andries





luni, 23 februarie 2009

Tablou cu frunze






miros arămiu -
învolburând livada
baletul frunzelor








duminică, 22 februarie 2009

Haiku





Luciu-ntre sălcii -
scuturând somnul iernii
primul ghiocel













































An nou




bătrânul an nou -
corăbier al vremii
sub cer cu stele


la casa mea colindă
aducerile-aminte



































Secera lunii

secera lunii
palidă mângâiere
pentru cei plecaţi

Fake spring


unde-s frunzele?
pe crengile livezii
doar flori de omăt









Ce găsiţi aici

About Me

Fotografia mea
Cărţi publicate: "Muguri", antologie - 2006, Cluj-Napoca "Gesturi fireşti" - 2007, volum de proză, Iaşi "Poveştile de la Bojdeucă" - 2008, proză, Iaşi "Plictiseală si propuneri" - 2004, Cluj "Poveşti, povestiri, poezii" - 2005, Cluj "Mici poveşti pentru pitici" – 2006, Cluj, "Aripi pe cerul poeziei" - 2008, Giurgiu. Ana Basis, poezie, Brasov - 2008. Apariţii în: Revista literară „Oglinda literară”, revista literară „Visul”, revista „Agero”, „Universul copiilor”, revista „Muguri”, presa locală şi străinătate, mai ales în Franţa şi Canada.

Vitrina cu trofee

Loading...