Persoane interesate

joi, 30 decembrie 2010

Iluzii

Iluzie optica

vineri, 24 decembrie 2010

Deteriorarea interesului pentru lectură se datorează ruperii legăturilor afective cu cititorii








- Interviu cu Adrian Munteanu -

Am ajuns la acele zile mult prea aglomerate, cele care nu te lasă să respiri, să te bucuri de răsăritul soarelui sau de primii fulgi. Şi totuşi, trebuia să fac o excepţie, să rup tăcerea rutinei. Prietenul Adrian venea la Cluj. Nu-l mai întâlnisem de la Cisnădioara, văratecă tabăra pentru poeţi, mai mari, mai mici. Mă refer la vârstă, bineînţeles.
Nu puteam scăpa ocazia unei reîntâlniri, mai ales într-un moment atât de fericit pentru orice scriitor, lansarea volumului de sonete „Orele tăcerii”.
Cu ajutorul mamei, am primit învoirea dirigintei de a evada de la ultimele ore. I-am invitat la eveniment şi pe colegi, chiar şi pe profa de română. Din păcate, am pornit neînsoţit spre sediul Uniunii Scriitorilor din Cluj.
Eram singurul tânăr din sală, ceea ce este un lucru trist. Adevărat e că, la rândul meu îl cunoşteam numai pe Adrian.
Uf! Am greşit, mai era un tânăr, student la Cluj, căruia nu i-am reţinut imediat numele, prea emoţionat de momentul zilei. Activ pe site-urile literare, mă descoperise printre începătorii în ale cuvântului.
Hai să încep cu începutul. V-am ameţit destul cu vorbăria.

Luni, 29.11.2010, ora 12:00, la Uniunea Scriitorilor din Cluj, editura Dacia a avut loc lansarea cărţii lui Adrian Munteanu “Orele Tăcerii”, a doua din colecţia Sonetul de aur. Au vorbit despre carte: Irina Petraş, preşedinta Uniunii Scriitorilor, filiala Cluj, lect. univ. dr. Virgil Borcan (Universitatea Transilvania, Braşov), Nadia Fărcaş (editura Dacia) şi Adrian Munteanu.
După încheierea discursurilor şi discuţiilor, m-am îndreptat, ştiţi voi cum, timid doar mă cunoaşteţi, pentru câteva întrebări, încropite pe fugă, în pauze.

1. Dincolo de ceea ce ştiu cititorii sonetelor dumneavoastră, cine sunteţi, de fapt ?

Sunt un om care dau impresia că a biruit valurile. Asta se datorează - paradoxal - mărimii lor şi furiei cu care au lovit. Ar trebui să mulţumesc vremurilor potrivnice, pentru că m-au obligat să strâng rândurile în jurul brumei mele de putere şi rezistenţă. Pentru cei mai mulţi sunt un braşovean născut în pitorescul şi insolitul cartier Şchei, pe acolo pe unde se va fi plimbat diaconul Coresi pe timpul în care îşi redacta cărţile la Prima Şcoală Românească. Ceea ce nu prea se ştie este că am trăit o copilărie cu experienţe care m-au urmărit toată viaţa. Tatăl meu a fost ridicat în ziua în care mă năşteam eu. Avea să facă 15 ani de puşcărie politică. Mama, cu numai 4 clase primare, nu avusese un serviciu niciodată. Mă născuse la 44 de ani. A fost obligată, ca să mă poată creşte, să intre în servicii umilitoare, pe la spălătorii şi pe unde i se mai permitea, ca soţie de puşcăriaş recunoscut pentru lupta împotriva ordinii sociale. Am simţit ce înseamnă lipsurile de tot felul şi hăituirea şi am învăţat de la mama rezistenţa, atitudinea de fiară rănită, gata să facă imposibilul pentru puiul ei. Amintirile mele din copilărie se rezumă la gardul de sârmă care împrejmuia grădina şi dincolo de care nu aveam voie să ies. Pe stradă erau copiii cu care aş fi vrut să mă joc. Pe gardul grădinii au rămas de atunci scâncete de copil. De aici însingurarea pe care am simţit-o cum mă bântuie mereu şi îmi flutură pe la urechi. Apoi îmi amintesc că în timpul ploilor puneam ligheane şi vase în pat şi pe mobile, adică acolo unde apa curgea în voie prin acoperişul de carton asfaltat. Nu mă pot detaşa nici acum de însingurarea şi spaimele de atunci şi am învăţat, am fost nevoit să o fac, să îmi deschid o lume mult mai bogată decât în cazul celor mai mulţi, în interior. A fost o viaţă consumată cu eforturi. N-aş putea spune că am gustat din plin bucuriile vieţii şi m-am măcinat în mine pentru orice. Asta este firea mea, modelată aşa şi datorită experienţelor frustrante din copilărie. Eu nu ştiu să dau afară din mine răul, să mă exteriorizez, să nu mă consum. Vibrez pentru fiecare neajuns şi neîmplinire, pentru fiecare cuvânt care mă răneşte. Nu ştiu să înjur. Nu-mi stă bine, chiar dacă aş înceca să forţez nota. Nu e de mirare că, pe nesimţite, inima mea a obosit şi anul trecut a fost nevoie să fie ajutată cu un stimulator cardiac. Dar nu mai am cum să mă schimb. Pot doar să remarc că, din fericire, o asemenea manieră de a vieţui e benefică pentru scris. În viaţă n-am putut îndepărta şi o anume atitudine de inferioritate faţă de ceilalţi, mai toţi cu alte posibilităţi şi alt parcurs, mult mai lesnicios, prin viaţă. Mie îmi rămânea doar supravieţuirea, teama pentru ziua de mâine, pentru ce punem pe masă.
Cu această stare de inferioritate, mi-am făcut datoria în viaţă, deseori cu prisosinţă, am excelat pe unde am bântuit, prin cele câteva locuri de muncă, dar abia târziu mi-am dat seama că ceea ce fac eu poate fi frumos, dar nu e dat să rămână. Atunci m-am analizat mai bine şi am descoperit că pot face mai mult.

2. De la ce vârstă scrieţi?

Ştii pe cineva care să nu fii luat pana în mână în anii adolescenţei, mânat măcar de o curiozitate sau încercând să imite un model care l-a atins cu fâlfâirea lui înaltă? N-am făcut nici eu excepţie. Până am terminat colegiul eram poetul liceului. Nimic din ce am scris atunci n-am păstrat şi nu are vreo importanţă, afară de cea sentimentală. Conştiinţa că a scrie este ceea ce pot să fac mai important în viaţă a venit mult mai târziu. Unii ar spune prea târziu, dar i-am determinat pe toţi să-şi reconsidere poziţiile.

3. Când aţi publicat prima dată?

În facultatea de filologie de la Constanţa, la vreo 20 de ani. Scriam eseuri şi cronici de teatru în revista facultăţii, Ex Ponto, coordonată de Marin Mincu, dragul meu profesor dispărut care era, pe vremea aceea, asistentul lui Cornel Regman, criticul din Cercul Literar de la Sibiu. A fost o perioadă în care n-am avut conştiinţa faptului că scrisul ar putea fi drumul meu. Chiar nu-l simţeam apropiat şi l-am abandonat după terminarea facultăţii, atunci când repartizarea m-a făcut profesor într-o comună din judeţul Braşov şi am avut alte probleme, prozaice, cotidiene de rezolvat.

4. Până la urmă cum s-a făcut începutul ?

Eu sunt Leu. Iar Leii sunt orgolioşi. Cred că am început să scriu din orgoliul de a nu fi mai prejos decât alţii, de a face ceva prin care să mă detaşez de restul semenilor. Prostii de adolescent întârziat. Cert este că în tinereţe nu aveam încredere în capacităţile mele. O mulţime de alţi oameni, mai ales scriitorii, mi se păreau atât de grozavi, încât nici prin cap nu mi-a trecut să mă măsor cu ei. Am avut tot timpul un sentiment de inferioritate. Aşa că am făcut până la 50 de ani lucruri frumoase, dar perisabile. Cred că aici a fost şi problema. Am realizat, dintr-o dată, că toate ocupaţiile mele sunt făcute să se piardă odată cu finalizarea lor. Până şi activitatea mea de redactor de radio mi se părea că se pierde odată cu sfârşitul fiecărei emisiuni. Şi atunci m-am gândit că trebuie să fac ceva prin care să rămână nişte semne ale trecerii mele prin această lume. Şi a început aventura. Mai întâi, într-un singur an, am scris 365 de basme în versuri. Fiecare basm avea 10 strofe. Erau aşa de multe şi de mari, încât nu au încăput într-o carte, ci în trei, şi acelea de aproape 300 de pagini fiecare. Le-am numit “Seri cu Licurici”, Seminţele, Darurile, Bunătatea. Şi le-am vândut singur în 4.000 de exemplare fiecare, un record pentru zilele noastre.

3. Apoi, dintr-odată, sonetul. Cum s-a produs schimbarea ?

Într-o după amiază de care îmi aduc aminte în amănunt, într-un fotoliu de acasă, m-am întrebat ce mai am de făcut, ce voi mai scrie şi pentru cine. M-ar fi tentat să scriu ceva şi pentru adulţi, dar bâjbâiam în vechea mea neîncredere. Pe negândite şi nepregătite, de undeva, de Sus, a venit ideea să încerc un sonet. Uite aşa, pentru că ştiam din teorie că e forma fixă de poezie cea mai dificilă, prin regulile stricte pe care le impune, dar şi cea mai frumoasă, prin asocierea dintre ritm, măsură, balans al rimelor şi muzicalitate. Era o provocare. Am râs de propria mea năzbâtie “intelectuală”, dar m-am apucat să scriu un sonet, aşa, de curiozitate. A ieşit relativ repede şi, culmea, mi-a plăcut cum suna. Dacă prima încercare nu mi-ar fi plăcut aş fi abandonat imediat şi definitiv. Dar aşa, convingându-mă că pot şi simţind atracţie pentru provocare, am mers înainte, într-un ritm aproape furibund. Din acel moment am ştiut că nu mai am scăpare şi că am descoperit ceva care se potriveşte cu structura mea interioară. De atunci şi până acum, am scos, în fiecare an, câte un volum de sonete. În 2010 a apărut al şaselea, Orele Tăcerii. Nu m-a interesat altceva. Şi apoi am vrut să merg pe o cale insuficient bătătorită, pe care să mă simt confortabil. În forma obişnuită de poezie scriu mii de creatori. Mie nu-mi place la înghesuială, nu suport călcăturile pe bombeuri, datul din coate, lipsa de aer. Sunt un claustrofob literar.

6. Cum scrieţi? Curge totul dintr-o suflare sau este vorba de multă muncă, multă migală?

Aici e loc de o destăinuire. Încep să înţeleg că sonetele mele nu vin pe un teren gol, pe nepregătite, aşa cum se întâmplă cu un scriitor aflat la începuturile sale. Eu m-am apucat să scriu numai când am înţeles că sunt copt, când experienţele mele de viaţă au fost suficiente şi consistente, când m-am maturizat cu adevărat, când am simţit că am ceva de transmis. Procesul acesta de maturizare trebuia consemnat şi prezentat. A izbucnit din mine dorinţa de a mărturisi. Când scriu mă desprind de real. Deseori nici nu ştiu bine unde sunt, trebuie să privesc în jur, într-un moment de pauză, ca să-mi dau seama că sunt la masa de scris sau la calculator ( ştii, eu scriu tot pe hârtie, cu multe ştersături, cu pixul în mână. Abia la finalul muncii, când consider că un text e încheiat, îl trec într-un fişier al calculatorului). Elementele introduse de mine în poezie, în momentul reţinerii lor în memorie, nu merg, ci plutesc. Starea aceasta de plutire e cea mai indicată cu putinţă, pentru mine, deoarece în imponderabilitate legăturile între obiecte, stări şi fenomene se fac altfel, cu mult mai multă libertate de mişcare, fără greutate şi cu asocieri insolite. Asta fac, recreez stări, trăiri anterioare, le dau concreteţe, le certific existenţa particulară, mă eliberez de ele, le ofer celorlalţi, ca să le guste savoarea şi ineditul. Dacă sunt stări şi emoţii trăite la un anume grad de intensitate, poate peste limitele obişnuite, nu înseamnă că ele nu sunt reale, că nu pot fi reale. Ca să nu mai spun că o anume parte a sonetelor mele, mai ales cele din “Paingul Orb (Sonete 3)”, sunt nişte sonete, să le spunem, epice, în care apar personaje din imediata noastră apropiere, care trăiesc în mijlocul nostru şi reacţionează aşa cum vedem că o fac în fiecare zi. Nimic ireal în irealitatea mea poetică.

7. Vi se întâmplă să fiţi nemulţumit de raportul dintre viziunea pe care o aveţi în minte pentru un poem şi cuvânt?

Deseori, deseori. În timpul celor aproximativ şapte ani de când scriu, am scos la iveală aproximativ 900 de sonete. În cele şase volume editate au încăput aproximativ 500. Mai punem la socoteală, drept viabile, cam 100. Restul le consider balast, zgura trudei zilnice. Nici nu ar putea fi altfel. Nu te ridici la inefabilitate în fiecare secundă. Îţi sunt necesare suişurile şi coborâşurile.
Cine e mulţumit deplin cu ceea ce face, înseamnă că nu a depăşit primele nivele ale trudei de modelare a cuvântului şi nu prea înţelege pe ce lume se află. Scriind poezie, trăim într-un spaţiu al “amăgirilor”, al subiectivismului dus spre limitele sale. Ne amăgim că trăim în afară de timp, într-un spaţiu ideal, în care verbul se conduce după reguli particulare şi îşi asumă puteri magice. Dacă nu ar fi această credinţă în parcurgerea, prin poezie, în cazul meu prin sonet, a unui tărâm al furibundelor trăiri în vis, n-aş putea să scriu. O fac atunci când reuşesc să mă desprind, să consider cuvântul o armă cu flori la bandulieră. Atunci nu mă mai interesează ce este în jur. Poate nu mai ştiu nici în ce zi suntem, nici în ce anotimp. Poate nici nu mai contează dacă ştiu cum mă cheamă. Inspir într-o lume a acumulărilor mele, a trăirilor descoperite după adânci operaţiuni de defrişare prin carnea trăirilor, a emoţiilor de peste ani. Uneori legăturile între imagini se realizează după alte principii decât cele trăite deja. Experienţa le ştie, dar trăirea poetică le remodelează, le ordonează după principii proprii şi după starea de moment. De aceea poezia, când reuşeşte, este o modalitate de scriere şi de trăire profundă care recrează lumea. Dacă înţelegi asta cu adevărat, pe propria ta piele, ca să spun aşa, abia atunci însemnă că ai depăşit stadiul începutului şi mai ai şanse să faci ceva viabil.

8. Ştiind că poezia este mereu o mărturisire a propriilor trăiri, a propriului interior, nu vi se pare greu să scrieţi versuri?

Nu iei condeiule în mână cu conştiinţa faptului că faci ceva uşor, că scapi de efort. Aici e o problemă care poate naşte o discuţie extrem de extinsă. Mă mărginesc să spun că, după convingerea mea, în acest punct se diferenţiază scriitorii între ei, dacă e posibil să facem o distincţie faţă de ceva care este atât de greu de cuantificat. Există o categorie de condeieri care scriu din plăcere, care văd literatura ca pe ceva ce exprimă bucuria de a trăi, dragostea de viaţă, cerul senin, floricelele colorate, marea infinită, cerul întotdeauna albastru. Aceştia sunt pierduţi din start, pentru că, dincolo de imaginarul comun pe care îl folosesc, demonstrează că s-au oprit, cum mai spuneam, la primele nivele de înţelegere. Ei chiar jignesc actul creator, îi minimalizează importanţa şi rostul. Ceea ce iese din mâna unui scriitor adevărat e mult mai mult decât atât, este memorie, tensiune, interiorizare, experienţă particulară cu care îmbogăţeşte, insolit al imaginii şi al succesiunilor. In poezie nu reafirmi lucruri cunoscute, ci vii cu propria ta luciditate, experienţă şi capacitate de interiorizare, cu sugestiile tale unice. Altfel nu faci decât să repeţi ce s-a mai spus, căzând în amorf şi banal, când, de fapt, ar trebui să îmbogăţeşti. Iar îmbogăţirea nu se face fără efort.

9. Ştiu că aţi avut dispute cu tineri poeţi care vă acuzau că nu scrieţi ca ei. Totuşi nu aţi renuntat. Ce credeţi dvs.despre poezie, în general şi despre producţiile de azi?

Poezia este o stare esenţială a omului. Ea nu poate fi dată la o parte pentru că am deveni roboţi, am fi nişte monştri. Din păcate vremea şi vremurile nu sunt potrivite acestei stări de imponderabilitate şi trăire, pentru că realităţile biciuiesc oamenii din toate părţile, le fură clipa de însingurare necesară. Multe trebuie să se aşeze. Până atunci poezia vieţuieşte pe spaţii mai restrânse ca oricând. Doar în sufletul celor reflexivi, a celor care n-au uitat de ei. Pe mine nu mă interesează curentele literare, decât ca teorie. În teorie, în teatru şi în proză, paradoxal, sunt de partea modernităţii, chiar a experimentului. În teatru l-am jucat pe Eugen Ionescu şi am şi câştigat premiul I de interpretare la Festivalul Naţional al Artei Studenţeşti cu rolul profesorului din “Lecţia”. Apoi am jucat, în premieră pe ţară, în 1969, “În aşteptarea lui Godot” de Samuel Becket. Abia apăruse piesa în revista Secolul 20. În poezie însă, iarăşi spun că e ceva paradoxal la mijloc, am ales varianta care are cea mai mare vechime în istoria literaturii mondiale, fixându-şi rădăcinile înainte de Renaştere. E doar un paradox formal. La urma urmei eu scriu aşa cum simt. Repet ce am spus mai sus, pentru că e o treabă de legătură cu tine însuţi, ceva de profunzime, nu de cerebralitate : eu scriu sonet pentru că am descoperit că el se potriveşte cel mai bine cu structura mea interioară. Aşa sunt eu, cu muzicalitate, cu armonie, cu delicateţe, dacă vreţi. Scriu aşa şi nu mă consider anacronic, pentru că eu exist, sunt viu ( chiar foarte viu, trebuie să-ţi mărturisesc). Dacă sunt viu, înseamnă că şi ceea ce scriu e viu. Înseamnă că oamenii, potenţialii cititori, mai au înrădăcinate în ei semne ale unei emoţii şi a unei sensibilităţi pe care unii tot încearcă să le dărâme, dar fac gesturi nefireşti şi lipsite de finalitate. Ei, cei ce vor să fie moderni cu orice chip, se despart de cititori, crează o distanţă între ei şi aceştia, nu mai sunt înţeleşi, lucrează doar pentru un cerc de iniţiaţi şi refulaţi cu vibraţii doar în teorie. În realitate nu emoţioneză pe nimeni, iar în afara emoţiei, poezia nu există. Eu ştiu că poezia mea emoţionează, fără a fi depăşită. Ştiu asta de la cititori, după reacţiile lor. Dar nu numai de la ei, ci şi de la profesionişti. De aceea m-am bucurat când o serie de scriitori importanţi au receptat cărţile mele aşa cum am simţit şi eu că sunt. Mircea Cărtărescu spunea despre sonetele din “Paingul Orb” că textele sunt crâncene, dar de o frumuseţe sumbră care l-a cucerit. E o sinteză cu care sunt pe deplin de acord şi mi-a dat mare încredere în mine, în posibilităţile mele. Nu a mai durat mult şi am intrat în Uniunea Scriitorilor, printre altele şi la recomadarea lui Mircea Cărtărescu. Iar acest lucru nu e de uitat. Aveam, la urma urmei, numai câţiva ani de când începusem să scriu. Pentru asta nu pot decât să fiu mulţumit de ce am făcut în ultimii ani, de drumul pe care mi l-am ales. E traseul meu şi încep să cred că e inconfundabil.

10. Aţi fost vreodată mulţumit de un sonet anume?

Da, sunt şi astfel de momente. Se întâmplă, la răstimpuri, când vibraţia e profundă, să-mi izbutească câte un sonet pe care îl iubesc imediat şi pentru multă vreme. Interesant e că rareori ceea ce îmi place imediat se estompează în apreciere după trecerea timpului. Este un semn că intuiţia funcţionează bine şi consonanţele cu trăirea şi emoţia din momentul creaţiei sunt reale şi rezistă. În colţul filei de manuscris, acolo, în caietele mele, lăsând doar pentru mine însumi la o parte modestia, am scris “aproape de capodoperă”. Chiar dacă nu e chiar aşa, îmi place să disting textele care îmi plac, să mă întorc la starea lor de graţie. Mărturisesc aici convingerea mea că cele mai profunde experienţe, cele care nasc ceva adevărat, sunt acelea consumate în durere, în suferinţă. Pentru poezie fericirea personală, floricelele, bombonelele şi fundiţele colorate, nu pot naşte decât zornăitori de agăţat la căruciorul nepoţeilor. Fericirea în poezie înseamnă traseu pe orizontală, fără adâncime. Durerea străpunge prin carne, scormoneşte în interior şi vibrează. Ea înseamnă trăirea întru adânc de noi. Cred că cele mai bune sonete ale mele sunt triste. Mai nou sunt un tip care îşi impune un permanet zâmbet pe buze. Dar e doar o haină de protecţie, una exterioară.

11. V-aţi gândit vreodată să renunţaţi la poezie?

Da. Va veni mementul şi nu cred că peste multă vreme. Până la urmă simţi o fundătură a drumului, un loc în care, dacă insişti, bătătoreşti poteca. Trebuie să cauţi şi alte cărări. Am scris insistent sonet şi chiar am declarat la început că voi scrie unul pe zi, apoi că voi scrie numai aşa ceva. Dar se mai schimbă omul, mai intervin clarificările de pe parcurs. Cred că va veni vremea altor genuri literare, a romanului, poate a jurnalului de călătorie ( dar n-am să spun chiar totul). Am precizat că în teatru şi în proză, paradoxal, sunt de partea modernităţii. În proză cele mai mari satisfacţii le am lecturând romanele regretatului meu prieten Gheorghe Crăciun. După primele dintre ele, “Compunere cu paralele inegale” şi “Acte originale, copii legalizate”, am şi realizat un scenariu, i-am făcut regia şi am jucat în spectacol. A fost un spectacol superb şi incitant, care i-a plăcut şi lui Crăciun tare mult. Apoi e romanul lui “Pupa rusa” care a luat premiul Uniunii Scriitorilor. Când voi scrie proză – pentru că va veni şi acel timp – mă voi îndrepta decis spre un stil marcat modern, poate post-optzecist. În poezie însă, iarăşi spun că e ceva paradoxal la mijloc, am ales varianta celei mai vechi dintre speciile poetice.

12. Ce sentimente vă încearcă la terminarea unei poezii?

Că am obţinut o nouă victorie. Încep să scriu de fiecare dată cu îndoială, ca şi cum vibraţia, emoţia, inefabilul s-ar putea epuiza la un anume punct şi m-aş putea trezi cu o marcată insuficienţă creatoare. Mi-e teamă că se epuizează izvorul. În final, dacă mi se pare că am reuşit să duc munca la bun sfârşit, sentimentul este al învingătorului şi este un moment în care simt nevoia să fac o rugăciune de mulţumire, pentru că darul vine de Sus. Şi nu uit asta niciodată. Apoi am conştiinţa că abordez o specie poetică ce este o culmea a armoniei şi expresivităţii poetice. Realizez că puţini se încumetă, şi mai puţini izbutesc să o ducă la o formă măcar acceptabilă. Ce motiv mai mare de satisfacţie pot să am ? Da, sunt şi orgolios. Dar cine spune că nu e, acela se plasează în lumea celor ce vieţuiesc fără ideal.

13. Ce impact speraţi să aibă sonetele dvs. asupra publicului?

Cel pe care simt că îl au deja. Nu am bănuit la început care va fi impactul. Aprecierile pe care le-am primit şi le primesc, de la cititori in primul rând, au depăşit orice imaginaţie şi sunt un permanent imbold de a nu depune armele. Scriu pentru a trezi emoţie, pentru a contura o anume stare de spirit, în consonanţă cu aceea pe care am resimţito în momentul scrierii şi pe care nădăjduiesc că cititorul o va recunoaşte adăugată la exeprienţele lui şi îl va îmbogăţi. Vreau să-mi iau cititorul de mână şi să-i spun că putem să parcurgem o bună bucată de drum împreună, cunoscându-ne reciproc, trăind şi retrăind frumosul. Îl invit să guste modul meu de a reconstrui lumea. Cu sinceritate şi particularităţi care trag nădejde că îi vor trezi interesul şi îi vor aduce vibraţia interioară specifică gestului poetic veritabil. Apoi este şi aprecierea criticii şi a condeierilor veritabili, măcar dacă i-aş numi pe Mircea Cărtărescu, Marin Mincu, Şerban Foarţă, Radu Cârneci sau Irina Petraş. Nu-mi doresc mai mult. Decât să fiu acelaşi autor care îşi cunoaşte rosturile şi obligaţiile sale în cetate.

14. Cum credeţi că aţi fi fost ca om, fără îndeletnicirea scrisului?

Banal, banal, banal. Cel care şi-ar fi încheiat definitiv viaţa, atunci când şi-ar fi numărat ultimele clipe. Acum cred că mai am o şansă să se prelungească ceva şi după.
15. Într-o lume în care numai banul contează, o întrebare care reflectă realitatea : dacă aţi primi un milion de Euro aţi renunţa la scris, în schimbul acceptării acestei sume?

Mă pot da mare şi să spun că aş renunţa. Pentru că lumea nu ar şti ce fac eu în intimitatea actului meu de creator. E mai greu atunci când eşti învăţat să fii sincer.

Mulţumesc, Adrian.

duminică, 14 noiembrie 2010

Interviu cu mine însumi

Ce să-ţi povestesc azi? Să povestesc despre anul care a trecut, despre toamna ce priveşte mai mult posomorâtă spre noi, despre cutia negră numită suflet?! Nu. Te plictisesc alţi cu astfel de subiecte. Aş prefera să reamintesc zilele de odinioară. Hm! Şăgalnică melancolie dă târcoale prin arterele abisale.
M-am hotărât. Voi prezenta gânduri monotone, simple, de elev leneş, obosit de prea-plinul zilei, în speranţa că mă vei cunoşte mai bine. Încerc să forţez puţin rotiţele memoriei, să depăşească norma, intensitatea obişnuită şi să pătrundă în trecut, prin multele straturi de rugină. A venit timpul să fac bilanţul primului an de liceu, primul an de şcoală plăcut pentru mine.
Încep fiecare zi cu primele raze sau aşa ar trebui să se deschidă dimineţile, din păcate e beznă, mai ales acum, toamna. Până să ies din casă descrierea mea se potriveşte cu cea a unui robot vechi, care stă să se dezmembreze. Singurul lucru care mă înviorează cât de cât, sau mă rog, are acest efect, este mâncarea, micul dejun, primele proteine, gustul ce-mi reactivează neuronii.
Ies. Afară, frig, în gândul meu nici că se putea mai bine, măcar nu-mi cade nasul. Las’ că ştii tu de ce. Se aruncă hămesite asupra ta „arome” care mai de care ispitind sau duhnind. Aţin calea parfumuri fine de balerine caline, adolescentine pateuri calde, june brunhilde apetisante, tremurând în ţoale de-as-vară, covrigii proaspeţi dimineţile descreţesc. Unii la prima oră miros a ceaţă, alţii, aşteptând coliva, recidivează devastator cu odorizante, uitând că există şi spălător.
Străzile goale amintesc de oraşele fantomă. Până în staţie arunc ocheade patiseriei de la colţul blocului vecin. A lipsit cam mult din viaţa mea. Inspectez indiferent farmacia din faţa Big-ului, cealaltă patiserie, de lângă staţie, de unde îmi cumpăr uneori câte un cozonac mic, vălurit, vorba lui Ovidiu Bufnilă, cu un covor negru aromat şi dulce. Mac, bineînţeles!
Din faţa casei de bilete porneşte un trolebus.
- Nu-i nimic, vine următorul, murmur în barba care nu vrea să-şi ia avânt. Nu poţi controla existenţa transporturilor în comun, darmite a bărbi.
În următorul elefant „polar” pe roţi e atât de aglomerat încât îmi vine să strig: „ Ce Dumnezeu vă împingeţi aşa? Nu vedeţi că-mi strangulaţi sufletul?!
Până în centru, prin „bătălii homerice” am obţinut un metru pătrat doar al meu. Al meeeu! Cobor la staţia finală, mă strecor printre scurte de fâş, geci, coborâte din celelalte autobuze, străine mie sau poate doar uitate.
Trec prin faţa catedralei pe o alee de care ne putem mândri. A fost reparată şi măturată de curând. Cât va dura?!

După un an şi o vară care ne-a perpelit ba cu ploi, ba cu prea mult soare, şi o vacanţă mult prea scurtă după mintea mea de elev trândăvit, cum arată tabloul?
Încep cu vacanţa. Am dormit, am dormit, am dormit. Abia la amiază mă trezea mom. Recuperam toate orele când la şase eram în tălpi, jumătăţile de oră petrecute sub duş încercând să cojesc de pe mine somnul, sfertul de oră dedicat şmotruitului dinţilor, minutele dedicate halitului micului dejun cu ochii pe televizor, desene, ce altceva, o ultimă verificare, doar mi-s uituc, o ştie toată lumea, clipele când alergam spre şcoală, orele curgând lenevos, pierdute cu mintea aiurea. Hei! Uneori! De parcă la diriga poţi să visezi. E o maşină turată la maxim. Sau la ora de logică! Tremură rinichii-n mine numai la gândul, oricât de firav, că n-aş fi atent. Hm!
Despre şcoală? Am isprăvit repede clasa a noua. Nici nu ştiu cum a trecut. Mi-am făcut însă prieteni şi am trăit aventuri noi. Clasa a zecea se va termina la fel, sunt sigur.
Prima zi din noul an avea tomnatice limpezimi, cam reci după gustul parfumat al verii. Mi-a fost dor? Nu. Am uitat aproape totul. Îmi reamintesc mai degrabă recreaţiile, dintr-un motiv simplu. În pauze uităm sfiala iar tinereţea explodează copleşitor în certitudini de vitalitate. Prin spaţiile înguste curg siluete cunoscute, colo o statură agilă, dincolo alta masivă. Ne învăluie o învălmăşeală pestriţă şi-n acelaşi timp luminoasă de atitudini extravagante sau de o dureroasă tandreţe. Gesturile s-au asprit sau dimpotrivă s-au îmblânzit. Chipuri pe care nu le-ai văzut de trei luni au luat înfăţişări neaşteptate.
Pe cât de fragili pe atât de veseli, colegii bat câmpii cu nesăbuinţă şi speculează cu inconştientă, născând grave întrebări ce rămân fără răspuns, căci le uită repede în ploaia de a doua zi sau în dimineaţa aurie ce-i întâmpină în pragul şcolii. Deopotrivă dulce şi amar, sincer şi mincinos, spectaculos şi banal, inocent şi pervers, sumă a tuturor contradicţiilor, dezghiocă frumuseţile unui tărâm pierdut adultului.
Coridoarele au miros de fruct crud ce visează că lumea e frumoasă şi doar a lor. Şi un neastâmpăr, uitând de buna creştere, se-nbulzeşte între zidurile scofâlcite, răsturnând ziua. Cum le-ai putea uita?
Eu ca ei, nici cal, nici măgar, cu obrazul ce se conturează de-acum în asprimi castanii, plutesc printre apele amintirilor şi regretelor confuze. Pentru ce? Habar n-am! Ştiu doar că viaţa ne-aşteaptă să ne dea la gioale.

Rămân în sfera interviurilor anterioare. Servesc prima întrebare. Banală.

DEI: - Ce crezi despre liceu?
DE: - În principiu, aceeaşi viaţă ca în generală, însă lucruri noi se-mpletesc peste monotonia celor opt ani. Ne zbatem să înaintăm printre zile înghiţite de neguri, căci trăim în plin coşmar.

DEI: - Cum ai trecut peste primul an?
DEI: - Acum pare uşor. Întrebi dacă mă simt diferit? Da. S-o spun pe cea dreaptă: dezamăgit. De locuri, oameni, întâmplări. Ciudat.

DEI: - Ce crezi despre colegi?
DE: - Spre norocul meu am descoperit tineri compatibili cu mine. În rest? Mulţi s-au maturizat, cel puţin parţial şi ştiu când să vorbească, când să tacă şi cum să reacţioneze la diverse „surprize”, fără să supere pe ceilalţi.

DEI: - Ce părere ai despre profesori?
DE: - Unii sunt cu nasul pe sus, însă altora chiar le pasă de noi şi ştiu să deosebească pe cei răi, de cei buni şi nu ne pedepsesc colectiv. Cred că este o prostie să pedepseşti o clasă pentru doi, trei ţăcăniţi.
Unii ne ajută, ne susţin, alţii abia aşteaptă să părăsească clasa. Sunt printre ei profesori riguroşi, alţii indulgenţi până la indiferenţă.

DEI: - Cum vei trece peste următorii ani?
DE: - Ca şi până acum, străduindu-mă să fac faţă onorabil. Nu mă gândesc însă ce se va întâmpla în continuare. Nu mă complic. Prefer să trăiesc în prezent. Ştiu că vă trebui în cele din urmă să înfrunt lucruri noi, multe neplăcute şi nu pot face nimic să le împiedic.

DEI: - Din câte îmi dau seama, ai înţeles valoarea secundelor, deci te vei schimba şi vei deveni mai harnic?
DE: - Nu promit nimic, nu prea reuşesc să mă schimb, pe loc, ca prin magie. Vrăjile, de orice fel, nu au efect asupra mea.

DEI: Planuri de viitor?
DE: Unul şi bun. Să devin psiholog. Unul al naibi de priceput.

sâmbătă, 2 octombrie 2010

Sports day

Din Tateyama, de unde am reuşit să scap din strânsoarea drăgăstoasă a bunicii, recunoscătoare pentru rolul de însoţitor jucat, cu plăcere, de mine, la evenimentul precedent, m-am îndreptat spre nord în căutarea altui oraş şi altei aventuri. Trenul albastru spinteca noaptea la fel de rapid cum dau gata ciocolata, mă rog, aproape. Scaunele puse la dispoziţie călătorilor sunt atât de comode încât te ispitesc la somn. Cum am dormit zdravăn, abia când am părăsit locurile am admirat peisajele spectaculoase ce se regăsesc în fiecare colţişor al peninsulei. Predomină galbenul lanurilor de soia încununate de păduri şi faleze impunătoare.
M-am trezit a doua zi în Katsuura. Cam departe, dar bine că m-am oprit.Veţi
vedea de ce.
Katsuura
Situat pe coasta sud-estică a peninsulei Kii, liniştitul orăşel în care am debarcat are o populaţie, estimată anul acesta, de aproximativ 20.000 de locuitori. Fondat în 1591, există un document în acest sens expus la muzeul oraşului, în trecut constituia doar punct de întâlnire pentru producători. Se făcea schimb de produse agricole, peşte şi fructe de mare, stabilit în scopul încurajării atât a agriculturii cât şi a pescuitului. Piaţa există încă şi pare neschimbată deşi au trecut peste 400 de ani de la înfiinţarea ei. E plăcut să o străbaţi în zori învelit în căldura oamenilor şi admirând munţii de legume şi fructe proaspăt culese, de pe care roua dimineţii nu s-a şters încă precum şi fructe de mare, prinse în chiar dimineaţă respectivă, în timp ce te delectezi cu delicioasele prăjituri de orez roşu.
Datorită poziţiei sale, oraşul a cunoscut o dezvoltare explozivă după 1958 odată cu noua eră deschisă după al doilea război mondial. Dintr-un mic sat de pescari a devenit cel mai mare port de pescuit de ton din Japonia şi una din cele trei mari pieţe de peşte, denumită “asa-ichi” morning market, de unde, la primele ore se aprovizionează întreaga ţară. Faptul că niponii au cea mai mare industrie de pescuit ton din lume subliniază importanţa oraşului Katsura Kii.
Aş putea să fac o adevărată expunere despre industria tonului de aici, dar mi-am propus să vorbesc despre cu totul alt subiect, zic eu, la fel de fascinant. Totuşi, câteva cuvinte în plus despre oraş nu mi se par de prisos.
Deşi Katsuura a fost şi a rămas până azi un oraş pescăresc, acum beneficiază şi de bogăţia celor şapte izvoarelor termale din oraş, dintre care unul, cel situat într-o peşteră mare cu o privelişte spectaculoasă a oceanului, aparţine hotelului Urashima.
Multe hoteluri folosesc apele termale pentru a atrage mulţimea turiştilor. Cel mai faimos dintre ele, hotelul Urashima îţi lasă o senzaţie de Disneyland şi de fortăreaţă James Bond. Hotelul a fost construit pe o mică peninsula din port.
Undeva, lângă oraş, există un muzeu al balenelor care oferă tot felul de informaţii, despre comportament şi vânarea acestora, atât din punct de vedere istoric cât şi din cel modern. Carne de balenă este oferită spre vânzare la magazine şi în restaurantele din zonă.
Katsuura A
Nu pot să închei acastă succintă prezentare fără a aminti că micul oraş este locul de baştină al scriitorului nipon Hitomi Takagaki.

Am ajuns când noaptea îşi rostogolea somnoroasă negreala dincolo de orizont. Timid la ora aceea, soarele încă nu făcuse ochi. Străzile deja zumzăiau de mulţimea oamenilor. M-am alăturat lor încercând să găsesc ineditul într-o mare de noutăţi, să descopăr eu însumi motivul care m-a determinat să cobor în acel colţ de lume.
Prima oprire, dacă vrei să descoperi nu doar oraşul ci şi prospeţimea împrejurimilor, ar trebui să fie la „Meoto Sugi”. ( „Meoto” înseamnă soţ şi soţie, iar „sugi” cedru ). Loc unde te poţi relaxa după vizitarea zecilor de puncte turistice, parcul natural prilejuieşte descoperirea unor exemplare rare de cedru având incredibila vârstă de 800 de ani, dar şi o plimbare pe alei pietruite acum patru secole, apărat fiind de căldura anotimpului de umbrela frunzişului aflat la zeci de metri înălţime. Este un obicei al localnicilor ca viitorii soţi să-şi unescă vieţile între aceşti venerabili martori, în credinţa că iubirea lor va dăinui la fel de mult ca vieţile acestor patriarhi.
Katsuura B
De aici, un pas uriaş peste câteva stânci şi ajungi la “Nachi o-taki” - cascada Nachi. Lată de 13 metri şi înaltă de 133 de metri, este cea mai înaltă cădere de apă din Japonia şi una dintre cele mai impresionante din lume.
Veţi avea parte de o privelişte deosebită asupra cascadei dacă vizitaţi templul “Kumano Nachi Taisha”, respectiv templul dorinţelor împlinite. Ciudat, nu-i aşa?
Dacă vă rămâne timp de hoinăreală şi vreţi să scăpaţi de nisip şi de mulţimea surferilor, vă dau un pont. Luaţi-o spre nord. Doar 10 – 15 minute vă costă o plimbare până la plaja Hebara. Veţi fi răsplătiţi. Veţi descoperi un colţ de natura spectaculos, oceanul aşa cum sigur nu aţi mai întâlnit.
La sfârşitul zilei te copleşeşte dorinţa de a nu părăsi nicicând această parte idilică a lumii.
Hoinăream cu gândul la locul unde voi lăsa somnul să pună stăpânire peste minte, lăsând trupului odihna. Aparatul de fotografiat rămăsese tăcut, rucsacul atârna din ce în ce mai greu, paşii se domoliseră când, am simţit că mă priveşte cineva. Un localnic, mai înalt decât media din jur, mă fixa curios. I-am zâmbit. Era primul care, în iureşul străzii, părea că remarcase prezenţa unui european. Ce i-o fi atras interesul? Poate anii puţini, poate privirile flămând aruncate peste toate, şovăiala gesturilor. Încă iscodindu-mă, se apropie. Norocul mă pălise din nou. Se va dovedi că era persoana care avea puterea să mă ajute. Sigur invocasem divinitatea potrivită. Mai bine să vă povestesc, întrebările retorice nu-şi au locul aici.
Văzându-mă încărcat doar cu un aparat de fotografiat, un laptop şi un rucsac, mai mult gol decât îndesat, a mirosit că sunt reporter şi, în schimbul unui articol măgulitor, nesemnificativă plată, m-a cazat la hotelul pe care îl administra. La cucurigu, e drept. Vedere spre ocean, bineînţeles. Perfect pentru mine. Nu mă mai săturam admirând imensitatea ce se frământa lichidă.
Târziu m-am deşteptat în dimineaţa următoare, încă nedumerit de norocul ce dăduse peste mine, la care nu sperasem nici în cele mai nebuneşti vise. Destinul mă adusese la Hotel Urashima.
Cu gândurile la oceanul ce părea că se întinde de la balustrada balconului până dincolo de orizont, am pornit radioul. Un fel de melodie ciudată urechilor mele de european, însă sprintenă năvăli peste liniştea camerei. Mai târziu am aflat ce se întâmplă. Spaţiile verzi sunt numeroase şi în fiecare zi, la ora 6, singuri sau aşezaţi în rânduri, rânduri, niponi, indiferent de vârstă, exersează, cel puţin o jumătate de oră diverse exerciţii fizice. Şi ca norocul să fie întreg, s-a potrivit ca exact în acea zi să fie sărbătoare, una naţională: „Ziua sportului şi sănătăţii”.
Am ajuns, în sfârşit, la subiectul acestui articol, deci să pornim la drum.
Sărbătoarea se desfăşoară anual, în fiecare a doua luni din octombrie. Prin activităţile ce au loc, se aniversează deschiderea jocurilor olimpice de vară din 1964 şi are ca obiectiv promovarea, în rândul populaţiei a sportul şi a unei vieţi active.
Prima ediţie a „Zilei sportului” s-a desfăşurat în 10 octombrie 1966, pentru a evita sezonul ploios din iulie şi august. În 2000, ca un rezultat la apariţia altei sărbători, „Lunea fericită” - Seido - „Ziua sportului şi a sănătăţii” a fost mutată în a doua zi de luni din octombrie.
Multe şcoli şi companii sărbătoresc această zi pe terenurile proprii, cu un festival sportiv, asemănător unor mini jocuri olimpice. Au loc numeroase întreceri: 100 metri, 4 x 100 metri ştafetă, săritura în lungime, cursa cu saci, sau „bătălii” mai ciudate cum ar fi Tug of war sau Mock cavalery battle.
Tug of war, cunoscut ca şi frânghia războiului se desfăşoară astfel: două echipe trag de o frânghie, fiecare de un capăt pentru a scufunda cealaltă echipă, de obicei într-o groapă cu noroi. Totul se bazează pe forţă brută.
Mock cavalery battle se desfăşoară astfel: o echipă, formată din trei sau patru persoane, susţine un coechipier pe braţe, acesta stă în picioare. Alesul fiecărei echipe încearcă să îl doboare pe cel al echipei adverse.
Alt eveniment comun este numit, ştafeta extremă, o cursă cu obstacole care include diferite provocări, cum ar fi „three legged races”, în care trebuie să faci o targa din bambus şi pânză şi să duci un coechipier rănit, să agăţi rufe, să te târăşti pe sub o plasă şi să faci roata pe un preş.
Festivalul începe de obicei la ora opt jumătate cu o paradă la care sunt prezente toate echipele participante. Dacă există, o trupă locală defilează şi cântă în fruntea paradei, deschizând iar la final închizând demonstraţiile sportive. Odată ce echipele au înconjurat locul desemnat jocurilor şi s-au aliniat pe mijlocul terenului, se ridică drapelul naţional, în timp ce orchestra intonează „Kimigayo”.
Oficialităţile locale ţin scurte discursuri în care subliniază beneficiile sportului, pentru sănătate.
După acest moment, lumea se împrăştie pe teren, trec la executarea încălzirii, pregătindu-se cu seriozitate, pentru viitoarele întreceri.
La ora 12:00 evenimentul se opreşte pentru o pauză de masă, şi câteodată pentru dansuri tradiţionale. Prânzul include orez, peşte, legume, sushi, chiftele din orez, s.a. Nici nu te-ai aştepta la altceva. Peştele şi orezul fac parte din meniul zilnic.
Ultima întrecere a zilei este de obicei ştafetă sau alergare de viteză. La finalul lor, se vor afişa punctele câştigate de fiecare echipă iar oficialităţile vor felicita câştigătorii, înmânându-le premiile. Fiecare întrecere este răsplătită cu câte un premiu, mai mult simbolic, de obicei ceva folositor în jurul casei, cum ar fi şerveţele, detergent, săpun, ş.a.
Este plăcut că nu sunt premii individuale ci doar pentru grupuri, pentru ca toata lumea să se simtă bine.
În mod obişnuit „taiiku no hi” este precedat de numeroase activităţi şcolare sportive, numite Undokai. Acestea sunt cele mai plăcute momente ale anului pentru mulţi şcolari japonezi. Priviţi următoarele fotografii şi întelegeţi de ce.
Katsuura C
Olimpiada din 1964 a fost un eveniment foarte important pentru Tokyo şi întreaga Japonie. A constituit şansa de a arăta lumii că ţara s-a refăcut complet într-o atmosferă de pace şi modernitate, ceea ce a dus la o prosperitate fără precedent şi a deschis calea Japoniei spre a devenii unul dintre liderii lumii.
Tokyo a mai fost ales să găzduiască olimpiada din 1940, dar jocurile s-a anulat din cauza războiului.
Multe premiere au avut loc cu ocazia acestei olimpiade. 1964 era prima dată când jocurile erau găzduite în Asia. Programarea în octombrie s-a făcut din cauza vremii instabile din Japonia în lunile iulie - august. Voleiball şi judo şi-au făcut atunci debutul între celelalte competiţii. Pentru a ţine evidenţa datelor statistice s-au folosit pentru prima dată computere. De asemenea, în premieră s-a apelat la sateliţi pentru a transmite peste oceane desfăşurarea întrecerilor. A fost şi anul în care i-a fost refuzată Africi de Sud participarea la Olimpiadă datorită regimului de apartheid.
Acum că aţi aflat ce se petrece de obicei în această zi, vă daţi seama prin ce am trecut. Invitat o familie de japonezi foarte prietenoasă, capul familiei făcea parte din staful hotelului Ushima, – mă întreb dacă aţi întâlnit niponi care să nu fie extrem de politicoşi, ba chiar prietenoşi cu străini - am participat alături de întreaga populaţie a oraşului la majoritatea competiţiilor. Recunosc, am câştigat doar onoarea de a face parte din fotografia realizată la sfârşit cu acea familie.
După eveniment, am plecat spre una din numeroasele băi termale pentru a-mi odihni oasele obosite. Ce mai, sunt bătrân în suflet, dar ... de fapt sunt batrân peste tot. Nu pot să spun câte ore am lenevit în apă pentru că am adormit. Deci, cât? Pentru două zile?
Ziua următoare, când am putut să-mi repornesc părţile componente neobişnuite cu efortul la care le-am supus, am vizitat parcul subacvatic. Aşezat la 60m de ţărm, oferă posibilitatea de a admira flora şi fauna ce populează ţărmurile până la adâncimea de şase metri.



Bibliografie:
http://en.wikipedia.org/wiki/Katsuura,_Chiba
http://www.chiba-tour.jp/eng/event/event_2.html
http://www.japan-guide.com/e/e4956.html
http://www.city.katsuura.chiba.jp/event/hinamatsuri-e.html
http://travelingluck.com/Asia/Japan/Chiba/_2112309_Katsuura.html
http://en.wikipedia.org/wiki/Health_and_Sports_Day
http://www.okinawahai.com/my_weblog/2009/10/taiikunohi-undokai-and-rajio-taiso-all-about-sports.html
http://www.city.katsuura.chiba.jp/asaichi/index.html
http://katnsatoshiinjapan.blogspot.com/2007/11/nachi-katsuura.html
http://www.nanshuukai.com/katsuura_city.htm

joi, 2 septembrie 2010

NOUĂ - O carte de week-end

Coperta Noua


Consider o întâmplare fericită şi rară, - care îţi aduce un strop de bine - apariţia la editura Renaissance în acest an, 2010, a volumului de povestiri, semnat de talentatul autor George L. Dumitru, ce poartă titlul „Nouă”, nume încărcat de simboluri, uşor de dibuit, cu un minim de efort. Nouă: nouă copaci mai altfel, într-o pădure - similitudini cu imaginea de pe copertă se pot descoperi - nouă mlădiţe, povestirile care structureaza cartea, nouă moduri de a vedea lumea şi nouă feluri de a o povesti, nouă luni, timpul necesar unei naşteri.
Povestirile? Păşiţi cu încredere. Într-o perioadă când toată lumea căută insolitul, nu doar în literatură, aici nu veţi descoperi nimic forţat, nimic lucios, nimic calp. Naratorul, reconstituie din amintiri puse cap la cap, un puzzle cu piese împrăştiate cronologic şi spaţial, croit din poveşti de viaţă, momente, anotimpuri neobservate, dimineţi liniştite, femei sau doar oameni ce ne intersectează pentru o clipă existenţa, dintr-o societate românească prezentă cu fantoşele, fantasmele şi cu tarele ei.
George L. Dumitru, are ştiinţa detaliului, mânuieşte cu uşurinţă dialogurile, neobișnuitul vieţii este analizat savuros, cu umor, tandreţe, sensibilitate, visare, compasiune, purtându-şi cititorul pe nesimţite de la real la fantastic.
Sunt convins că veţi descoperi cu încântare, între coperţi o înşiruire de fotograme minuţios realizate, care crează senzaţia de mişcare, uşor atemporală a primelor experimente cinematografice.
Există o simplitate şi o acurateţe a mesajului, claritate în idei, o lină curgere a gândurilor, ceva ce este aşezat aşa cum trebuie, care transpiră toate acele lucruri de care unii scriitori se feresc pentru a nu fi denumite banale.
Publicate până în prezent pe diferite site-uri literare, au fost remarcate de cititori, dacă ar fi să ne uităm la număr record de vizionări, câteva mii, lucru rar întâlnit în lumea virtuală. Poate că unii vor spune că scriitorul nu inovează, dar fiecare povestire este o mărturisire scrisă cu multă fineţe, având calitatea de a ne face să privim fiecare în noi.
Autorule, e incredibil cum scrii. Imi plac textele tale pline de culoare, mişcare şi forţă de sugestie.
Cititorule care treci printre rânduri, aici nu vei suferi de singurătate şi nici de plictiseală.
Criticul şi scriitorul, Felix Nicolau încheie astfel prezentarea autorului, respectiv a cărţii: „Mă întreb dacă nu e bine să-i citim cartea cu un acordeon la îndemână...
Completez sau mai degrabă las o variantă, pentru cine nu are un acordeon în preajmă: Blue Moon, vocea lui Rod Steward se potriveşte perfect.

miercuri, 18 august 2010

Ziua respectului pentru bătrâni - Keirō no hi

Din Kisarazu, unde am petrecut alături de japonezi „ Ziua Străbunilor”, am alunecat pe şine spre o destinaţie ca de obicei necunoscută mie. S-a dovedit a fi o staţiune celebră, bântuită de mii de turişti, nu însă în această perioadă a anului, spălată încă de furtuni destul de puternice. Spre norocul nostru, după vreme rea urmează întotdeauna o vreme perfectă.
Trecusem de oraşul Kyonan când mi-am dat seama că m-am îndrăgostit de tren, aveam şi de ce, îndeplinea condiţii excelente. Dacă veţi avea drum spre arhipeleag, veţi descoperi uşor că liniile de cale ferată şi legăturile îţi permit să vizitezi insulele din goana trenului, cu efort minim şi maxim de confort.
Venise timpul să cobor în următoarea localitate. Nu rurală, bineînţeles. Ajuns în Tateyama, primul lucru, am început să caut un loc de refugiu. „Din fericire” toate hotelurile erau pline. Mă întreb, când va începe cu adevărat sezonul, unde vor fi cazaţi miile de turişti care vor da năvală. În timp ce admiram plajele - adevărul e că mi se vălurea mintea de atâtea gânduri - primesc un telefon de la prietenul Nobu, prescurtarea de la numele lui pentru că de fapt îl cheamă Nobumitsu Takamatsu. M-a întrebat cum mă descurc în “uimitoarele peripeţii ale vrăjitorului în ţara niponilor”. I-am povestit necazul şi mi-a indicat o adresă, unde, m-a asigurat că mă voi simţi foarte bine.
Cum de am avut ocazia să mă împrietenesc cu un japonez înainte să vizitez insulele? Pe când eram acasă, cu trupul nu cu mintea, prin clasa a opta, mi-a parvenit o invitaţie mai neobişnuită. Cercul „Prieteni Japoniei” organiza o seară specială pentru admirat luna. Vă daţi seama că aşa ceva nu se putea refuza. Îmboldit de curiozitate, adevărat şi de mama, m-am dus să aud şi să văd despre ce e vorba.
Întâlnirile care au urmat, conduse de domnul Katsu, altă prescurtare, un misionar venit în România, m-au transformat într-un fan al acestei culturi de la capătul continentului. Acolo l-am cunoscut pe Nobu, student la masterat în cadrul facultăţii de istorie şi folozofie din Cluj. Este cel care ne-a prezentat câteva date foarte interesante despre învăţământul din ţara lui.
Destul cu amintirile. Ajuns la destinaţie, am descoperit o casă înconjurată de o frumoasă minigrădină, pitoresc situată între dealurile de la periferia oraşului. Am fost întâmpinat de o bătrânică foarte simpatică care îmi cunoştea limba natală, deci aveam cu cine să povestesc. Fac o mică paranteză, mă scuzaţi, cum de îmi ştia limba, se pare că nu am sesizat atunci, fericit că mă înţelegea. Doar acum, acasă, mi-am pus întrebarea. Cam târziu, e drept.
A lăudat plajele, lungi de peste 2 km, „de coşmar” aş zice pentru că nu îţi mai vine să pleci, atât sunt de curate, frumoase şi primitoare. Am aflat uimit că simbolul oraşului este camelia şi lucru cu adevărat deosebit, plaja Hojo era clasată printre cele 100 dintre cele mai bune locuri de unde poţi admira muntele Fuji.
Nu mi-a cerut plată pentru găzduire, dar am fost destul de politicos ca să o ajut cu treburile din jurul casei şi cu gătitul. Aşa m-a învăţat mama, să fiu politicos. Adevărul e că îmi face plăcere iar bucuria şi mulţumirea oamenilor mă răsplătesc îndeajuns. Hai să vă spun tot! Am „furat” şi câteva din secretele bucătăriei nipone, care mi-au prins bine şi pe care le aplic şi acum.
Cu o zi înainte să pornesc din nou la drum, am zăbovit cam mult, doamna a primit o vizită protocolară. Prim ministrul Japoniei, personal, i-a dăruit un pocal de argint şi un certificat ca omagiu pentru lunga ei viaţa. Mai târziu am aflat că împlinise, în aceea vară, 100 de ani.
În aceeaşi zi, am însoţit-o la tot felul de activităţi, cu vehicolul pus la dispoziţie de primărie. Nu se cădea să o las singură. Nu primise nici un fel de vizite de la rude, dar şi curiozitatea îmi dădea amarnice îndemnuri. Se părea că nimerisem, cât sunt de norocos!, o altă sărbătoare, numită „Ziua seniorilor”.
Doamna s-a distrat de minune, eu la fel, atmosfera nici nu îngăduia altfel. Am căutat mai multe despre sărbătoare ca să aflaţi şi voi despre ce e vorba.
Japonia este ţara cu media cea mai mare a duratei de viaţă, aproximativ 79 de ani pentru bărbaţi şi 86, pentru femei. Cel mai bătrân bărbat din Japonia este Jirouemon Kimura. Are 112 ani şi trăieşte în Kyoto, în timp ce, cea mai bătrână femeie are 114 ani şi trăieşte în Okinawa. Probabil că secretul acestor vieţi lungi este fericirea de a trăi, precum a spus Jirouemon Kimura: o să-mi trăiesc fiecare zi din plin.
Am întâlnit în Japonia mulţi oameni în vârstă prin parcuri, pe biciclete, vizitând muzee, temple. Şi a fost fermecător să văd atâţia vârstnici bucurându-se de festivalul dedicat lor, cântând la tobele Odaiko sau chiar purtând „mikoshi-ul” cel greu, lângă ceilalţi participanţi tineri.
Mikoshi
Mikoshi (神輿?) – altar shinto-ist portabil

„Ziua respectului pentru bătrâni” este o sărbătoare japoneză desfăşurată anual. A fost numită Keiro no Hi. Numele vechi era Toshiyori no Hi, dar a fost schimbat în 1966. În mod obişnuit, se desfăşura pe 15 septembrie, însă din 2003, s-a mutat în a treia luni a lui septembrie. Deşi nu sunt legende sau poveşti legate de această sărbătoare, numeroase evenimente culturale şi atletice au loc în această zi.
Batrani japonezi Bătrâni japonezi
În principal, este o zi dedicată persoanelor care au trecut de 70 de ani. La început vârsta sărbătorită începea de la 60 de ani. Se spunea că persoana care ajunge la aceşti ani, devine copil din nou. Cum, durata medie de viaţă s-a mărit, s-a impus vârsta de 70 de ani. Limita de vârstă diferă de la o zonă la alta, pentru că depinde de numărul de vârstnici din acea regiune.
Obendo Obendo
Sărbătoarea a apărut în 1947 când primarul Masaokadowaki, al oraşului Yachiyocho, a organizat primul eveniment de acest fel. A devenit una naţională în 1954.
Sărbătoarea niponă nu se aseamănă cu „Ziua bunicilor” din S.U.A., este mult mai serios celebrată, la o scară mai mare. Printre altele, vecinii se oferă voluntari pentru a distribui cutii ”obento” cu mâncare gratuită pentru bătrânii din cartier. În satele mai mici, cei tineri şi copii pregătesc dansuri şi cântece pentru o ceremonie specială denumită „keirokai”. Cei care vor asista, vor fi şi ei răsfăţaţi cu ceai şi dulciuri, după spectacol.
Kerokai Keirokai
Vârstnicii primesc urări de sănătate şi viaţă lungă şi mulţumiri pentru contribuţia adusă societăţii. De obicei le sunt dăruite şi mici cadouri în bani, flori sau li se pregăteşti micul dejun sau cina. Le sunt adresate complimente ca să vadă cât de mult sunt apreciaţi de comunitate, nu doar de membrilor familiei.
Tot în această zi se vizitează mormintele vârstnicilor decedaţi şi le sunt aranjate locurile de odihnă.
Japonezii care au atins vârsta de 100 ani primesc un pocal de argint şi un certificat de la primul ministru al Japoniei, onorându-i astfel pentru longevitatea lor şi prosperitatea de care s-au bucurat de-a lungul vieţii.
japonese grandparents japonese grandparents
În Japonia, oamenii îşi serbează viaţă în momente diferit alese, cum ar fi Kanreki, termen care desemnează vârsta de 60 de ani. Cei care celebrează Kanreki, poartă un kimono roşu, fără mâneci, numit Chanchanko şi o glugă roşie. Alte momente de celebrare: Koki ( 70 de ani ), Kiju ( 77 de ani ), Sanju ( 80 de ani ), Beiju ( 88 de ani ), Sotsuju ( 90 de ani ) şi Hakuju ( 99 de ani ).
În trecut, pentru a face referire la bătrâni, se folosea cuvântul rōjin. Termenul a fost asociat cu slăbiciunea şi cu defectele acestei vârste, reflectate în cuvinte ca: rōjin mondai ( probleme cu oamenii bătrâni ) sau rōjin boke cu sensul peiorativ de senilitate. O dată cu noile vremuri şi terminologia legată de vârsta a treia s-a schimbat. Au apărut alternative pentru cuvântul nepopular rōjin. Cel mai comun: kōreisha . Literal, înseamnă “persoană în vârstă”, dar are o conotaţie neutră. Altă alternativă este toshiyori care înseamnă acelaşi lucru.
Îmbogăţirea terminologiei bătrâneţii nu s-a oprit însă. Cele mai cunoscute cuvinte noi sunt jukunen şi jitsunen. Literal înseamnă “ani maturi” iar jitsunen “anii adevăraţi”. Ele au fost introduse de ministrul sănătăţii, dar nu au reuşit să se integreze în viaţa de zi cu zi. Folosite sunt şi cuvinte provenite din engleză. Unul foarte cunoscut este shirubā ( argint ) folosit ca shirubā shīto ( scaun de argint ) şi se referă la scaunele din tren şi autobuze, rezervate bătrânilor.
Sakura
Cherry Blossom
Dar mai bine să vă povestesc limpede cum a început totul.
Pe 15 septembrie 1947, Nomatanimura - astăzi Yachiyocho – un sat aşezat între dealurile centrale ale prefecturii Hyogo, a mobilizat toate tricicletele motorizate din zonă pentru a transporta oameni în vârstă din zonă în holul unei şcoli. Aici, Masao Kadowaki, primarul satului li s-a adresat bătrânilor: “O persoană în vârstă este o comoară pentru fiecare casă şi de asemenea pentru satul nostru”. Înclinându-şi capul în semn de respect, a continuat: “Vă rog să împărtăşiţi cu mine, un tânăr primar, înţelepciunea voastră”.
În anul următor, Nomatanimura a desemnat ziua de 15 septembrie ca o zi a satului, dedicată bătrânilor. Acest gest s-a răspândit mai târziu în întreaga prefectură. În 1966 guvernul central a stabilit „Ziua bătrânilor” ca o nouă sărbătoare naţională, la 19 ani după ce acest eveniment s-a născut.
Primarul Kadowaki a fost îngrijorat din cauza destrămării societăţii japoneze, imediat după al doilea război modial şi mai ales de ruptura care apăruse în sistemul lor familial. Societatea de după război a parcurs o perioadă în care oamenii au urmărit doar eficienţa şi viteza de dezvoltare, pentru a recupera handicapul faţă de puterile din vest. Schimbări rapide în structura industriei şi întinderea rapidă a urbanizarii au dus la pierderea legăturile dintre oamenii comunităţiilor, vecini şi familii. În plus, se pare că inovaţiile tehnologice au avut ca rezultat o tendinţă de a considera experienţa bătrânilor ca fiind de modă veche, bătrânii nefolositori şi o povară pentru societate. Ca rezultat al acestei tendinţe, bătrânii s-au simţit inutili.
Lansez o întrebare. Pentru toţi. Sunt cei de 60 de ani cu adevărat bătrâni? „Barcagiul din satul nostru este un bătrân care împlineşte 60 de ani. Pentru vârsta lui este plin de vigoare şi el vâsleşte, atât de aprig că vâsla se îndoaie”. Acestea sunt cuvintele unui cântec pentru copii, numit "Sendo-san" ( Domnul vâslaş ) scris în 1941.
Mulţi oameni de 60 de ani s-ar fi jigniţi, pe bună dreptate, dacă cineva le-ar spune bătrâni.
Felul în care este privită vârsta a treia s-a schimbat mult în ultimii 50 de ani. Agenţia de management şi coordonare a efectuat un sondaj, întrebând oamenii la ce vârstă o persoană poate fi considerată bătrână. Jumătate dintre persoanele de 60 de ani au răspuns 70 de ani sau mai mult, urmaţi de cei care au spus 65 sau mai mult şi cei care au spus 75 sau peste. Cei între 40 şi 50 de ani au dat răspunsuri similare.
Când a fost stabilită ziua bătrânilor, în Japonia trăiau aproximativ 6 milioane de oameni cu vârsta de 65 de ani şi mai mult, adică în jur de 6% din totalul populaţiei. Acum numărul lor a crescut la 22 de milioane, respectiv 17% din total. Se estimează că în 2015 vor fi 30 de milioane de bătrâni, ceea ne spune că fiecare persoană din patru are 65 de ani sau mai mult. Într-o astfel de societate nu este posibil doar să le arăţi respect pentru vârsta lor şi să îi îndepărtezi, dimpotrivă, seniorii vor continua să fie o forţă în societate şi dincolo de cei 60 sau 70 de ani.
Schimbarea se vede nu numai în numărul lor, dar şi în ceea ce priveşte sănătatea populaţiei. Conform unui studiu făcut de guvernul de la Tokyo, sănătatea vârstnicilor s-a îmbunătăţit semnificativ în ultimii 10 ani, funcţiile vitale de asemenea, aici incluzând abilitatea de a face faţă problemelor zilnice, cum ar fi să iasă din casă singuri, la cumpărături, la plimbare sau de a-şi deschide conturi bancare, fără dificultăţi. Funcţiile vitale se referă de asemenea la abilităţi intelectuale, cum ar fi cititul cărţilor, al ziarelor, abilităţi sociale, respectiv vizitarea prietenilor. Împreună formează standardul după care trebuie judecaţi vârstnicii.
În comparaţie cu situaţia din alte ţări, bătrânii niponi îi depăşesc în privinţa abilităţilor vitale. Numărul celor cu dificultăţi privind rutina zilei reprezintă mai puţin de un sfert din numărul omologilor de aceeaşi vârstă din U.S. Takao Suzuki, deputat în guvernul metropolitan spunea: “Din punct de vedere ştiinţific, bătrânii au devenit cu zece ani mai tineri decât erau cu câteva decade în urmă. Cei de vârsta a treia ar trebui să fie mai încrezători în abilităţile lor”.
Ca o concluzie, nu putem să continuăm să folosim termenul de bătrân pentru oameni care trec 65 de ani, deoarece 19% din aceştia locuiesc în propria lor casă. Mai mult, majoritatea celor între 65 şi 74 de ani, catalogaţi ca fiind în primul val de bătrâneţe, au o sănătate excelentă. Văzând că societatea îmbătrâneşte aşa de rapid, am privit doar partea goală a paharului. Respectarea cetăţenilor seniori este un lucru bun, dar aceştia ar trebui să îşi dorească să fie utili societăţii. În Japonia, voinţa oamenilor de a lucra peste vârsta de pensionare este puternică, comparativ cu situaţia similară din alte ţări. În realitate, 19% din companii au o limita de vârstă pentru angajaţi în ceea ce priveşte pensionarea.
Sperăm că aceste bariere să fie retrase pentru cei care vor să se facă utili.






Bibliografie:
http://www.muza-chan.net/japan/index.php/blog/japanese-respect-aged-day-keirou-no-hi
http://www.marktheday.com/nationholidaydates/jpn_respectfortheagedday.aspx
http://www.worldeventsguide.com/event/1780/Japan/Respect-for-the-Aged-Day.html
http://www.planettokyo.com/news/index.cfm/fuseaction/story/ID/94/
http://gvctemp16.virtualclassroom.org/japan/yanagisawa-syouhei/keirounohi2-e.html
http://www.ehow.com/how_18310_celebrate-respect-aged.html#ixzz0viDGc23D
http://www.crownrelo.com/crown/newsletter.nsf/2007.51.agedday.htm
http://www.tokyotopia.com/respect-for-the-aged-day.html
http://search.japantimes.co.jp/cgi-bin/ek20080902a1.html
http://www.globalaging.org/elderrights/world/respect.htm

marți, 3 august 2010

Obon Days

Imediat după ce festivalul Tanabata s-a încheiat am decis să lenevesc vreo două zile, dar vremea însoţită de ploile sâcâitoare m-a împins spre Tokyo. Nu-mi place umiditatea, o constantă a acestui anotimp, media precipitaţiilor este de 155mm iar temperaturile rar scad sub 310C şi nici nu eram cine ştie ce încântat de peisajul liniştit cu ferme întinzându-se la nesfârşit în toate direcţiile. Sunt un copil al oraşului, obişnuit cu neliniştea străzilor aglomerate, foşnetul saturat cu decibeli al sutelor de maşini, vitrinele fastuoase. Dornic de puţină agitaţie, am pornit, cu scurte întreruperi, spre Tokio, unde spre nedumerirea, nu doar a voastră ci şi a mea, nu m-am oprit. Tot ce s-a petrecut în continuare a fost noroc sau doar o întâmplare fericită. Veţi hotărî singuri.
Sosit la o oră destul de târzie în capitala niponă nu am găsit nici un hotel liber. A trebuit să iau expresul iar autostrada subacvatică care trece pe sub marea Philippine m-a purtat spre ţărmuri noi. În cele din urmă m-am oprit într-un mic orăşel numit Kisarazu. Nu am găsit nici aici vreun hotel liber, convenabil pentru subţirimea finanţelor mele, dar un cuplu în vârstă m-a poftit să stau la ei. Zilele petrecute în casa lor mi-au lăsat multe amintiri plăcute. Nu mi-au cerut niciun fel de plată, am ajutat în schimb la treburile casei. Se făcea curăţenie generală. Peste două zile totul strălucea. Se pare că o mare sărbătoare se apropia. De unde ştiu asta? Credeam că e evident. Cam la fel se procedează la noi de Paşti sau Crăciun. Mai mult, copii lor, părinţi la rândul lor, au venitîn vizită. Au fost dezamăgiţi şi totodată fericiţi de cele găsite. Mă simţeam ca un intrus, dar cu multă răbdare, căci vorbeau destul de prost engleza, am reuşit să aflu despre ce era vorba.
Am aflat că festivalul pe care l-am prins în ultima secundă se numeşte Obon day, un obicei japonez care onorează spiritele strămoşilor şi durează 3 zile. A fost consemnată pentru prima dată acum 500 de ani şi a devenit în cele din urmă o sărbătoare ce prilejuieşte reuniunea familiei.
Obon este abrevierea cuvântului Urabon, tranducerea în niponă a cuvântului sanscrit “Ullambana” care, literar înseamnă "to hang upside down."
Festivalul morţilor! Sună înfricoşător şi extreme de serios însă, în forma actuală, este unul din cele mai populare şi pline de culoare sărbători.
Ce se întâmplă de fapt? Toată lumea are concediu trei zile. Mica vacanţă este folosită pentru reunirea familiei. Cu mic cu mare vizitează locurile de odihnă ale strămoşilor, mormintele sunt curăţate, micile altare închinate lor din casă, de asemenea.
În timpul celor 3 zile, întreaga familie participă la acţiunile stabilite cu această ocazie, se organizează jocuri de carnaval, se mănâncă tradiţionalele mâncăruri de vară, cum ar fi pepenele rosu şi takoyaki. În ultima zi, lampioane de hârtie sunt puse pe râuri pentru a lumina întoarcerea spiritelor în lumea morţilor.
Povestea în sine vine din India antică şi a ajuns în Japonia datorită influenţei chineze asupra budismului japonez timpuriu. Prinţul Shotoku a stabilit-o ca o sărbătoare majoră în Japonia secolului al 7-lea împreună cu Hanamatsuri care sărbătoreşte naşterea lui Buddha Sakyamuni. Festivitatea trebuia să fie ţinută în a şaptea lună, a cinsprezecea zi, a calendarului lunar. Odată cu începutul perioadei Meiji şi cu schimbarea calendarului în cel solar, Obon s-a sărbătorit în iulie sau în 15 August, în funcţie de ţinut. Hanamatsuri s-a mutat pe 8 Aprilie.
În zilele noastre, data sărbătorii variază de la o regiune la alta. Majoritatea regiunilor celebrează Obon în august. Tokyo, Yokohama şi Tohoku ţin sărbătoarea în iulie. Alte regiuni încă sărbatoresc în funcţie de calendarul lunar, făcând ca data să difere de la an la an.
Legenda povesteşte cum călugărului Mogallana îşi salvează mama din Iadul fantomelor flămânde. Neliniştit în privinţa bunăstării mamei sale după moarte, călugărul, practică meditaţia şi are o viziune spirituală care îi permite să vadă adevărata condiţie a mamei sale, una nu tocmai plăcută. Atunci el l-a întrebat pe Buddha cum să-şi elibereze mama de chinuri. Buddha l-a sfătuit să practice compasiunea şi să dăruiească ofrande călugărilor. Când mama lui a fost eliberată, Mogallana a dansat de bucurie. Originile dansului Bon sunt legate de această manifestare a bucuriei lui.
O mulţime de întrebări pot fi puse acestei poveşti. Una de reţinut. De ce a ajuns mama în iad? Ca personaj central al poveştii, mama este modelată din perspectiva patriarhală care domina toate religiile tradiţionale şi care spune că femeile sunt sursa problemelor şi sunt inferioare bărbaţilor. În tradiţiile budhismului antic, femeile erau considerate mai lumeşti şi mai egoiste decât bărbaţii, pentru că ele au un ataşament profund faţă de familie, punându-şi copii şi familia înainte de toate.
Ihai
Ihai – mici obiecte confecţionate din lemn pe care sunt inscripţionate numele celor decedaţi
Obon decoration
Decoraţii Obon

În dimineaţa zilei de 12 sau 13 august se pregătesc decoraţiuni specifice care se aşează în faţa casei sau a altarelor budiste. Familia întâmpină astfel spiritele strămoşilor. “Butsudan” a fost pregătit şi conţine “ihai”. De asemenea se aprinde un foc mic în faţa porţii în seară aceleiaşi zile, casele sunt luminate cu lampioane şi lumânări pentru ca spiritele să-şi găsească drumul spre case. Aceasta primă zi poartă numele “unkeh”.
Imediat ce se lasă noaptea, familia se strânge în faţa casei pentru a întâmpina spiritele. Cina din acea seară va fi un fel de terci numit “jushi”. Familia consumă această mâncare ca omagiu adus spiritelor.
Mâncare, băuturi şi alte ofrande sunt puse în “butsudan” ca bun venit pentru strămoşi. Printre ofrande: sake, fructe, ceai, apa şi flori. Într-o parte a “butsudan” un buchet de 13 fire scurte de trestie de zahăr şi una lungă sunt de asemenea oferite. Piesa lungă e folosită ca un baston de spirite când vor părăsi casa şi se vor întoarce în locurile unde au fost îngropaţi.
Butsudan
Butsudan = dulăpior pentru ofrande
Ofrande
Ofrande
În a doua zi, “nakabi”, strămoşilor le sunt oferite trei feluri de mâncare. Familia petrece ziua vizitându-şi apropiaţii şi cerându-le scuze strămoşilor că nu au luat legătura cu ei de mult timp. Se roagă pentru iertare şi protecţie din partea spiritelor. În trecut, ofrandele erau doar ceai şi tutun, mai târziu acestea s-au diversificat.
Jyubako 1
Jyubako
Jyubako

“Ukui” este a treia şi ultima zi din Obon. După o masă somptuoasă de adio, spiritele trebuie să se întoarcă în mormintele lor. Masa este cel mai important punct din sărbătoare şi este preparată şi pusă cu mare grijă într-o cutie numită “jyubako”. Aceasta va fi pusă în faţa lui “butsudan” sau a lui “ihai” împreună cu sake, ceai şi alte mâncăruri speciale. În timp ce gătesc aceste minunăţii, soţiile pregătesc şi “minnuku”, o mâncare specială făcută din resturi de mâncare sau ierburi. Este dusă de familie care îşi escortează spiritele înapoi în morminte pentru a fi oferită spiritelor rele sau celor care nu au un loc de ohihnă, spirite care pot fi întâlnite pe drum.
Uchikabi
Uchikabi
“Uchikabi“ sunt bani făcuţi din hârtie, ştampilaţi cu forma unei monezi, puşi pe “jyubako” pentru a se asigura că strămoşii nu vor duce lipsă de nimic în drumul lor de întoarcere. Majoritatea ofrandelor sunt oferite în număr par. Mâncarea este întotdeauna oferită în număr impar.
Când totul este aranjat pentru ospăţ, familia se adună în faţa lui “butsudan” şi se arde tămâie. Familia mulţumeşte astfel pentru sănătatea de care s-au bucurat şi se roagă pentru protecţie, fericire şi prosperitate pentru anul care vine.
După masă, bărbaţii cântă şi dansează acompaniaţi de “samisem”, un instrument muzical asemănător cu un banjo, confecţionat din piele de şarpe.
Exact înainte de miezul nopţii, spiritele sunt trimise înapoi. Capul familiei împreună cu fiii săi au obligaţia de a arde banii din hârtie. Toarnă sake şi ceai peste cenuşă, pun cutia la poartă şi se roagă ca spiritele să ajungă în siguranţă în morminte şi să revină şi la anul.
Cu această rugăciune se încheie sărbătoarea obon şi marchează începerea dansului sau “eisa”.
dancers
Photobucket
Eisa dancers

Dansurile sunt un mod tradiţional de a arăta recunoştinţă faţă de
strămoşi. Dansul şi muzica variază de la o regiune la alta, reflectând fundalul cultural unic al fiecăreia. În mod normal dansul se desfăşoară prin adunarea mulţimii într-un cerc în jurul unei schele mari din lemn numită “yagura” care serveşte pe post de podium pentru cântăreţi şi muzicieni. Majoritatea dansurilor se desfăşoară în sensul acelor de ceasornic sau invers, câteodată inversându-se sensul în mijlocul cântecului, câteodată mişcându-se spre yagura sau depărtându-se. Unele dansuri cum ar fi Kagoshima Ohara sau Tokushima Awa Odori se desfăşoară în linie dreaptă pe străzile oraşului. Acestea sunt de asemenea dansuri care folosesc recuzite cum ar fi pălării prosoape, castaniete şi evantaie.
Spectacolul de încheiere al festivalului Bon este deosebit, prin multitudinea de petarde şi lumini care sclipesc în diverse culori, luminând cerul.
Cântecele festivalului Bon au însoţit multe de generaţii, transmiţându-se pe cale orală sau scrisă, într-o formă aproape neschimbată. Redau doar două din ele:

"Vine, vino!
Să petrecem la Festivalul Bon.
Chiar şi morţii vin
În acest ajun de sărbătoare,
Ajunul Festivalului Bon! „

II
„La sărbătoarea Festivalului Bon
Toată lumea dansează
Numai Buddha din lemn
Buddha din bronz
Sau cel din piatră
Mai veghează asupra ţării Yamato! "

Un Obon nou se celebrează astfel: după ce o persoană a murit, rudele vor sărbătorii cu mare respect Obon, ca fiind prima dată. În faţă altarului budist al casei vor depune ofrande de castraveţi, vinete proaspete, orez, legume, fructe, prăjituri de oerz şi flori. Dacă festivalul Obon are loc mai repede de 49 de zile de când o persoană a decedat, perioadă în care spiritul rătăceşte între această lume şi cealaltă, sărbătoare este omisă.
Sărbătoarea Bon Odori se celebrează anual în multe comunităţi japoneze din Brazilia, Malaezia, U.S. sau Canada. Este de asemenea o parte importantă a culturii şi vieţii din arhipeleagul Hawai.
Datorită împrăştierii emigranţilor niponi pe arii atât de îndepărtate, unele ritualuri sunt diferite. Aşa se întâmplă, de ex. între nordul şi sudul Californiei, unde dansurile au fost influenţate de cultura americană.

Lanterns floating

Bibliografie:
http://www.shindharmanet.com/writings/obon2.htm
http://jasgp.org/content/view/738/179/
http://japan-fans.forumotion.com/traditii-japoneze-f8/obon-matsuri-t449.htm
http://www.mercurynews.com/ci_15487205?nclick_check=1
http://en.wikipedia.org/wiki/Bon_Festival#Origin
http://www.shingon.org/library/archive/Obon.html
Obon Tradition: http://www.youtube.com/watch?v=ci3rMFf9qKo
http://www.hhbt-la.org/Obon.html
http://raider.mountunion.edu/re/worldreligions/how_to_celebrate.htm

TANABATA

Mă plimb pe străzile răcoroase ale oraşului Tsu din Japonia. Vânzătorii locali încep să închidă magazinele, spre deosebire de cei occidentali care savurau din plin valurile de turişti ce se abăteau prin acest mic orăşel. Cerul de abia a început să îşi ţeasă şalul serii. Mulţimea se îndrepta spre centrul oraşului, toţi îmbrăcaţi în kimono-uri. Nu mi-am grăbit pasul, ei s-au oprit nu departe şi în scurt timp i-am ajuns. Observ că aceştia agăţau bileţele în bambuşi.
Mă retrag spre o terasă şi comand un suc. Oare ce sărbătoare e, mă întrebam în gând, sau aşa credeam. Amabil, un localnic ce mă vede curios şi nedumerit, se apropie de mine şi începe să-mi explice: festivalul se numeşte Tanabata şi se trage din sărbătoarea numită “the festival to plead for skills”, care s-a celebrat în China, dar a fost adoptată de palatul imperial de la Kyoto. Festivalul s-a răspândit şi la restul populaţiei în perioada Edo şi s-a amestecat cu tradiţiile bon ( pentru că aceste tradiţii erau ţinute în luna şapte, ziua 15 ) şi au devenit festivalul modern Tanabata. În perioada Edo fetele îşi doreau să coase mai bine şi să fie mai îndemanatice iar băieţii să scrie mai bine de aceea îşi scriau dorinţele pe bucăţi de hârtie. Obiceiul era să foloseşti roua de pe frunzele de taro, una dintre primele plante cultivate în Asia, pentru a prepara cerneala folosită la scrierea dorinţelor. Şi la baza acestui festival se ascunde o poveste tristă, dintre doi îndrăgostiti, inspirată din faimosul folclor chinezesc.
Odată demult, într-un sătuc, trăia un păstor tânăr, fără părinţi. Fiind cu turma la păscut, a văzut cum nişte tinere se îmbăiau în râul ce despărţea cerul de pământ şi s-a îndrăgostit de cea mai frumoasă dintre ele. Sperând că acesta va vorbi cu el, tânărul le-a furat fetelor hainele lăsate pe mal. Când şi-au terminat baia şi nu şi-au găsit hainele, l-au întrebat ce s-a întâmplat cu ele. Fata care-i furase inima păstorului i-a spus că se numeşte Tanabata şi că e Zâna Ţesătoare. I-a mai spus că fără hainele ei fermecate nu se poate întoarce în ceruri şi că tatăl ei, Zeul Cerului, îi va simţi lipsa. El, însă, nu s-a lăsat înduplecat şi nu a scos hainele din ascunzătoare, obligând-o astfel pe Zâna Ţesătoare să trăiască printre muritori, pe Pământ. Fiind amândoi tineri şi frumoşi, cei doi au ajuns să se iubească şi s-au căsătorit. În anii ce au urmat, Tanabata a născut doi fii frumoşi iar familia ei era mai fericită ca niciodată. Într-o zi când păstorul era plecat la câmp, Zâna şi-a găsit hainele ascunse în pod. Realizând faptul că era de datoria ei să se întoarcă în Cer, ea s-a îmbrăcat cu veşmintele fermecate şi l-a aşteptat pe păstor să se întoarcă. Când acesta a ajuns acasă, ea i-a spus că se va ridica la Cer şi că, dacă va dori să o vadă, va trebui să împletească o mie de papuci din paie, pe care să le îngroape apoi, în jurul unui copac. Suferind de dorul ei, tânărul a împletit papucii, i-a îngropat în jurul copacului, după cum îl învăţase ea şi acesta a început să crească, până ce ramurile lui au ajuns aproape de Cer, însă pentru că şi-a dorit din tot sufletul s-o vadă pe Tanabata, el s-a grăbit şi nu a făcut decât 999 de papuci din paie, creşterea copacului s-a oprit la doar un pas de Cer. El a strigat-o şi ea, auzindu-l, a întins mâna să-l atingă şi l-a tras lângă ea în nori. Tatăl Tanabatei nu era fericit că ea s-a căsătorit cu un muritor. Sperând că îl va determina pe păstor să abandoneze planurile de a o revedea pe soţia sa, Zeul i-a dat o sarcină grea, amăgindu-l că îl va lăsa să fie cu Tanabata dacă reuşeşte să ducă la bun sfârşit ceea ce-i va da de făcut. ” Vei păzi un câmp cu pepeni pentru trei zile şi trei nopţi, dar nu ai voie să mănânci nici unul pentru aţi astâmpăra setea” . Cele trei zile au trecut şi tânărul n-a mai putut suporta setea ce-l chinuia şi a cules un pepene pentru a-l mânca. În acel moment, apa a ţâşnit din fruct şi s-a transformat într-un râu gigantic, despărţindu-i pe cei doi îndrăgostiţi, care privindu-se unul pe celelalt peste râu au devenit stelele Altair şi Vega. Tatăl Tanabatei le permite să se întâlnească o singură dată pe an, în cea de-a 7-a zi a celei de-a 7-a luni (7 Iulie) şi atunci, din cauza lacrimilor celor doi soţi, pe Pământ plouă.
În altă versiune a poveştii, pe care am aflat-o mai târziu, Orihime, fiica lui Tentei, regele cerului, împletea haine frumoase pe malul lacului Amanogawa ( Calea Lactee ). Fiica lui muncea mult ca să-şi facă tatăl fericit şi să spunem drept reuşea. Totuşi Orihime era tristă din cauza că munca grea nu îi permitea se întâlnească şi să îndrăgostească de nimeni. Fiind îngrijorat pentru ea, Tentei a aranjat ca fiica sa să îl întâlnească pe Hikoboshi care trăia şi lucra pe cealaltă parte a Amangowa. Când cei doi s-au întâlnit s-au îndrăgostit pe loc şi s-au căsătorit puţin după. Totuşi odată căsătoriţi Orihime nu a mai putut împleti pentru tatăl ei şi Hikoboshi şi-a lăsat vacile să străbată raiul. Tentei furios i-a separat pe cei doi şi le-a interzis să se mai întâlnească. Orihime a devenit deprimată din cauza despărţirii de soţul ei şi i-a cerut tatălui ei să îi lase să se întâlnească din nou. Tentei a fost mişcat de lacrimile ficei sale şi le-a permis celor doi să se întâlnească în a şaptea zi a lunii a şaptea, doar dacă Orihime lucra greu şi termina de împletit. Prima dată când s-au reintâlnit, nu au putut să treacă râul pentru că nu era nici un pod, Orihime a plâns aşa de mult că o ceată de coţofane a venit şi au promis să construiască un pod din aripile lor pentru ca ea să treaca râul. Se spune că dacă plouă în ziua respectiva coţofanele nu pot veni şi cei doi vor trebui să mai aştepte un an ca să se întâlnească.
În general se celebrează aceasta zi, scriind dorinţe, câteodata sub formă de poezii pe TAMZAKU, bucăţele de hârtie care sunt agăţate pe ramuri de bambus, uneori împreună cu alte podoabe. Bambusul şi decaraţiile sunt adesea lansate pe apa unui râu sau arse după festival, la miezul nopţii sau a doua zi. Acest ritual este asemănător cu cel al săbătoriii Obon. Diferite regiuni ale Japoniei au diferite obiceiuri locale de Tanabata. Există, de asemenea şi un cântecel dedicat acestei sărbători:

Sasa no ha sara-sara (笹の葉 さらさら)
Nokiba ni yureru (軒端にゆれる)
Ohoshi-sama kira-kira (お星様 キラキラ)
Kingin sunago (金銀砂子)

Frunzele de bambus foşnesc, foşnesc
Tremurând sub ştreaşină
Stelele clipesc, clipesc
Aur şi argint, grăunţe de nisip

Data originală la care a fost serbată Tanabata se baza pe calendarul lunisolar japonez care e în urmă cu o lună faţă de calendarul gregorian. Ca urmare, unele festivaluri sunt ţinute pe 7 iulie, altele în 7 august, în timp ce altele încă sunt ţinute în a şaptea lună, ziua şapte, în funcţie de calendarul japonez lunisolar care e de obicei în august la calendarul gregorian.
Există şi un oraş din Brazilia care celebrează Tanabata şi anume San Paulo. Cel mai mare festival Tanabata este organizat la Kitano Tenman-gu.
Am luat o bucată de hârtie, am scris o poezie, aşa cum obişnuiesc localnicii şi am agăţat-o de bambus, în speranţa că dorinţa mea se va împlini.


http://webcache.googleusercontent.com/search?q=cache:i4r6Dod5FgoJ:ro.wikipedia.org/wiki/Mitologie_japonez%C4%83+tanabata&cd=83&hl=ro&ct=clnk&gl=ro&lr=lang_ro

http://en.wikipedia.org/wiki/Tanabata

http://www.himawari.ro/2009/06/24/festivalul-japonez-tanabata-5-iulie-2009/

http://www.comunicatemedia.ro/Festivalul_TANABATA___Valentine8217s_day_japone_ic5734.html

http://webcache.googleusercontent.com/search?q=cache:gjTU6bOtBwoJ:students.info.uaic.ro/~daniela.badea/Sarbatorile%2520si%2520festivalurile.html+tanabata&cd=31&hl=ro&ct=clnk&gl=ro&lr=lang_ro

Fotografii: http://commons.wikimedia.org/wiki/Category:Tanabata

http://www2.gol.com/users/stever/orihime.htm

luni, 2 august 2010

Motto

„Vreau să fiu un nou Labiş”
Un motto ca oricare altul ales la o vârstă când... poezie era cuvântul sau cuvântul poezie?! Oricum, mult prea fragedă ca să vă judec. N-o fac nici acum.
Neplăcut când o persoană nu te înţelege, trist când două sau mai multe persoane cred că vrei să fii o simplă copie, dezamăgitor când se pare că nimeni nu vrea să treacă dincolo de cuvinte şi să citească adevăratul lor mesaj: revolta în faţa a ceea ce ar fi putut fi, dezamăgire în faţa realităţii. Una în care visele se deformează, se sfâşie ca dantela, guvernată de Guliveri minusculi iar noi... simple seminţe purtate de vânt.
Ce nedrept mi se pare! Iar lumea literară... un veşnic balans între bucurie şi tristeţe. Sau e doar glasul meu amărui de adolescent sălbatic rărăcind neostenit printre cuvinte?!

sâmbătă, 31 iulie 2010

John, americanul rătăcit în România

Când am început semestrul doi al primului an de liceu n-aveam nici un indiciu în privinţa celui care ne va ghida la ora de comunicare în engleză. Dar nici nu mă gândeam cât de interesant se va dovedi, cel puţin pentru mine, cursul respectiv.
Prima miercuri. Prima oră. Strunind hăţurile curiozităţii, am urcat scările până la etajul II în fugă. Am trecut prin dreptul sălii ce ne ţinea loc de sediu şi pipăind cu privirea numerele fixate deasupra uşilor, m-am îndreptat spre o ţintă necunoscută. Ajuns la potou, m-am oprit derutat. Uşa ca de hambar, se deschidea spre un podium imens, ridicat la nivelul ferestrelor. Aşa mi s-a părut atunci, la prima întâlnire.
Mă opresc în prag cu mintea uşor încruntată. Urmează clipe de profundă chibzuială şi de construit strategii peste strategii pentru a ocupa un loc cât mai ferit de privirile celui care ne va îndruma pe coridoarele întortocheate ale comunicării într-o limbă alta decât cea de toate zilele, dată nouă la naştere. Intru apoi hotărât. Ce-o fi o fi!
Sala s-a umplut repede. Minutele treceau leneş. Demonul din noi surâdea şui. „S-o fi rătăcit pe coridoare!” ne spuneam neliniştiţi. Clădirea liceului, destul de veche, permite visări de evadări din rutină. Măcar o dată, măcar azi, Doamne! Suspinam după o pauză ca îndrăgostitul după o mângâiere.
Sătui de aşteptare, după zece minute behăiam mocnit, un cor surd pe cinsprezece voci.
Imediat ce convingerea că am scăpat s-a instalat confortabil, în clasă intră un domn destul de în vârstă, chel, cu o faţă plăcută, luminoasă, subţirel, puţin mai scund decât oricare dintre noi, lucru constatat mai târziu, care se aşează liniştit la catedră. Corect spus, pe.
O paranteză cred că este binevenită, asta doar ca să nu vă faceţi cine ştie ce impresie neplăcută după un portret creionat amarnic de sărac. Noul „teacher” se va dovedi un personaj plăcut şi la a doua şi la a treia şi la următoarele întâlniri.
Ne salută cu un „Good Morning, everyone”, ne pune să ne scriem numele pe o coală şi face o fotografie de grup. La ce i-o fi trebuind? Nu am dibuit înţelesul pozei nici azi.
Lecţia a pornit neaşteptat de bine: un banc! La un început atât de neobişnuit se cerea o continuare aidoma. Urmează alte bancuri, discuţii despre orice, nu le mai înşir, prefer să vă fac curioşi. Doar o precizare ţin să las: numai despre şcoală nu vorbirăm.
Mi-a părut rău când a venit pauza. Sigur nu am fost singurul. Oricum mi s-a întâmplat pentru prima dată.
Prea multe despre el n-a povestit, doar că sosise din State, California. Aveam să aflu multe altele după câteva săptămâni, luni?!, habar n-am, destul de târziu însă, când din adâncurile tulburi ale neîmblânzitei timidităţi ce stăpâneşte domeniile „piciului” cel mult prea serios şi politicos până la a fi plicticos, a ţâşnit ideea unui interviu.
Ce mai moşi pe gogoşi servesc, veţi comenta voi! Ce-ar fi să treceţi pe la noi?
Să nu uit: dialogul s-a purtat în limba engleză. Doar în engleză.

***

- De ce aţi venit în România?
- Am simţit că Dumnezeu mă chema în ţara voastră.
Bine ar fi să vină mai mulţi, mestec eu în gând şi trec mai departe,
repornind ofensiva.
- Ce ştiaţi despre România înainte de a veni?
- Că a fost o ţară comunistă, că lipsea mâncarea şi cam atât.
- Puţin ca să te aventurezi într-o ţară la capătul pământului. Surprinzător, pentru noi, aţi rămas. Au trecut deja cinci ani de când v-aţi stabilit aici. Firesc vine următoarea întrebare:
- Unde vi se pare mai plăcut să locuiţi, aici sau acolo?
- Nu prea poţi compara cele două situaţii. „Aici” a devenit acum casa mea, dar ambele au calităţile lor. Totuşi aici e mai sigur, nu sunt terorişti, oamenii nu au voie să poarte arme.
Mărturiseşte că se teme doar de două lucruri: modul în care conduc şoferii şi mulţimea câinilor vagabonzi, dar aceştia au cam dispărut. La câini mă refer.
Ups! Interesant. Nu las să-mi scape acadeaua şi insist:
- De ce anume vă plângeţi?
- Transportul în comun este deplorabil. Pe lângă proasta funcţionare a facilităţilor care ar trebui să deservească călătorii, aveţi şoferi nepoliticoşi, prost instruiţi, din cauza cărora poţi ajunge la destinaţie fără dinţi, cu capul spart, ori împănat cu vânătăi. Multora le este lene să oprească în fiecare staţie, butoanele de avertizare a conducătorului auto lipsesc sau nu funcţionează. Există şi varianta vorbitului la telefon, când absorbiţi de discuţii, ratează parte din staţii. Poţi protesta liniştit, eşti ignorat în cel mai bun caz. Părăseşti vehicolul la staţia următoare. Greu pentru cei încărcaţi cu plase sau diverse bagaje. Sunt probleme de care m-am lovit în drumurile zilnice spre şi dinspre şcoală. Sătul să cobor la altă staţie decât cea dorită, am încercat să depun o plângere pe site-ul instituţiei. Eşec total. Se cere un program de calculator altul decât cele uzuale, lucru absurd. Sau poate asta a fost intenţia celor care au construit site-ul, să nu existe reclamaţii? Posibil.
- Vă place oraşul?
- Altă poveste. Nu te descurci fără un prieten dispus să te ajute. Venit pentru prima dată în oraş, după ce am terminat formalităţile de cazare, vreau să fac un tur al oraşului, singur, eventual să reperez câteva puncte de atracţie. Imposibil. Nu există hărţi ale oraşului sau vreun ghid care să mă scoată din încurcătură. Găseşti în librării date despre Spania, Italia, Creta, nimic despre oraşul în care am poposit.
Oftez din greu, recunosc revoltat că avem multe lipsuri la toate capitolele, păcat de oamenii de aici şi trec la un subiect mai puţin delicat.
- Care este diferenţa dintre şcoala de aici şi învăţământul din America?
- La noi, în state, nu trebuie să se înveţe atât de multe despre atâtea subiecte, deci mult mai lejer acolo. Din acest punct de vedere.
- Dar elevii?
- Elevii de aici sunt mult mai bine instruiţi, dar în trecut educaţia lor a fost mult, mult superioară. Peste tot, la olimpiade, diverse concursuri, întâlneai numai elevi români. Erau „Nadii Comăneci” la matematică, fizică, chimie, peste tot. Acum au cam dispărut.
- Aţi reuşit să încheiaţi prietenii aici?
- O, da! O mulţime de prieteni. Nu am destul timp să mă întâlnesc cu toţi. Primiţi foarte uşor străini. Noi suntem mai circumspecţi cu noii veniţi.
- Aţi avut experienţe neplăcute în România? Sau în Cluj? Aici la şcoală?
- Ei bine, nimic serios cu adevărat, doar o dată cineva a încercat să mă jefuiască, dar am scăpat, deci No problem. Oricum, la noi jafurile, au intrat în rutină.
- O întrebare personală. Îmi daţi un zece pentru acest interviu?
Ceea ce a urmat a îmbibat cu soare şi lumini interioare ochii şi inima puiului încârdăşit cu lenea, aşa cum îi stă bine unui elev în primul an de liceu după ce
s-a luat la trântă cu tezele naţionale.
Distinsul american a încuviinţat, dând din cap, în semn că acceptă cererea şi a completat, spre încântarea mea:
- Dacă continui să vii la oră, oricum o să primeşti un zece.

Vedeţi? E de bine. După cum ni s-a dus vestea povestea, nu nouă elevilor, ci României, John nici n-a trecut prin multe peripeţii din cele neplăcute, că din celelalte cine nu şi-ar dori ca să aibă ce povesti la nepoţii şi vecinii de peste ocean?

mai - 31 iulie 2010

miercuri, 21 iulie 2010

Haiku

iasomie 2

duminică, 11 iulie 2010

Drumuri de vacanţă – Câmpina

Vara lui 2010. Călduri tropicale, ploi îmbelşugate, vacanţe cine poate. Mă număr printre norocoşi. Dau curs unei invitaţii mai din primăvară şi păşesc neliniştit pe dalele galbene ale gării oraşului. Deplasarea cu trenul mi-e necunoscută. Puţinele plecări dincolo de hotarele de baştină le-am făcut cu autoturismul sau autocarul. Zborul spre Veneţia a fost unic şi el.
Abandonăm Clujul scurtei ploi care-şi scutură năucă răceala peste puţinii migratori. Depărtarea se-ngroaşă iute, pe negândite, zburătăcind gândurile iscate dinaintea necunoscutului. Trecem printre sate uitate de Dumnezeu, câmpuri cultivate cu buruieni, iazurile ultimelor ploi numai bune crescătorii berzelor stăpâne, oglindă clăilor de fân, uitate de ţărani nepăsători, parcă anume puse la putrezit. Deşi iulie îşi pregăteşte intrarea, porumbul îşi măsoară înălţimea cu a broaştelor vecine şi voiciunea cu a leneşilor.
Ca o caracatiţă, nepăsarea şi-a vărsat veninul peste peisajul învolburat de ape.
Sandwich-urile şi-au dezgolit aroma după un Mediaş pustiu şi trist sub soarele amiezii. Zumzăiala fiarelor şi peisajul închid pleoape. Privindu-ne cu melancolie, dintre ierburi pârjolite de ape, maci, străjeri fideli, se-nşiră de-a lungul călătoriei, tufe de cicoare sfidează griul cerului.
Urmează Sighişoara, apoi Braşov. Cum de recunosc Sighişoara? Pe faţada staţiei lipseşte plăcuţa salvatoare pentru turistul rătăcit în lungul şi anostul voiaj cu trenul. Imediat ce am depăşit clădirea gării, castelul se profilează semeţ ochilor atenţi. N-ai cum să nu-l recunoşti dacă l-ai văzut o singură dată.
Intrăm apoi în ţinuturi unde urmele averselor fără sfârşit şi-au pus pecetea. Descoperi râuri curgând pe unde n-ar trebui să curgă, leneşe, ciocolatii, spălând porumb, singuratece lumânărele, răchiţi bătrâne, picioare colorate de vară.
Un firicel de drum, când mai îngust, când mai lat, asfaltat cu pietricele şi mătase de praf însoţeşte paralele de fier de la Rupea la Braşov. Uneori înecat de puhoi, alteori cu nasul la lumină.
După Braşov, pădure, doar pădure. Din când în când răzbat privirilor lipsite de interes frunze late de brustur, mai ceva ca un capac de wc, lujeri de iarbă mare, clopoţei, flori galbene de rostopască.
Lăsăm în urmă Sinaia îmbogăţiţilor de tot felul. Valea Prahovei dezvăluie admiratorilor privelişti de neuitat. Pe apele tulburi saltă jucăuşe mulţime de pet-uri, de toate formele, mărimile, culorile. Îmbogăţesc peisajul şi arată cine suntem. Gunoieri trebuia să ne lase Domnul. Uite cum ştim a strânge mizeriile altora în propria ogradă.
Mai departe, tot mai departe. Locomotiva ar pufăi ea, dar e electrică, ar fluiera mânioasă c-abia se târăşte peste traverse. Pe traseu lucrările sunt în toi, se repară, se reface, se modernizează. Cum vrei s-o iei! Numai bine între Predeal şi Sinaia trece-un ceas, măcar că-s la doi paşi, de uriaşi, una de alta. Pân’ la Breaza îmbrăţişezi o moţăială. Că se ţine scai de tine. Las’! Nu-i bai! Ce alta ai de alege?! Căldura te-a moleşit, te leagănă cu braţe de oboseală şi plictis, şoptindu-ţi obsesiv: tac-tac, tac-tac, tac-tac...
Deodată sari în tălpi. Doar nu vrei să pierzi staţia dorită, s-ajungi taman la Bucureşti. Ce drac să faci prin îmbulzeala aducând a ţigănie din capitală?!
Gata! Uite Breaza. O staţie mică, mică, gri de-atâta piatră căţărată pe ziduri, un peron aşijderea. N-apuci bine să te uiţi roată, maşinăria porneşte lin mai departe. N-are stare, săraca.
Cu o mină serioasă, doar ţi-ai îndeplinit porţia de lehamite, cobori bagaje, înhaţi plasele, te întrebi ofticat ce-ai găsit a-ndesa atâtea pentru câteva zile. Las’ că ţi-au prins bine, te-ai obrăznicit şi nu te dădeai dus. Apoi uiţi, dai bună ziua ca un ardelean superpoliticos ce eşti, celor ce rămân tufliţi pe scaune să-şi ducă grijile mai departe. Tu ai ajuns. Stai în uşă pregătit să pui piciorul pe alte tărâmuri, până acum necercetate.
Ai ajuns! Uite gara! Maşina te poartă cuminte printre dealuri cuminţi, case luminoase şi blocuri gri, împletiri armonioase de nou şi istorie, spre locuri despre care nu se știi nimic. O rugă dă târcoale de când te-ai înscris pe traiectorie: dă, Doamne, să fie bine.
Şi a fost.

miercuri, 16 iunie 2010

O zi care cerea straie de popă

Ajung la şcoală, ca în fiecare zi aiurit de nesomn, urc scările şi în locul obişnuit unde ne adunăm o găsesc pe Iulia. Vorbim puţin. E răguşită. Aşteptăm profesorul care apare pe scări cu catalogul sub braţ şi cealaltă mâna pe balustradă. Să nu se împiedece. Sau pentru că discuta cu profa de română?! Posibil. Ne îndreptăm cuminţi, avem alternative?! spre sala de logică. Profesorul deschide clasa, ne aşezăm fiecare pe locul preferat. Suntem neliniştiţi. Gândul stăruie doar la cele două teste date la care azi vom primii rezultatele.
Stăteam la locul obişnuit, prima bancă lângă geam, pe jumătate ascuns de un monitor uriaş. Nu degeaba m-am pitit acolo.
Atmosfera e încordată. După ce ni se explică cum trebuia rezolvat primul test, Armin, colegul de bancă şi bun prieten, întreabă la mişto:
- Ai înţeles, aşa-i?
- Îţi baţi joc de mine? întreb eu care, nu mai târziu de acum o săptămână făcusem scandal pentru o anume notă primită la logică, un „minunat” şase, care m-a pus în fund şi m-a umplut de draci. Suspansul nu durează mult. Din fericire! Se comunică notele. Eu: doi de zece. Mai să fac infarct sau stop gardian, cum spunem noi. Armin, tot zece. Măcar învaţă. Ne felicităm reciproc pentru performanţa nesperată şi-i privim relaxaţi pe colegii care chiulesc pe rupte. Când să mai parcurgă materia?!
Sideraţi încă de notele obţinute facem planuri pentru ziua următoare:
- Mâine vin în straie de popă, cu o cruce şi apă sfinţită. Tot tacâmul!
- Eu, în cruciat!
Ora s-a terminat, nu ştiu când. Subsemnatul, tot în stare de şoc, se îndreaptă spre sala de franceză. Trântit în bancă am în minte doar o pancartă enormă pe care scriu: să nu mă asculte la francă, Doamne!
Minunea se întâmplă. Profa lipseşte.
Mâine vin în cruciat!

vineri, 7 mai 2010

Casablanca

Casablanca

Fez

Fez - Maroc

joi, 22 aprilie 2010

Privind dinspre maturitate spre copilărie

Teodora Gogea
- Interviu -


Ultima zi a prezenţei caravanei Gaudeamus la Cluj a fost şi cea mai bogată în lansări de carte. Dintre toate, două astfel de evenimente mi-au atras atenţia, lansarea a două volume de poveşti:
„Fetiţa care s-a-mpiedicat de şarpe”, autoare Teodora Gogea şi
„Pisoi mai mari, pisici mai mici şi un castel cu 5 pitici” de Vasile Igna.
Recunoscut eu însumi ca autor de basme, nu puteam scăpa o astfel de ocazie.
Primul autor abordat, corect autoarea, pentru că este o doamnă care deşi aparent fragilă, fascinează de la prima privire, a fost d-na Teodora Gogea. Redau mai jos câteva date despre parcursul de până acum al autoarei, culese din vasta lume a virtualului.
Teodora Gogea s-a născut la 26 aprilie 1980, în localitatea Sărmaşu, judeţul Mureş. Pe linie paternă, este descendenta unei vechi familii nobile din Maramureş
Până în 1998 urmează "Liceul de arte plastice" din Braşov iar în 1999 absolvă, ca sefă de promoţie, Liceul "Romul Ladea" din CLUJ-NAPOCA. Din 2003 este absolventă a "Universităţii de Artă şi Design" din Cluj-Napoca, secţia pictură de şevalet iar în 2005 a absolvit Programul de studii postuniversitare de master al aceleiaşi Universităţi. În prezent este artist liber profesionist.

La cele câteva întrebări îndrăznite, a răspuns promt, relevând o personalitate stăpână pe cuvânt, nu doar pe şevalet.

De ce literatură pentru copii? Este un capitol dificil, o cenuşăreasă a literaturii române, marginalizată.

Am ales literatura pentru copii tocmai datorită faptului că este marginalizată, pe nedrept după părerea mea. Propria mea copilărie a fost marcată de lecturi ce ulterior mi-au format caracterul, spiritul şi modul în care am perceput lumea, oamenii şi sentimentele ce îi leagă. Cred că "hrana" ce ar trebui drămuită, aleasă şi împărţită cu grijă unui copil la vârsta uimirii şi descoperirilor minunate, ar trebui să fie aceea a "comorilor" de înţelepciune ce sunt păstrate în poveşti, basme, mituri,legende, epopee şi poezii. Cred în valoarea formatoare a literaturii pentru copii şi de aceea, sunt convinsă că atâta timp cât vor fi copii, literatura pentru copii va fi şi ea vie.

Într-o perioadă când piaţa este inundată de traduceri, mai ales din engleză, credeţi că există şanse ca poveştile noastre, cele care au înflorit imaginaţia părinţilor şi bunicilor noştri să ajungă la micii cititori de azi?

Realitatea descrisă de piaţă este într-adevăr una dezamăgitoare, inundată de traduceri şi preluări la a nu ştiu câta mână, de o calitate îndoielnică, nici măcar reeditări ale unor traduceri prestigioase româneşti, însă în egală măsură, aşa cum mi-au confirmat-o propriile lansări de carte, copiii sesizează rapid şi reacţionează cu sinceritatea tipică vârstei la tot ce este aproape de sufletul lor şi mai ales la tot ce este realmente definibil ca fantezie, originalitate, noutate, ludic. Consider prin urmare, că asemeni copilului din povestea lui Andersen care a strigat în gura mare că "Impăratul e gol!", cititorii de carte pentru copii vor sancţiona mai devreme sau mai târziu, inflaţia de "maculatură" promovată de editurile aflate doar în căutarea profitului şi se vor reorienta spre "literatură".

Am găsit informaţii despre tablourile dumneavoastră, mai puţin despre scris. Sunteţi la prima încercare?

Nu este prima mea încercare, am mai publicat o carte pentru copii intitulată "Minunatele memorii ale lui Hamsi-Ramsi", o povestire structurată în trei părţi ce deapănă viaţa şi aventurile unui hamster pe nume Ramses de-a lungul captivităţii sale printre oameni. A apărut în 2007 la editura Limes, Cluj-Napoca, prin sprijinul şi deschiderea celor doi oameni de cultură deosebiţi: Ana şi Mircea Petean. Am ilustrat de asemenea şi acea carte, ambele sunt prezentate pe site-ul meu personal cu deosebirea că pe site sunt încărcate doar ilustraţii aparţinând povestirii lui Hamsi-Ramsi.

Din ce nevoie s-a născut cartea? Titlul este ispititor, trebuie să recunosc.

"Fetita care s-a-mpiedicat de Sarpe" este rezultatul privirii retrospective dinspre maturitate înspre copilărie, încercând să transmită copiilor mesajul importanţei covârşitoare a găsirii şi păstrării propriei identităţi şi a propriului suflet.
Adaug faptul că "Fetiţa care s-a-mpiedicat de Şarpe" este o mitologie fantastică, ce prezintă povestea Thirei, pornită într-o călătorie iniţiatică prin viaţă, lumi şi spaţii culturale diverse din dorinţa de a şti cine este ea însăşi. Iniţierea este desăvârşită odată cu descoperirea artei şi a creaţiei ca valori vitale. Aceasta este de altfel, ideea fundamentală a cărţii şi mesajul pe care am dorit să îl transmit prin povestea Thirei.

Cum se împacă cele două, pictura şi scrisul?

Pictura şi scrisul se împacă foarte bine în cazul meu, întrucât aşa cum şi în povestea mea, lumea este compusă şi din imagini şi din cuvinte şi din sunete, îmbinarea expresiei vizuale cu cea literară este doar o formă de sinestezie pe care eu încerc dealtfel să o promovez.

Dacă ar fi să alegeţi...

Nu se pune problema unei alegeri.

Pregătirea dvs. este cea de pictor. V-aţi gândit la o carte de copii bazată nu pe scris ci pe imaginea vizuală? Să-i faceţi pe copii să-şi construiască propria poveste, pornind de la imagini?

Acest concept este unul obişnuit în occident, există deja astfel că nu mă atrage pentru că este foarte aproape de ideea de găselniţă.

O ultimă întrebare, mai neobişnuită: din experienţa dvs, referindu-mă şi la prima dvs carte, Hamsi - Ramsi, la ce sunt mai receptivi copii? La desenele haioase cu animăluţe sau la textele umoristice, ce însoţesc desenele?

Ceea ce m-a surprins a fost faptul că cei mici sunt mai serioşi decât adulţii
şi nu cad în capcana facilului. Ei au apreciat detaliile legate de introspecţiile hamsterului referitoare la lumea înconjurătoare şi evenimentele deosebite la care acesta a fost martor, de exemplu revoluţia din 1989.

About Me

Fotografia mea
Cărţi publicate: "Muguri", antologie - 2006, Cluj-Napoca "Gesturi fireşti" - 2007, volum de proză, Iaşi "Poveştile de la Bojdeucă" - 2008, proză, Iaşi "Plictiseală si propuneri" - 2004, Cluj "Poveşti, povestiri, poezii" - 2005, Cluj "Mici poveşti pentru pitici" – 2006, Cluj, "Aripi pe cerul poeziei" - 2008, Giurgiu. Ana Basis, poezie, Brasov - 2008. Apariţii în: Revista literară „Oglinda literară”, revista literară „Visul”, revista „Agero”, „Universul copiilor”, revista „Muguri”, presa locală şi străinătate, mai ales în Franţa şi Canada.

Vitrina cu trofee

Loading...