Persoane interesate

duminică, 14 noiembrie 2010

Interviu cu mine însumi

Ce să-ţi povestesc azi? Să povestesc despre anul care a trecut, despre toamna ce priveşte mai mult posomorâtă spre noi, despre cutia negră numită suflet?! Nu. Te plictisesc alţi cu astfel de subiecte. Aş prefera să reamintesc zilele de odinioară. Hm! Şăgalnică melancolie dă târcoale prin arterele abisale.
M-am hotărât. Voi prezenta gânduri monotone, simple, de elev leneş, obosit de prea-plinul zilei, în speranţa că mă vei cunoşte mai bine. Încerc să forţez puţin rotiţele memoriei, să depăşească norma, intensitatea obişnuită şi să pătrundă în trecut, prin multele straturi de rugină. A venit timpul să fac bilanţul primului an de liceu, primul an de şcoală plăcut pentru mine.
Încep fiecare zi cu primele raze sau aşa ar trebui să se deschidă dimineţile, din păcate e beznă, mai ales acum, toamna. Până să ies din casă descrierea mea se potriveşte cu cea a unui robot vechi, care stă să se dezmembreze. Singurul lucru care mă înviorează cât de cât, sau mă rog, are acest efect, este mâncarea, micul dejun, primele proteine, gustul ce-mi reactivează neuronii.
Ies. Afară, frig, în gândul meu nici că se putea mai bine, măcar nu-mi cade nasul. Las’ că ştii tu de ce. Se aruncă hămesite asupra ta „arome” care mai de care ispitind sau duhnind. Aţin calea parfumuri fine de balerine caline, adolescentine pateuri calde, june brunhilde apetisante, tremurând în ţoale de-as-vară, covrigii proaspeţi dimineţile descreţesc. Unii la prima oră miros a ceaţă, alţii, aşteptând coliva, recidivează devastator cu odorizante, uitând că există şi spălător.
Străzile goale amintesc de oraşele fantomă. Până în staţie arunc ocheade patiseriei de la colţul blocului vecin. A lipsit cam mult din viaţa mea. Inspectez indiferent farmacia din faţa Big-ului, cealaltă patiserie, de lângă staţie, de unde îmi cumpăr uneori câte un cozonac mic, vălurit, vorba lui Ovidiu Bufnilă, cu un covor negru aromat şi dulce. Mac, bineînţeles!
Din faţa casei de bilete porneşte un trolebus.
- Nu-i nimic, vine următorul, murmur în barba care nu vrea să-şi ia avânt. Nu poţi controla existenţa transporturilor în comun, darmite a bărbi.
În următorul elefant „polar” pe roţi e atât de aglomerat încât îmi vine să strig: „ Ce Dumnezeu vă împingeţi aşa? Nu vedeţi că-mi strangulaţi sufletul?!
Până în centru, prin „bătălii homerice” am obţinut un metru pătrat doar al meu. Al meeeu! Cobor la staţia finală, mă strecor printre scurte de fâş, geci, coborâte din celelalte autobuze, străine mie sau poate doar uitate.
Trec prin faţa catedralei pe o alee de care ne putem mândri. A fost reparată şi măturată de curând. Cât va dura?!

După un an şi o vară care ne-a perpelit ba cu ploi, ba cu prea mult soare, şi o vacanţă mult prea scurtă după mintea mea de elev trândăvit, cum arată tabloul?
Încep cu vacanţa. Am dormit, am dormit, am dormit. Abia la amiază mă trezea mom. Recuperam toate orele când la şase eram în tălpi, jumătăţile de oră petrecute sub duş încercând să cojesc de pe mine somnul, sfertul de oră dedicat şmotruitului dinţilor, minutele dedicate halitului micului dejun cu ochii pe televizor, desene, ce altceva, o ultimă verificare, doar mi-s uituc, o ştie toată lumea, clipele când alergam spre şcoală, orele curgând lenevos, pierdute cu mintea aiurea. Hei! Uneori! De parcă la diriga poţi să visezi. E o maşină turată la maxim. Sau la ora de logică! Tremură rinichii-n mine numai la gândul, oricât de firav, că n-aş fi atent. Hm!
Despre şcoală? Am isprăvit repede clasa a noua. Nici nu ştiu cum a trecut. Mi-am făcut însă prieteni şi am trăit aventuri noi. Clasa a zecea se va termina la fel, sunt sigur.
Prima zi din noul an avea tomnatice limpezimi, cam reci după gustul parfumat al verii. Mi-a fost dor? Nu. Am uitat aproape totul. Îmi reamintesc mai degrabă recreaţiile, dintr-un motiv simplu. În pauze uităm sfiala iar tinereţea explodează copleşitor în certitudini de vitalitate. Prin spaţiile înguste curg siluete cunoscute, colo o statură agilă, dincolo alta masivă. Ne învăluie o învălmăşeală pestriţă şi-n acelaşi timp luminoasă de atitudini extravagante sau de o dureroasă tandreţe. Gesturile s-au asprit sau dimpotrivă s-au îmblânzit. Chipuri pe care nu le-ai văzut de trei luni au luat înfăţişări neaşteptate.
Pe cât de fragili pe atât de veseli, colegii bat câmpii cu nesăbuinţă şi speculează cu inconştientă, născând grave întrebări ce rămân fără răspuns, căci le uită repede în ploaia de a doua zi sau în dimineaţa aurie ce-i întâmpină în pragul şcolii. Deopotrivă dulce şi amar, sincer şi mincinos, spectaculos şi banal, inocent şi pervers, sumă a tuturor contradicţiilor, dezghiocă frumuseţile unui tărâm pierdut adultului.
Coridoarele au miros de fruct crud ce visează că lumea e frumoasă şi doar a lor. Şi un neastâmpăr, uitând de buna creştere, se-nbulzeşte între zidurile scofâlcite, răsturnând ziua. Cum le-ai putea uita?
Eu ca ei, nici cal, nici măgar, cu obrazul ce se conturează de-acum în asprimi castanii, plutesc printre apele amintirilor şi regretelor confuze. Pentru ce? Habar n-am! Ştiu doar că viaţa ne-aşteaptă să ne dea la gioale.

Rămân în sfera interviurilor anterioare. Servesc prima întrebare. Banală.

DEI: - Ce crezi despre liceu?
DE: - În principiu, aceeaşi viaţă ca în generală, însă lucruri noi se-mpletesc peste monotonia celor opt ani. Ne zbatem să înaintăm printre zile înghiţite de neguri, căci trăim în plin coşmar.

DEI: - Cum ai trecut peste primul an?
DEI: - Acum pare uşor. Întrebi dacă mă simt diferit? Da. S-o spun pe cea dreaptă: dezamăgit. De locuri, oameni, întâmplări. Ciudat.

DEI: - Ce crezi despre colegi?
DE: - Spre norocul meu am descoperit tineri compatibili cu mine. În rest? Mulţi s-au maturizat, cel puţin parţial şi ştiu când să vorbească, când să tacă şi cum să reacţioneze la diverse „surprize”, fără să supere pe ceilalţi.

DEI: - Ce părere ai despre profesori?
DE: - Unii sunt cu nasul pe sus, însă altora chiar le pasă de noi şi ştiu să deosebească pe cei răi, de cei buni şi nu ne pedepsesc colectiv. Cred că este o prostie să pedepseşti o clasă pentru doi, trei ţăcăniţi.
Unii ne ajută, ne susţin, alţii abia aşteaptă să părăsească clasa. Sunt printre ei profesori riguroşi, alţii indulgenţi până la indiferenţă.

DEI: - Cum vei trece peste următorii ani?
DE: - Ca şi până acum, străduindu-mă să fac faţă onorabil. Nu mă gândesc însă ce se va întâmpla în continuare. Nu mă complic. Prefer să trăiesc în prezent. Ştiu că vă trebui în cele din urmă să înfrunt lucruri noi, multe neplăcute şi nu pot face nimic să le împiedic.

DEI: - Din câte îmi dau seama, ai înţeles valoarea secundelor, deci te vei schimba şi vei deveni mai harnic?
DE: - Nu promit nimic, nu prea reuşesc să mă schimb, pe loc, ca prin magie. Vrăjile, de orice fel, nu au efect asupra mea.

DEI: Planuri de viitor?
DE: Unul şi bun. Să devin psiholog. Unul al naibi de priceput.

About Me

Fotografia mea
Cărţi publicate: "Muguri", antologie - 2006, Cluj-Napoca "Gesturi fireşti" - 2007, volum de proză, Iaşi "Poveştile de la Bojdeucă" - 2008, proză, Iaşi "Plictiseală si propuneri" - 2004, Cluj "Poveşti, povestiri, poezii" - 2005, Cluj "Mici poveşti pentru pitici" – 2006, Cluj, "Aripi pe cerul poeziei" - 2008, Giurgiu. Ana Basis, poezie, Brasov - 2008. Apariţii în: Revista literară „Oglinda literară”, revista literară „Visul”, revista „Agero”, „Universul copiilor”, revista „Muguri”, presa locală şi străinătate, mai ales în Franţa şi Canada.

Vitrina cu trofee