Persoane interesate

sâmbătă, 30 mai 2009

Plimbări de seară

Photobucket

luni, 25 mai 2009

Iunie

IUNIE 1

sâmbătă, 23 mai 2009

Despre bunătatea sufletească

“Degeaba le-am avea pe toate: inteligenţa, cultura, isteţimea, supracultura, doctoratele, supradoctoratele dacă suntem răi, haini, mojici şi vulgari, proşti şi nerozi, doi bani nu facem, se duc pe apa sâmbetei şi inteligenţa şi erudiţia şi supradoctoratele şi toate congresele internaţionale la care luăm parte şi toate bursele pentru studii pe care le câştigăm prin concursuri severe. Nimic nu poate înlocui şi suplinii niţică bunătate sufletească, niţică bunăvoinţă, toleranţă, înţelegere. Bunătatea sufletească nu-i o virtute subtilă şi rafinată, e un atribut de bază al fiinţei omeneşti şi totodată un atribut al culturii”

Nicolae Steinhardt
“Blue Champain”

miercuri, 20 mai 2009

Aer varatec

Aer varatec

luni, 18 mai 2009

Culori

Photobucket

Noapte bună! Rămâi cu mine

Ştiu că ţi-e teamă pentru mine, ştiu că nu vrei să trec prin suferinţele şi dezamăgirile prin care tu ai răzbătut abia acum, dar ai încredere în mine,
te rog, şi lasă-mă să mă bucur de tine, atât cât se poate. Iartă răsfăţurile.
Lasă-mă să fiu aşa cum sunt, cum numai cu tine sunt. Ştiu că nu îţi este greu,
şi tu vrei. Poţi. Ȋncă puţin. O lună, un an sau zece? O viaţă, sper.
Voi fi bine, promit.
Deşi nu crezi în dragoste, ştiu că mă iubeşti. Sunt convins. O spui în fiecare zi, o transmiţi cu fiecare cuvânt, fiecare zâmbet înflorit pe furiş pe chipul tău. O să cresc şi nici măcar obrazul n-am să ţi-l ating. E viaţa de adult, o să ne purtăm ca doi adulţi?!
Asta este. Nu crede că nu mi-e greu. Oricum, dacă vom lăsa toate aceste comori în urma noastră, vei rămâne raza mea de soare, inima mea îţi va aparţine pentru că suntem sortiţi să fim una.
Voi îmbătrâni iubindu-te, mamă.

Noaptea să-ţi fie zână,
perna fântână,
somnul sânziană
visul icoană.

duminică, 17 mai 2009

Legenda raţei

Talerul vast al Câmpiei Române sclipeşte falnic, mărginit la miazănoapte de uriaşii de piatră ai Carpaţilor iar la miazăzi de apele învolburate ale măreţului Danubiu. Iarna alb, pulsează tot restul anului, pictat în culori de neuitat.
De parcă minunea nu ar fi fost îndeajuns, zeii au aşezat aici mulţime de râuri care strălucesc pe safirul câmpiei, auriu ziua, argintat în nopţile luminate de stele.
Demult, pe când atotputernicul Zeus domnea peste Pământ, într-un sat din înfloritoarea câmpie, trăia o familie de ţărani. Casa cu streaşină joasă, pitită în spatele gardului din nuiele, ograda podită cu iarbă, ascundeau doar sărăcia, care nu vroia, în ruptul capului, să-i părăsească. Singura comoară, gălăgioasă ce-i drept, era o raţă deosebit de frumoasă. Cât era ziua de lungă, năzdrăvana inspecta neobosită curtea, închipuindu-se paznicul gospodăriei.
Am uitat să vă spun. Pe vremea aceea, dobitoacele toate aveau glas, aşa ca noi. Dar să pornim pe firul poveştii.
Ai casei munceau din greu, fiecare după puterile şi harul dăruit de zei. Băiatul, de seama mea, crescuse tare vrednic. Mereu era chemat să dea o mână de ajutor prin vecini. Oricât i s-ar fi părut de greu, niciodată nu dădea înapoi.
Într-o zi, primi drept plată pentru munca depusă un sac, plin ochi, cu boabe de mac. Nu spuse nimic, îl luă în spate şi, odată ajuns acasă, îl puse în hambar. Se aşeză apoi alături, întrebându-se cu voce tristă:
- Mac! Ce fac cu atâta mac?
Raţa, care tocmai trecea pe-acolo, auzi văicăreala copilului. Crezând că, de aici înainte, ospăţul ei de zi cu zi vor fi negrele seminţe de mac, se mânie aprig. Scuturându-şi aripile desfăşurate ameninţător, începu să strige, speriindu-l pe tânăr:
- Mac! Mac! Mac! Mac!

Se întâmplă că Zeus îşi aruncă privirile asupra supuşilor, chiar în acel moment, surprinzând, fără să vrea, tărăboiul stârnit de răţuşca bătăioasă. Capul certăreţei, cât un pumn, ridicat pe trunchiul durduliu, de un gât ca băţul, se agita într-un fel caraghios. I se păru atât de nostimă înaripata făptură, încât izbucni într-un hohot de râs, ce cutremură Olimpul.
Spaima copilului în faţa raţei obraznice, pusă pe harţă, îl făcu să se oprească. Băiatul îi era drag pentru bunătatea şi harnicia lui. Hotărî s-o pedepsească. Din acel moment, arţăgoasa n-a mai reuşit să scoată decât aceste sunete:
MAC! MAC! MAC! MAC!

Monstrul

Azi m-am hotărât. Trebuie să fac o vrajă. Altfel nu voi scăpa de el, de monstrul meu. Îmi bântuie visele şi poveştile. Dar am să-i vin de hac. Am să-l încui în cuvintele mele, cu lanţuri din epitete şi comparaţii grele. Îl voi hrăni cu cântece şi bucurii până va încremeni. Dar destul cu văicăreala, să-nceapă vrăjeala.
Locuieşte în pivniţa gândurilor mele şi se hrăneşte cu tristeţea adunată-n ele. Sau poate cu jele. Corpul îi este cât un tractor, acoperit cu blană verde ce-aduce cu mătasea broaştei într-o toamnă tristă. Capul mare cu ochi ca rubinul. Roşii!! Asta nu înseamnă că-s frumoşi. Hai să fim serioşi! Sunt înspăimântători. Urechile, fără pavilioane, abia se zăresc din blana încâlcită. Deasupra lor se înalţă, bine-nţeles, două corniţe. Negre. Mâinile mici cu degete terminate cu ghiare stau la capătul unor braţele lungi, lungi, care te pot prinde şi dacă eşti la zece metri depărtare. În schimb picioarele. deşi sunt puternice, sunt scurte, iar degetele de la picioare sunt unite c-o pieliţa. Asta n-ar fi nimic dacă pe chip nu i s-ar citi că e mereu însetat de ceva... oribil, ...roşu.....
Îh!.....morcovi!

Valea Rinului

Cu peisaje splendide, cu apele sale cristaline, cu măreţele catedrale, castelele şi cetăţile străvechi, cu oraşele care păstrează cu sfinţenie clădirile şi tradiţiile moştenite de la străbuni, cu oamenii săi harnici şi primitori şi, nu în ultimul rând, cu vinurile sale de faimă mondială şi gastronomia pe măsură, Valea Rinului este una din cele mai frumoase regiuni ale Europei. Rinul este tinutul Nibelungilor, al legendelor, al sirenei Lorelei şi al faimoaselor saga. Ruine, castele, mici orase, toate par a fi un ţinut de basm ale cărui principale oraşe sunt Koblenz, Mainz şi Mosel.
De la soare-apune la miazăzi, Rinul udă partea stângă a Germaniei pe o distanţă de peste 1.300k. De-a lungul a 65 de kilometri, Rinul se „plimbă” pe lângă patruzeci de castele şi fortăreţe, între oraşele Bingen şi Koblenz, zonă facând parte din patrimoniul mondial Unesco. Unele sunt astăzi doar ruine, dar altele au supravieţuit războaielor şi incendiilor. Dacă Dunărea e cel mai lung curs de apă din Europa, Rinul e socotit cel mai mare. Deşi izvorăşte din lacul elveţian Constanţa şi se varsă în Marea Nordului lîngă portul olandez Rotterdam, nemţii îl consideră fluviul lor tutelar, unul pe care l-au zugrăvit pictorii şi l-au cîntat poeţii, printre care Goethe şi Heine. Lordul Byron, a avertizat că nimeni nu va cunoaşte vreodată spiritul german dacă n-a văzut Rinul. Valea Rinului e magnifică, misterioasă, concurînd în frumuseţe cu cea a Loarei din Franţa.
Climatul blând de pe Valea Rinului nu reprezintă numai mediul cel mai potrivit pentru cultura de viţă de vie, ci face din poienile şi luncile Rinului locul ideal pentru plajă. La sat sau în oraş, în lunile de vară toate activităţile se desfăşoară sub razele soarelui. În majoritatea locurilor cu privire spre apă se poate face grătar, fiind în acelaşi timp foarte potrivite pentru petreceri în aer liber.
Valea Rinului este un adevărat paradis pentru iubitorii de drumeţii. Numeroase trasee turistice se intersectează în această regiune. Pe lângă numeroasele cărări stâncoase de pe malul râului, există şi aşa numitele „Lehrpfade”- trasee presărate cu puncte informative despre cultura vinului, natura ţinutului şi burg-urile medievale, care dezvăluie drumeţului o parte din secretele Văii Rinului.
Valea Rinului Mijlociu are multe de oferit nu doar în ceea ce priveşte castelele şi cetăţile ce se înşiră de o parte şi de alta a râului. Flora şi fauna din zonă sunt deasemenea unice. Păduri, pajişti, lunci, plaje, Rinul are câte ceva de oferit pentru fiecare. În apropiere se găsesc şi câteva rezervaţii naturale, ce adăpostesc numeroase specii de păsări de apă, printre care şi unele specii protejate, precum barza albă.

Salba castelelor medievale

La Rudesheim, încep să apară, dominând peisajul cîteva sute de kilometri, pînă spre Bonn, cetăţile, castelele şi fortăreţele înşiruite asemenea unor nestemate agăţate fără număr de gîtul Rinului. Majoritatea ridicate în Evul Mediu, ele au aparţinut principilor locali, ai căror urmaşi continuă să trăiască între zidurile înnegrite de secole. Ei îşi întîmpină şi azi oaspeţii cu lachei în livrele, îi plimbă cu caleştile şi îi servesc cu tacîmuri încărcate de blazoane. Ai crede că lumea aceea a dispărut, dar nu-i aşa. Mai există mărturii despre un timp în care vechii fursteni se luptau unii cu ceilalţi nu atît pentru o bucată de pămînt ori pentru un petic de pădure, cît din orgoliul de a fi recunoscuţi de stăpîni. Aceştia au construit ca să aibă ce dărîma în războaie. După care au construit iar şi au dărîmat din nou, exerciţiu ce n-a surprins la un popor care a fost mereu dezbinat şi a cărui istorie e alcătuită dintr-un şir neîntrupt de bătălii. Purtate între germanii înşişi, cu vecinii sau cu cine n-a acceptat să se supună. Altfel, colinele dimprejurul Rudesheimului sînt acoperite de podgorii şi faptul care şochează e că nici un metru de teren nu-i necultivat. Cea mai reputată casă de vinuri din orăşel, funcţionează din 1727, iar licorile ei fac obiectul licitaţiilor internaţionale ţinute la New York, Sydney, Londra şi Tokyo. Poţi cumpăra de la Drosselhof vin cu 300 de euro litrul, dar şi cu doar 2,5.
Giganticul monument de bronz numit Germania, ce copleşeşte prin măreţie, păzind cu miile sale de tone Rinul, se află în apropierea satului Kaub. Aici, feldmareşalul prusac Blucher a traversat în 1814 cu armata care avea să-l învingă pe Napoleon la Waterloo. Chiar în mijlocul apei se găseşte o biserică, aidoma unei nave de cărămidă ancorate din greşeală. Povestea acestui lăcaş, care a servit între 1327 şi 1866 ca punct vamal, e cu atît mai interesantă cu cît, de cîte ori se umflă, Rinul îl inundă pînă la jumătate provocîndu-i serioase stricăciuni. Cînd fluviul revine în albie, oamenii se apucă să cureţe biserica şi s-o reamenajeze, operaţiune ce se repetă, mi-a explicat un localnic, măcar o dată la doi ani. Ceva mai departe, în apropierea castelului fortificat de la Goarshausen, descoperi statuia lui Lorelei. Legenda spune că sirena cu cosiţe aurii pînă în brîu îi seducea cu cîntul ei pe navigatori şi, făcîndu-i să piardă direcţia, îi îneca în Rin. De la Lorelei, am părăsit Valea Rinului, nu înainte de a mai admira cîteva castele. Dacă pe ele flutură un singur steag, înseamnă că gazdele se află acasă, absenţa drapelului transmiţînd mesajul că stăpînii sînt plecaţi.

Liebenstein:
Povestea castelului Liebenstein e un basm devenit realitate: legenda „Fraţilor duşmănoşi“ Philip şi Wernervon Bolanden. Cetatea Sterrenberg a fost împărţită între cei doi fraţi în sec.XII. După moartea lui Philip fiicele acestuia au moştenit regatul. Pentru a le proteja de unchiul cel lacom, Werner, tutorele acestora a comandat să se ridice o nouă fortăreaţă: castelul Liebenstein. Conducătorii s-au schimbat din ce în ce mai des, castelul, rămas în proprietatea familiei până în 1294, decăzând treptat. În 1970 a început renovarea turnului vestic.

Wellmich:
Întemeiat în sec. 14 de către Episcopul de Trier, care l-a transformat în reşedinţă personală. La mijlocul sec. 15 au fost stopate investiţiile bisericii în acest oraş. Wellmich este astăzi o dovadă vie a unor timpuri demult trecute. Turnul bisericii ce datează din sec. 14 şi picturile murale din sec. 16 sunt o adevărată încântare pentru iubitorii de artă.

Schloss Stolzenfels se arată gălbui de departe. Cum te apropii dinspre Koblenz te aşteaptă o străduţă-spirală, prin pădurea udă şi rece. Printre copaci se arată un turn sau o poartă şi cîteva pete de lumină. Mai aproape, galbenul devine ocru, se văd turnuri şi dantelele ferestrelor închise. Friedrich Wilhelm al Prusiei a dispus reconstruirea castelului în stilul romantic (Stolzenfels a fost distrus în 1689 de francezi). Cu toate acestea, construcţia e sobră, suplă, iar camerele care se pot vizita respiră un fel de puritate mîndră. Vizitatorii sunt nevoiţi să poarte Filzpantoffel, nişte papuci uriaşi, groteşti, să fie atenţi să nu se calce, să nu îi scape din picioare, să nu se împiedice, să nu se enerveze, să nu alunece.
Camera reginei, Elisabeta Ludovica de Bavaria, e delicată şi stranie: un pat cu baldachin, cîteva sertare, portretul ei la 16 ani, un tablou cu regele, un fotoliu. Cele peste 150 de camere ale castelului nu sunt deschise pentru vizitare, însă poţi vedea grădina în stil italian şi statuia verzuie a lui Sigfried.

Spre deosebire de Stolzenfels, Marksburg a rămas în forma iniţială, de prin 1170. Nici o armată nu a distrus zidurile. Nici un străin nu a intrat prin poarta uriaşă fără a fi invitat. Castelul e întunecat. Are ceva care dă fiori. Vocea ta are ecouri stranii în coridoarele de piatră, se sparge de treptele folosite iniţial pentru călăreţi şi rămîne prinsă de porţi. În afară de camera armelor, capelă şi o cameră de dormit, toate celelalte par pivniţe. Aerul e rece, întunecat. Punctul culminant e dat, de scara îngustă, spiralată, săpată vertical în zid. Decorurile sunt austere, un pat ca de copil, roşu, un leagăn lîngă el, o masă lungă, din lemn negru, o adîncitură în zid pentru foc şi două spaţii secrete, încuiate acum. Ferestrele au gratii. Însă uşa "băii" e deschisă, o cameră destul de înaltă, cu o fereastră mare şi o toaletă din lemn. Deloc primitiv, s-ar spune. Problema, în acest castel, foarte bine apărat, este sistemul de încălzire. Îţi imaginezi războinici scunzi şi groşi, alungând frigul cu vin, stând la masa lungă, râsetele sau bombănelile lor lovind pereţii.
În camera armelor sunt echipamentele de război din anii 300 î.Hr. pînă în secolul al XVI-lea, pe manechine cu privirea fioroasă: săbii, armuri, scuturi, caschete, tablouri cu cavaleri medievali. Camera de tortură arată că războiul nu era singura lor ocupaţie, ci şi dreptatea. Chinurile rezervate celor necinstiţi, trădătorilor, hoţilor, prizonierilor, vrăjitoarelor apar într-un desen detaliat pe unul din pereţi. Instrumentele de tortură sunt: măştile de metal, piroanele, lanţurile, frânghiile şi butucii cu ţepi pentru încheieturi par ireale.


Nu trebuie să ratezi: Koblenz, Weissenturm, Deutsches Eck, castelul Stolzenfels, fortificaţiile Ehrenbreitstein, Primăria construită pe locul unei mănăstiri iezuite. Pe traseu se pot admira: ruinele Hammerstein, castelul Arenfels, Burg Datenberg;
Linz am Rhein este oraşul multicolor de pe Rin, cu clădiri în stil Fachwerk: paiţa Castelului, Primăria, Piaţa Markt, Coloana Fecioarei Maria. În Konigswinter poţi admira cheiul Rinului – zona de promenadă, castelul Konigswinter, primul trenuleţ cu cremalieră de acest gen din Germania, ce datează din sec.XIX. Drachenfels este cea mai veche rezervaţie naţională din Germania. Nibelungeshalle a fost construită cu ocazia centenarului naşterii lui Richard Wagner. Aici poţi vizita piaţa Lord Byron amenajată în memoria poetului care a făcut cunoscută întregii lumi localitatea prin scrierile sale. Koln -ul te întâmpină cu cartierul Domului, Domul din Koln cu celebrele relicve ale Magilor, Muzeul Romano – German, Muzeul de Arta, cheiurile Rinului.

Dusseldorf se mândreşte cu Konigsallee – cea mai luxoasă stradă comercială din Germania, cheiul Rinului, îndrăgita zonă de promenadă, primaria, piaţa Markt, turnul Castelului, berăria Urige.

Castelulul Neuschwanstein construit de Ludovic al II-lea “regele din poveşti”, pare conceput nu de un arhitect, ci de un decorator de teatru, asa se explică parţial decoraţiunile sale de aur şi picturile exagerate. Regele Ludovic nu a locuit în castel decât 170 de zile. În Sala Trandafirilor, Ludovic al II-lea a prezentat spectacole cu scene din Tannhauser. Castel de poveste, el a servit ca model pentru castelul din “Frumoasa din pădurea adormită” a lui Walt Disney. Construit în 1869, Castelul Neuschwanstein este unul dintre cele mai frumoase şi bine păstrate castele bavareze din Europa.

Cluj

Sunt cavaler al împăratului franc. Majestatea Sa m-a trimis ca spion în oraşul căruia unii îi spuneau Cluj, alţi Kolozsvár, sau Klausenburg. Nu ştiam nimic despre el decât ceeea ce-mi spusese învăţatul Nicolaus Olahul. Trebuia să-l studiez, să-i aflu punctele slabe, asfel încât stăpânul meu să-l cucerească cât mai uşor.
Am intrat pe poarta principală de pe latura estică a oraşului apărată de, ceea ce-am aflat mai târziu, Turnul Uliţei din mijloc. Am întrebat unde pot afla loc de popas pentru câteva zile. M-au îndrumat spre casa unui negustor, afltă nu departe de poarta pe care intrasem.

Deşi negustorul la care am tras era înstărit, casa era simplă, cu un singur etaj, construită din lemn, cu acoperiş de şindrilă. Casa, cu mobilă simplă făcută acasă, avea trei camere, o bucătărie, o cămară şi o pivniţă. Negustorul era simplu îmbrăcat, numai la mâna dreaptă avea un inel gros de aur. Soţia lui avea straie de postav încheiate cu nasturi de argint şi câteva podoabe de argint: inele, cercei şi mărgele. În picioare avea botine încheiate cu catarame de bronz.
Mi-am lăsat puţinele lucruri în camera ce-mi fusese pusă la dispoziţie şi am ieşit. Un zid înalt şi destul de lat înconjura oraşul întrerupt de mai multe intrări. În afară de poarta pe care intrasem eu mai erau intrarea de nord, apărată de Turnul Podului, poarta din vest era apărată de Turnul Mănăstirii sau Mănăşturului, în colţul de nord-vest străjuia turnul Pompierilor, iar spre sud-est se găsea Bastionul Croitorilor. Zidul era prevăzut cu contraforturi puternice şi bastioane cu două etaje, dintre care cel mai puternic mi s-a părut cel al croitorilor. Mai târziu am aflat că numele i se trage de la un croitor, Sigismund, ce-şi cumpărase o casă lipită de zid cu condiţia să ţină bastionul şi partea aceea de zid în bună stare. După ce-am colindat oraşul în lung şi lat am tras concluzia că împreună cu zidul şi şanţurile de apărare se întinde pe 45 hectare.

Tot plimbându-mă pe uliţele oraşului, am iscodit şi după bogăţiile ce-l făcuseră interesant în ochii stăpânului meu. Aşa am dat peste Uliţa olarilor, a blănarilor, Uliţa săpunarilor sau a berarilor, ba am găsit chiar şi o Uliţă a măcelarilor. Cea mai mare surpriză am avut-o când am dat peste Uliţa lupilor, unde Matei Corvinul a ridicat o frumoasă biserică. Tot aici am dat peste statuia ecvestră a Sfântului Gheorghe omorând balaurul, turnată în bronz de fraţii Martin şi Gheorghe, pe la 1372. De pe Uliţa armurierilor mi-am cumpărat doi pintenei placaţi cu aur. Deşi oraşul era bogat, majoritatea caselor erau de lemn ca cea a negustorului la care îmi găsisem adăpost, casele de piatră erau puţine, una dintre ele fiind casa în care s-a născut Matei Corvin, rege al Ungariei. Chiar în centrul oraşului trona maiestuoasă Biserica Sfântul Mihail, construită din piatră şi bolţi în formă de stea.

După trei zile am părăsit oraşul, dar nu eram nerăbdător să-i spun ceva Maiestăţii Sale, căci oraşul mi s-a părut prea frumos pentru a fi distrus. Mai înţelept era să-l conving că oraşul nu era o ameninţare pentru el şi mai benefic să cerem tribut în schimbul cruţării lui. Dar pentru că împăratul a văzut că mi-a fost milă de un simplu oraş m-a condamnat la moarte.

Poveste pentru tine

Am întâlnit odată, prin cotloanele minţii mele trăznite, un personaj ciudat care nu avea ce să caute acolo. Un vrăjitor. Purta o robă de un maro deschis, semn de ucenic în ale meseriei, gluga permanent, acoperind capul, barba albă, de zăpadă, dincolo de care doar se ghicea gâtul lung, aristocratic. Ochii căprui, adânciţi în orbite cu o privire pătrunzătoare care speria. De fapt, asta era intenţia lui. Rău din fire? Mai degrabă jucăuş. Până aici nimic neobişnuit, aţi zice. Dar mă deranjează că mereu îşi face de cap. Ba mănâncă pâinea brutarului, ba ia ceaiul cu spiriduşii şi pe ascuns rupe bucăţele din gardurile de ciocolată. Că tare-i plac dulciurile! De cele mai multe ori şterpeleşte dovezile pe care Michel Duprè le găseşte la locul delictelor pe care le anchetează.
Şi ca şi cum nu ar fi îndeajuns, acest personaj crează mii de lumi şi locuri noi care mai de care mai neobişnuite. Of! Mi-a dat de lucru. Sunt nevoit să le vizitez pe toate. Nu am de ales. Trebuie să mă autocunosc.
Acum trebuie să plec. Am ceva de mers şi vreau să prind din urmă acest personaj buclucaş.
Pe curând.

O lume

- În cămară!
Ridică sprâncenele.
- Unde în cămară?
Tata, un om înalt, ochii negrii asortaţi părului negru ce creşte inelat imediat ce trece de cinci centimetri. Cam rotunjor! De obicei vocea-i suna blând. Dar azi ceva era în neregulă cu amândoi. Stăteam în bucătărie încercând să-i spun că desfăcătorul de conserve era în cămară, pe stânga, dormind pe al şaselea raft. Îmi îndrept paşii spre mică odaie şi apar înapoi cu obiectul disputei.
- Nu l-am văzut, spune cu cel mai nevinovat...
Am pus desfăcătorul pe masa şi m-am refugiat în cameră mea. În timp ce închideam ochii, mă scufundam încet, încet, în mirifica lume din spatele pleoapelor mele, o intersecţie unde, dacă nu te opreşti la timp, Dumnezeu ştie unde ai ajunge.

Poveste neterminata

Desenez pe o foaie, la întâmplare, un trapez dreptunghic, adică, ştiţi voi, cu unghiuri de 90˚. Îl notez: A, B, C, D. Liniile trase parcă au prins viaţă. Încep să se agite. Voci piţigăiate.
- Cum îndrăzneşti să nu ne colorezi? Galben e cel mai potrivit ca să ieşim în evidenţă!
Ce obraznicie!
- De ce să ieşiţi în evidenţă?
Mirare şi iar mirare.
- Pentru că suntem cele mai importatnte! răspunse „AB”.
Câtă impertinenţă! Într-adevăr, erau importante, nu înseamnă că trebuie să le colorez.
Doar ca să le fac în ciudă, construiesc linia mijlocie şi o colorez în albastru. Aud o voce timidă:
- Mulţumesc mult, domnule, pentru haina albastră. Mi se făcuse frig şi, în plus, e culoarea mea preferată.
Cum îmi place nota de respect, de aceea i-am dat şi un nume: „ME”.
Laturile celelalte se înroşiră de furie. Începură să o certe atât de tare pe sărăcuţa „ME” încât nu am avut de ales şi am trasat un cerc în jurul lor, să se înveţe minte. În felul acesta nu le mai auzeam.
Bun! Trebuie să fac puţină ordine. Îmi trebuie un poliţist. Nu unul oarecare. Unul „drept”, ţeapăn. Asta este! Voi construi o dreaptă perpendiculară din C, pe mironosiţa „AB”. O voi boteza „CL”, adică: calea ( ce cacofonie!! ) legii. Super! Acum am un dreptunghi sobru, „DCLA”, care nu se înţelege deloc cu triunghiul scandalagiu „LBC”. Ce să fac? Trasez dreapta „AC”. Stai! Este diagonala dreptunghiului. Acum am trei triunghiuri mari şi ascuţite toate, care sunt la egalitate.
Dacă mă uit mai bine, intersecţia cu linia mijlocie a dat naştere unui punct, O, care la rândul său formează două triunghiuri. Să vă lămuresc, F este intersecţia poliţistului „CL” cu rusinoasa domnişoara Linie mijlocie. Uf! Au unghiuri opuse la vârf. Tot atât de opuse erau şi personalităţile lor.
Gata! Mă cheamă mama. Las desenul şi micul oraş născut în voia lor. Se vor descurca?

De ce scriu?

Mulţi îşi pun această întrebare. Mi-am pus-o şi eu, speriat de muncă enormă depusă la şlefuirea unor texte. Ȋncerc să răspund.

Sunt un visător. De când mă ştiu. Idei noi îmi cotropesc mintea mereu, se încheagă parcă singure, nu în fragmente, ci în poveşti întregi. E ca şi cum o uşă se întredeschide în minte, lăsând poveştile să iasă, fără să ţină cont de zi sau noapte, ore de şcoală sau repaus, pe stradă sau aiurea. Cele finalizate aterizează în paginile caietului. Altele însă, se rătăcesc, le uit prin cine ştie ce colţişor al minţii. Dau peste ele după zile, săptămâni, luni, ajutat de câte o imagine, un titlu, un cuvânt din cărţile citite. Atunci o iau, o şlefuiesc, o scriu, golindu-mi fruntea de povara ei.

De ce scriu? Când faţa îmi va fi prinsă în păienjenişul ridurilor, am să privesc spre trecut, la toate ideile cărora le-am dat viaţă şi am să zâmbesc. Sunt sigur. Personajele, aventurile lor, le dăruiesc viitorilor adulţi, copii de azi, ce încă ştiu, sper că vor şti atunci, să viseze.
De ce scriu? Mi-e plină inima şi mintea de cuvinte pe care simt că trebuie să le îmbogăţesc, să le dau formă, alta decât cea de până acum, apoi să le las să zboare în lume.

De ce scriu? Vreau să las ceva în urma mea. Dacă peste ani, dacă cineva se va apleca peste poveştile mele, mi-ar place să cred că va spune doar atât:

„A fost un om bun!”



Zilele trecute am primit un link. Ȋl recomand tuturor celor care se opresc aici.
http://revista-sinapsa.blogspot.com/

joi, 14 mai 2009

Sclipiri de april

Photobucket




Photo:Ando Hiroshige

About Me

Fotografia mea
Cărţi publicate: "Muguri", antologie - 2006, Cluj-Napoca "Gesturi fireşti" - 2007, volum de proză, Iaşi "Poveştile de la Bojdeucă" - 2008, proză, Iaşi "Plictiseală si propuneri" - 2004, Cluj "Poveşti, povestiri, poezii" - 2005, Cluj "Mici poveşti pentru pitici" – 2006, Cluj, "Aripi pe cerul poeziei" - 2008, Giurgiu. Ana Basis, poezie, Brasov - 2008. Apariţii în: Revista literară „Oglinda literară”, revista literară „Visul”, revista „Agero”, „Universul copiilor”, revista „Muguri”, presa locală şi străinătate, mai ales în Franţa şi Canada.

Vitrina cu trofee