Persoane interesate

luni, 28 februarie 2011

„Evadările unui poet domestic”

Nicolae Bogdan Groza şi-a lansat cel de-al doilea volum de poezie. Cu o prefaţă a poetei Daniela Luca, ce deschide cu eleganţă itinerarii înlăuntrul „introspecţiei de un autenticism aproape fragil” ale versurilor poetului băimărean şi cu o copertă izbucnită din tinereţea unui Aleksandar Stoicovici şi a Deliei Spătăreanu, cartea a fost prezentată publicului într-un eveniment ce a avut loc joi, 15 octombrie 2009, în sala mare a Casei Municipale de Cultură din Cluj-Napoca.
Cuvântul de început i-a aparţinut domnului Dan Brudaşcu, directorul instituţiei care a găzduit această sărbătoare a poeziei. Domnia Sa a încercat, şi spun eu a reuşit, să desluşească auditoriului sensurile unei poezii prin care autorul se caută pe sine, în trăirile de zi cu zi. Concluzia Domniei Sale: această nouă carte cuprinde între coperţi un jurnal al multitudinilor experienţelor ce orchestrează sufletul uman.
Motive obiective au reţinut departe pe cei doi „naşi” ai proaspătului volum, poeţii Ştefan Doru Dăncuş, cel ce a făcut posibilă apariţia cărţii prin premiul acordat autorului şi Horia Muntenuş.
Cuvântul poetului clujean Horia Muntenuş, o analiză detaliată a liricii din volumul prezentat, a ajuns totuşi la cei prezenţi, în lectura poetei clujene, Daniela Gîfu.
Onoarea de a reprezenta poetul Ştefan Doru Dăncuş la micul eveniment mi-a revenit. Am fost cel care am transmis cuvântul lui şi a îndrăznit un interviu cu Bogdan Groza. Chiar şi câteva fotografii.
Iată întrebările reporterului şi răspunsurile autorului.

D.E.I: Ce înseamnă poezia pentru dumneavoastră? De ce nu proză?
B.G.: Poezia e o formă de exprimare a eurilor mele. E o expandare a sufletului dincolo de învelişul care-l ţine captiv în mine. Poezia mi-e mai apropiată sufletului meu decât proza. O proză poate fi profund poetică şi metaforizantă, uneori, însă te îndepărtează un pic de dialogul cu tine însuţi. Proza e un experiment mai amplu al trăirii, al vieţii, al felului de a fi şi a percepe lumea din jur şi din tine. Consider că încă n-am ajuns la maturitatea aceea de a scrie proză. Cochetez cu ea, dar încă simt că nu-s pregătit.

Într-o lungă convorbire avută pe mess, Bogdan Groza concluzionează, referitor la această întrebare: şi eu m-am întrebat de ce nu proză şi mi-am dat de multe ori doar răspunsuri vagi. Cred că aşa mi-e structurat sufletul, spre poezie.

D.E.I: Cine v-a ajutat? Cine v-a descoperit talentul?
B.G.: Nu m-a ajutat nimeni, să zic aşa. A fost mai degrabă o descoperire. Citeam multe cărţi încă de mic, bineînţeles, potrivit vârstei mele. Apoi, mai târziu, la şcoală şi la liceu, am citit iar, atât pentru plăcerea mea proprie cât şi pentru şcoală ( teze, lucrări de control, etc.) lecturi obligatorii, uneori greoaie, dar pe lângă acelea, anumite cărţi le căutam eu. Citind conţinutul ei, se făcea mai mult sau mai puţin voalat, referire la o alta. Şi curios am citit-o şi pe aia. Şi tot asa. Şi citind, la un moment dat mi-au venit idei, imagini, gânduri şi am încercat să le fixez pe hârtie. Şi de acolo a început apoi „nebunia” cu scrisul.

D.E.I: Cine simţiţi că v-a sprijinit cel mai mult?
B.G.: E greu de spus. De regulă, profesorii de literatură română sunt cei care îţi fac cunoştinţă cu literatura şi prin temele lor suplimentare sau nu, te sprijină creativ, îţi dezvoltă imaginaţia, creativitatea, spiritul de analiză şi sinteză.

D.E.I: Când aţi avut prima lansare? Prin ce se deosebeşte de aceasta? Care este tema sau temele din primul volum?
B.G.: Prima lansare a avut loc în toamna anului 2006. Volumul de atunci „Pasărea din tâmple” a apărut după ce am obţinut câteva premii literare. Mi se sugerase că ar fi bine să adun poeziile într-un volum. Erau poezii diverse. De la poezii filosofice, la poezii de dragoste, de la simbolism la modernism. Nu erau poezii unitare, omogene, deşi le aranjasem într-o anumită ordine. Volumul acesta nou, se deosebeşte de primul, prin omogenitate şi unicitatea temei: evadările, percepute sub diverse forme.

D.E.I: De ce acest viraj spre descoperirea eului?
B.G.: Pentru că la un moment dat ne întrebăm cu toţii, cine sunt eu? Am încercat să mă autoanalizez, să încerc să văd ce „eu” predomină mai mult. „Eul” artistic, „eul” pragmatic, cel apatic sau cel exploziv. Cred că fiecare „eu” are amprenta lui şi ne influenţează acţiunile la un moment dat.

D.E.I: De ce despre „eu”? De ce este importantă explorarea „eului” pentru tine?
B.G.: Cu rezerve, nu prea ştiu ce să răspund la întrebarea asta. Pentru a încerca să mă cunosc şi recunosc în diversele ipostaze ale trăirilor şi senzaţiilor.
D.E.I: Întrebarea era: cum ai ajuns la acestă idee, a explorării eului? De unde ai pornit? Orice nouă temă are un punct de plecare.
B.G.: De la o autointrospectie
D.E.I: Declanşată, de ce anume?
B.G.: Mi-am zis, de multe ori, ce-ar fi fost dacă eram asta sau asta?! Oare cum era dacă mă făceam aviator, de pildă şi mă puneam în postura asta. De aici, o întreagă imaginaţie, scoteam un „eu” din străfunduri... cu gândul. Nu ştiu exact dacă înţelegi ce vreau să zic.
D.E.I: Înţeleg
B.G.: Altădată mă gândeam că am devenit un bun avocat sau un Don Juan. Asta nu înseamnă că am personalităţi duble, ci mă pun în ipostaze diferite, precum rolurile pe care le joacă un actor.
D.E.I: Ai dreptate, bineînţeles, dar poate arăta şi că eşti nemulţumit de anumite faţete ale tale.
B.G.: Da, altfel nu mă puneam în altă postură, dacă eram mulţumit de mine, în totalitate. Dar ştii, nemulţumirea faţă de tine, e apanajul oamenilor perfecţionişti.

D.E.I: Cum crezi că eşti văzut în peisajul liricii româneşti? Cum sau unde te încadrezi?
B.G.: Nu ştiu. Nu sunt în măsură să-mi dau cu părerea. Sunt alţii care o pot face şi pot analiza, fac statistici, comentarii, topuri. Nu mi-am pus niciodată în minte să fiu văzut în vreun fel sau în altul, pentru a plăcea cuiva sau nu. S-o facă alţii, dacă ţin cu tot dinadinsul.

D.E.I: Reformulez: poezia ta crezi că se încadrează în trendul de azi? Merge pe aceeaşi linie?
B.G.: Parţial, folosesc şi eu câteva imagini „moderne”, dar doar pentru a accentua o stare. Deci, probabil că răspunsul este da.

D.E.I: Ce părere ai despre limbajul liric de azi? Atât de zgrunţuros, rece, acid, uneori de-a dreptul vulgar, având mai degrabă gustul cucutei, departe de hipnotica lumină a unui Eminescu sau Nichita Stănescu?
B.G.: Limbajul liric de azi se adaptează vremurilor, oamenilor, trendului, există un reiting al limbajului. Ca să te integrezi în trend, trebuie să te adaptezi şi tu. Să nu uităm că şi Eminescu avea câteva poeme buruienoase ca limbaj, poate ca delectare artistică sau capriciului personal, iar Nichita Stănescu mai folosea şi el câte un cuvânt licenţios. Nimeni nu e scutit de o „ieşire în decor” din când în când.
D.E.I: E o modă în lirica românească să te exprimi cât mai abrupt, nu e doar câte o ieşire în decor, din când în când.
B.G.: Ştii, una dintre poeziile lui Eminescu, se numeşte „Spovedanie”; foloseşte acelaşi limbaj de care aminteşti. Nu trebuie să se creadă că Eminescu ar fi fost un delicat sau un poet cuminte.
D.E.I: Nu o cunosc şi nici nu cred că e potrivit să ştiu, for now. Reiau: deci nu te încadrezi curentului actual?
B.G.: Ştii, Doru Dăncuş mi-a sponsorizat tipărirea cărţii. I-am trimis manuscrisul. A zis că e foarte bun. Când l-am întrebat, dacă să scot pasajele licenţioase, am 3 sau 4 cuvinte mai... "tari", a zis nu, să las aşa cum i-am prezentat manuscrisul pentru că sunt bine plasate în context, să nu scot nimic; şi am lăsat aşa.

D.E.I: De ce ai simţit nevoia să le foloseşti?
B.G.: Ca să sugerez o stare. În evadarea 6/66, care poate însemna numărul diavolului, dar de fapt e un nr. de vagon şi locul aferent, descriu o călătorie la Iaşi, la clasa a doua, şi totul mi s-a părut hidos în compartiment. Acolo folosesc o înjurătură la adresa CFR-ului, citând exact oful unui cetăţean, coleg de suferinţă din compartimentul respectiv.

D.E.I: Cred, dar nu te superi, cei care folosesc expresii licenţioase nu au găsit exprimarea perfectă pentru ceea ce simt.
B.G.: Da, ai dreptate.

D.E.I: După părerea dvs, ce este poezia, o meserie sau un dat, un har?
B.G.: Părerea mea e că poezia e un dat, un har, însă sunt mulţi care fac din ea o meserie, scriind versuri la minut şi dacă se şi poate şi contra cost. Dar asta nu înseamnă că respectivii nu au har. Au şi încă mult, însă şi poetul e om, cu nevoi şi lipsuri şi dacă reuşesc să facă din poezie o meserie, bravo lor. Eu unul, nu pot. Nu încă. Cine ştie ce va fi în viitor.

D.E.I: Au poeţii români vocaţia nefericirii? ( Mi se pare că majoritatea îşi plâng de milă ) Vom reuşi vreodată să ne înşurubăm în universul literaturii mondiale?
B.G.: Nu cred că poeţii români au vocaţia nefericirii. Sau, reformulând, nu cred că NUMAI poeţii români au vocaţia asta. Poate o au şi poeţii din alte ţări.
La cea de-a doua întrebare, cred că suntem înşurubaţi deja în universul literaturii mondiale. Eminescu a fost tradus în foarte multe limbi. Se fac încă multe comentarii de către autori străini, asupra creaţiilor lui. Apoi Mircea Eliade e cunoscut peste tot. La fel şi Eugen Ionescu. Şi sunt mulţi alţii.
D.E.I: Eminescu a fost tradus, dar nu e recunoscut pe plan mondial, Mircea Eliade este cunoscut pentru istoria religiilor şi numai pentru că a predat în Statele Unite. Sunt excepţii.
B.G.: Posibil să mă înşel. Culianu a predat şi el în America şi nu e cunoscut în întreaga lume, de pildă.
D.E.I: Ideea era că literature română nu a intrat în circuitul internaţional.
B.G.: Ceea ce e deficitar la noi e promovarea scriitorilor români în universul literaturii mondiale. Dacă am avea o promovare bună, un impresar literar cult, competent, care să deschidă uşile multor edituri internaţionale şi mondiale, şi autorii români ar fi mai cunoscuţi în afară. Dar pentru asta trebuie ca mai întâi în ţară să existe o promovare eficientă şi obiectivă. Din păcate, nu se întâmplă asta. De ce ? Poate din cauza invidiilor, răutăţilor, intereselor.

D.E.I: De ce acest volum, de ce acum?
B.G. : De ce acest volum ? Pentru că am simţit că după 3 ani de la primul, trebuia să-mi etalez iar trăirile şi obsesiile şi temerile. De ce acum? Pentru că acum s-a nimerit. Putea să fie anul viitor sau peste 2 ani. Poemele erau pregătite, însă conjunctura a fost de aşa natură că nu s-a putut concretiza practic, din motive pur obiective. Şi a venit acum, pentru că cineva a putut face posibilă apariţia fizică a acestui volum şi nu virtuală. Şi pentru asta îi mulţumesc.

sâmbătă, 26 februarie 2011

troiene ( 2 )

troiene - photo dhunter



Original photo: dhunter

troiene

troiene var - foto dhunter


Foto original: dhunter

miercuri, 23 februarie 2011

Ziua muncii

Mă bucur să vă întâlnesc din nou. Am o veste tristă, din punctul meu de vedere. Am ratat o sărbătoare. Azi dimineaţă, în timp ce revizuiam lista sărbătorilor nipone, am observant că una mi-a scăpat privirilor. Ce nenorocire! Nu vă faceţi griji, însă. După ce am petrecut o noapte plimbându-mă pe plajă, am căutat mai multe despre sărbătoare cu pricina. Am luat fiecare localnic, care vorbea limba engleză, la rost, vorba vine, şi cred că am aflat destule. Dacă nu eu… măcar dumneavoastră să vă bucuraţi. Până citiţi, mă duc să-mi plâng de milă.
Lectura plăcută! A! Era să uit. Cum poţi recunoşte dacă ziua este deosebită? Cel mai uşor mod este de a privi cu atenţie transportul în comun. Dacă faţada autobuselor este împodobită cu mici steaguri nipone este semn că ziua respectivă este o zi naţională. Lucru pe care l-am aflat abia cu această ocazie.

Labor Thanksgiving Day (勤労感謝の日 - Kinrō kansha no hi)

A doua sărbătoare naţională din noiembrie are loc anual pe 23. Stabilită prin lege, ca „zi a cetăţeanului”, este o zi care comemorează munca şi roadele ei, oamenii aducându-şi, cu această ocazie, unul altuia laude pentru rezultatele obţinute de-a lungul anului ce stă să plece. A devenit zi de vacanţă în 1948.
Toate oficiile guvernamentale şi şcolile rămân închise în timpul vacanţei de 23 Noiembrie.
La fel ca la majoritatea sărbătorilor, populaţia vizitează templele locale şi reflectă asupra problemele legate de pace şi drepturile omului.
Mici evenimente au loc în toată Japonia care încurajează grija pentru mediu, pace şi drepturile omului. Unul dintre acestea, renumit în tot arhipeleagul, este festivalul muncii din Nagano.
Templele au propriile ritualuri legate de acest prilej. Dacă vizitaţi un templu, în această perioadă, veţi putea admira expuse minunate decoraţiuni realizate din produse proaspete.
Decoratiuni
În unele oraşe au loc parade pentru a onora toate meseriile, în altele au loc marşuri ale păcii. Pentru alţii este o zi de odihnă şi relaxare.
steagul nipon si desen
Este ziua în care se mulţumeşte părinţilor pentru munca grea depusă pentru întreţinerea familiile.
În grădiniţe şi în şcolile elementare, pentru a-şi arăta recunoştinţa faţă de părinţi, elevii confecţionează cadouri, în timpul orelor de artă sau de îndemânare. De asemenea execută desene pe care le dăruiesc agenţilor şi funcţionarilor din kōban-uri. O formă a poliţiei comunitare, koban-urile, sunt staţii de poliţie de diferite dimensiuni, funcţie de mărimea oraşului. Aşa cum, la Paris întâlneşti cafenele la fiecare colţ de stradă, în arhipeleag descoperi aceste mici staţii de poliţie.
Prin situarea lor în cartiere, se interacţionează cu populaţia vecină la alt nivel, mai intim. Se spune că este mai bine să apelezi la aceste staţii, în cazul unei probleme, chiar a unei urgenţe, decât la cele mari. Personalul format din doi până la patru agenţi, este prietenos şi de un real folos.
Îi veţi întâlni şi pe stradă deoarece jumătate din personal rămâne în localul kobanu-ului, în timp ce cealaltă jumătate patrulează cu bicicleta, prin cartier.
Koban
Labor Day este sărbătorită de multe uniuni comerciale din Japonia, care ţin întruniri mari şi mărşăluiesc prin Tokyo, Osaka şi Nagoya.
Un salut tradiţional în aceasta zi este: ” おつかれさまでした, ceea ce înseamnă, într-o traducere aproximativă: „mulţumesc pentru munca ta susţinută”.
Istoric vorbind, Labor Thanksgiving Day este numele modern al străvechiului festival antic Shinto, „Niiname-sai” al cerealelor. Este vorba de: orez, orz, grâu, felurite soiuri de mei.
Trebuie să mărturisesc ceva. Spre ruşinea mea nu ştiam că există atâtea soiuri de mei până când nu am pornit să buchisesc această relatare. Spuneţi şi dumneavoastră: meiul foxtail, cu bobul mic şi rotund, cu un gust plăcut, dulce şi bogat de alună, meiul barnyard, folosit ca substitut pentru orez când recoltele sunt foarte slabe. Este soiul cu cea mai rapidă creştere. În şase săptămâni se poate recolta. Foarte important: nu este atacat de bolile obişnuite ale cerealelor.
Meiul Proso sau meiul comun este un soi care se cultivă şi la noi, meiul pearl, cel mai răspândit în Asia, „domesticit” acum 4000 de ani în regiunea tropicală, este folosit la o mare varietate de alimente, chiar şi un tip de bere. Soiul Finger, la fel de vechi, a fost adus din regiunile înalte ale Etiopiei.
Pe lângă aceste soiuri care se cultivă în Japonia, sunt şi altele, ce se regăsesc mai ales în Africa, în ţări ca: Niger, Nigeria, Burkina Faso, Mali, Sudan, Uganda, Ciad sau Etiopia. În Asia, meiul ocupă întinse culturi şi în China şi India.
Mei
Am ţinut să vorbesc despre aceste culturi, principalele, există şi aşa numitele soiuri minore, deoarece ele sunt mult mai vechi decât cea de orez şi a constituit în vremuri preistorice şi încă sunt o parte importantă a dietei atât aici, în Japonia, cât şi în China, Koreea şi India.
Prima relatare scrisă despre „Niiname-sai” a fost descoperită în „Nihon Shoki” – Cronica Japoniei, una dintre cele mai vechi istorii a arhipeleagului, datând din 720. Însemnarea spune că sărbătoarea recoltei a avut loc, pentru prima dată, în noiembrie, 678. Originile ritualurilor legate de acest eveniment se crede că sunt mult mai vechi, mergând până în epoca în care cultivarea orezului a fost transmisă locuitorilor arhipeleagului, acum peste 2000 de ani.
Se dovedeşte astfel că ziua recoltei este una dintre cele mai vechi în calendarul nipon. Cum această perioadă a anului, în care comunităţile agricole culeg prima recoltă a celui mai renumit produs agricol japonez, orezul, este din vechime cunoscută ca „Niiname-sai”, pare că ziua recoltei a împrumutat acest nume.
Este echivalentul zilei recoltei din multe ţări din vest, însă, spre deosebire de celelalte regiuni ale globului, ziua recoltei se referă nu doar la cereale, se celebrează şi munca grea depusă peste an.
Iniţial, Niiname-sai” se ţinea cu ocazia solstiţiului de iarnă, în a doua zi a iepurelui, din a unsprezecea lună din calendarul folosit înaintea restauraţiei Meiji.
Cum s-a ajuns ca festivalul să se ţină în noiembrie? Iată cum.
Tot în această perioadă a anului se desfăşura „Kanname-sai” (神嘗祭), sărbătoare ţinută de curtea imperială din 15 până în 17 octombrie. Este cea mai importantă sărbătoare ţinută la altarul Ise.
Un convoi imperial, condus de împărat, aducea ofrande din orezul recoltat ce urmau să fie oferite zeiţei soarelui, Amaterasu-Ohmikami, considerată strămoş imperial. Pe lângă orez, împăratul avea datoria de a dona cinci suluri de mătase colorată şi alte materiale, darul purtând numele de „heihaku”.
Apoi ritualurile s-au desfăşurat pe 17 septembrie, după adoptarea calendarului solar, în 1872.
Din păcate, recoltarea orezului nu a putut ţine pasul cu sărbătoarea, deci a trebuit să fie mutată pe 17 octombrie, din 1879. În Era Meiji, (1868-1912) sărbătoarea a fost fixată în 23 noiembrie şi menţinută la această dată de atunci.
În nici o altă zi oamenii nu sunt mai dispuşi să aducă mulţumiri muncii depuse de femei, chiar şi celor casnice, deşi ideea de muncă realizată de femeile care stau acasă nu este în totalitate acceptată de niponi. Tot acum se obişnuieşte să se ofere mici cadouri colegilor de muncă şi şefilor. De ex. o cutie de ciocolată.
Sărbătoarea modernă s-a stabilit după al doilea război mondial, în 1948 şi ca o zi care marchează modificări în constituţia Japoniei, care includea acum şi drepturile fundamentale ale omului şi o expansiune a drepturilor muncitorului.
În plus, pentru a arăta că Japonia nu mai este doar o ţară agricolă şi sub pretextul că onorează orice fel de muncă, numele sărbătorii a fost schimbat.
Practica încă se respectă în comunităţile rurale, împăratul ţine o ceremonie privată în palatul imperial, în fiecare an, rugându-se pentru recolte îndestulătoare, în timp ce „Labor Thanksgiving Day” este celebrată de public ca o sărbătoare naţională.
În U.S.A. sau alte părţi ale lumii, „Ziua muncii” este sărbătorită cu grătare, petreceri şi parade. În contrast, în Japonia nu se face mare tam-tam. Cabinetul guvernului nipon defineşte această zi ca una dedicată respectului faţă de muncitori, o zi menită a celebra munca iar pentru oameni pentru a mulţumi unul altuia pentru activitatea şi rezultatele obţinute.



http://en.wikipedia.org/wiki/Ise_Grand_Shrine
http://en.wikipedia.org/wiki/Labor_Thanksgiving_Day
http://web-japan.org/kidsweb/explore/calendar/november/labor.html
http://aglobalworld.com/holidays-around-the-world/labor-thanksgiving-day-japan/
http://www.tokyotopia.com/kinro-kansha-no-hi.html
http://www.knowledge-porch.com/labor-thanksgiving-day.html
http://www.worldlingo.com/ma/enwiki/en/Labour_Thanksgiving_Day
http://en.wikipedia.org/wiki/Ise_Grand_Shrine
http://ichinen-fourseasonsinjapan.blogspot.com
http://www.examiner.com
http://www.transparent.com/japanese/labor-thanksgiving-day/
http://en.wikipedia.org/wiki/Ise_Grand_Shrine
http://vincent-japon.blogspot.com/2007/10/koban.html
http://www.japantravelinfo.com/blog/?p=283

marți, 8 februarie 2011

Nicicând mai aproape

Neobişnuită vară! Întâlniri, bucurii şi tristeţi necunoscute s-au ivit de nicăieri, schimbându-mi lumea. Ca să domolesc amintirea ei, încerc s-o potrivesc în mătasea cuvintelor. Voi reuşi? Mai bine să-ncep.
În periplul nostru prin ţară, plănuisem să ajungem într-un tărâm de linişte şi pace unde mă simţeam acasă. După lungi şi plăcute zile în care am descoperit o mică parte din minunăţiile, dar şi sărăcia acestei lumi, ne-am oprit pentru câteva zile în ţinutul Vâlcei. Ascuns în cutele acestor munţi, se află locul despre care vreau să vă povestesc.
Ziua sorocită vizitei n-ar fi putut începe mai bine. O dimineaţă scăldată în albastru întâmpină freamătul ultimilor pregătiri. Nerăbdarea pleacă la drum împreună cu noi, înghesuită pe bancheta din spate.
Fâşiile încinse de asfalt, lăsate în urmă ne confirmă că ţinta noastră se apropie. Oprim dincolo de satul Păuşa, hotărâţi să-mpletim pe tălpi ultimii kilometri.
Depănându-se în curbe strânse, drumul forestier despica pădurea. De-o parte fagi, platani, coloşi greu de cuprins cu braţele. De cealaltă parte, un pârâu, nu mai lat de doi metri, îşi aruncă curajos limpezimile peste stâncăraie, născând la tot pasul mici cascade.
După două ceasuri, păşeam în curtea mănăstirii Stânişoara. Grădini pustii, ferestre închise ne-au întâmpinat în tăcere. Risipite la umbră, bănci de piatră invitau la odihnă. Cimbrul şi levănţica inundau simţurile, stârnind nostalgii.
Precum un ştergar fermecat, popasul înlătură oboseala furişată în trupuri.
Pornim din nou la drum. Destinaţia finală a călătoriei se afla la o oră de mers, dincolo de sfântul lăcaş. Locul spre care ne îndreptăm nu este obiectiv turistic. Traseul dificil ridică numeroase oprelişti celor ce se aventurează printre stâncile rotunjite de vremuri, trunchiuri doborâte şi rădăcini contorsionate. Pe ultimii zece metri se escaladează un perete vertical, cu firave asperităţi pentru priză.
Odată trecut ultimul obstacol, te întâmpină cascada Stânişoara. Şuvoiul, rostogolit mânios de la zeci de metri înălţime, a săpat în piatră un găvan în care apa se zbate precum un stol gata să-şi ia zborul. Zbuciumul necurmat aruncă până departe mărgele transparente, stropii reci iscând vrăjite curcubee. Până în albicioase depărtări se-ntinde doar blana verde a pădurii. Priveliştea te duce cu gândul la capăt de lume.
Pe neaşteptate, darabana tunetelor atraseră atenţia nelăsând răgaz bucuriei redescoperite. Cerul, vid albastru, s-a-nnegurat a furtună, norii se învârtejeau într-o nelinişte tulbure.
Rare la început, picăturile mari cât palma de copil, încep să ne biciuie feţele încălzite de efort.
Coborâm grăbiţi terasa unde Stânişoara îşi continua impasibilă frământarea. Refugiaţi sub brâul lat al unei stânci, nu ne rămâne decît să nădăjduim că ploaia de vară se va opri la fel de repede precum venise.
Speranţa râmâne atârnată probabil în vreo ramură de brad căci dansul stropilor îşi schimbă grăbit cadenţă într-una măruntă, mocănească, îndărătnică. Simţeam durerea ierbii bătută de ploaie, tremurul povârnişului spălat de ape. Zbaterea naturii dincolo de umărul pietros, foşnetul ploii, flacăra roşcată ce, hrănită de câteva crengi, alunga frigul, bunătăţile perpelite pe jar, creau o atmosferă ireală.
Prinsă în năvodul norilor, ziua nu vroia să-şi arate din nou faţa zâmbitoare, obligându-ne să cerem găzduire mănăstirii.
După ce ne ascultă păsul, un călugăr, înalt şi tăcut precum un plop singuratic, arătă spre chiliile înşirate bătrâneşte în partea depărtată a curţii.
Paturi înalte, paie împlinind saltelele, cânepa cearceafurilor, pături aspre de lână ne-au întâmpinat. Icoanele stăpânesc tăcute albul pereţilor. Hainele, stoarse zdravăn, poposesc pe frânghiile întinse de-a lungul cerdacului. Învăluiţi de căldura păturilor, ne-am reîntâlnit pe terasă. Un grup de bucureşteni ni se alătură, după puţină vreme. Poveştile se leagă uşor. Schimbăm impresii, sfaturi, glume.
Ȋn tăcerea de la capătul povestirilor se lăsă noaptea, acea stingere a luminii în care fiecare chip se preschimba în umbră, fiecare trup într-un contur şi fiecare existenţă în singurătate. Furtuna, îmblânzită la fel de brusc precum izbucnise, se rostogoleşte peste lanţul munţilor, năpustindu-se cu turnurile ei de nori şi cu luminile lunecătoare tot mai departe, asemeni unei flote în flăcări. Dezlănţuirea se mai răsfrânge doar în apa revărsată din streşini, doar din coroanele arborilor mai picura apă... Ultima adiere de vânt se-mblânzeşte în freamătul molatic al brazilor. Curând, luna se tolăni, mare şi galbenă, deasupra orizontului aspru.
Aşezat pe treptele verandei, cu coatele pe genunchi, mâinile sprijinind obrazul, priveam pustietatea din jur, răsfrângerea suprafeţelor ude, urzeala umbrelor. La câţiva metri, un păr singuratic împărţea în două întinderea pajiştii. În puţina lumină ce răzbătea din chilie, picuri mari de chihlimbar luceau pe trunchiul subţire.
Neastâmpărul îmi dădea ghes, gândurile roiau. Am pornit hoinar. Simţeam în tălpi mângâierea şi răcoarea pământului. Eram fericit.
Ȋnsă dincolo de pacea locurilor mă aşteptau realităţi de care greu mă puteam desprinde. Crescusem. Mă înălţasem învăluit în căldura credinţei şi dragostea tuturor. Schimbarea venise repede, totuşi firesc precum creanga înflorită de cireş. Cu toată grija celor dragi, mă transformam într-o insulă singuratică. Lucruri ciudate, uluitoare, se întâmplau fără să ceară voie, născându-mă din nou şi din nou. Contemplam oceanul care mă aşteaptă, admirând strălucitoarea, dar atât de amara lume a oamenilor. E singura posibilă? Călător la o răspântie, dinaintea mea se-ntind mii de căi. Fiecare este un alt eu ce sălăşluieşte în mine. M-am trezit în această lume visând, refuzând hidoşenia. Jinduiam după profunzimea pământului, în acelaşi timp după înălţarea norilor sub un cer de neatins. Doream un loc unde să fiu eu însumi, dacă un astfel de loc există, pentru ziua de mâine şi multe altele, fiecare cu bucuriile, cu umbrele ei.
Acolo, sub cerul liliachiu, mă copleşise dorul zilelor ce păreau confuze, pline de neprevăzut, de clipele pline de speranţă. Cred că ele sosiseră, dar nu le-am observat, poate pentru că eram prea aproape de ele. M-aş fi oprit, să nu stric, să nu le alung, căci îmi doream ca frumuseţea lor stranie, proaspătă, sălbatică, să nu se risipească zadarnic. Întreaga mea lume stă să se schimbe, viaţa se transformă, creşte alături de mine, aş putea câştiga sau pierde. Cine ştie? Sper că nimic nu se va rătăci pentru totdeauna.
Glasuri de bronz au prins viaţă în liniştea nopţii. Am ştiut atunci că totul va fi bine. Întotdeauna cineva îmi va proteja drumul, oricare va fi acesta. Dintr-o dată lumea s-a limpezit. Frământările au trecut ca şi cum n-ar fi iscat nicicând furtuna interioară. Puteam spune şi eu: „Nu sunt niciodată singur. Întotdeauna îl am aproape pe Dumnezeu”.
Frigul mă sili să intru. M-am întins în patul aşternut ţărăneşte. Somnul m-a moleşit învelindu-mă curând, ca un părinte grijuliu.
M-am trezit în lumina cenuşie a zorilor. Roşul soarelui încăleca umărul ţinutului risipind umbrele nopţii. Culorile pământului se trezeau la viaţă. Verdele se revărsa abundent, aburi albi pâlpâiau deasupra ierburilor. Pajiştea se întindea voluptuos în zori.
Am părăsit chilia. Imediat mi-am simţit părul răvăşit; era dulcea briză a unui nou început.
Mă aştepta o zi bogată, strălucind de frumuseţe.

About Me

Fotografia mea
Cărţi publicate: "Muguri", antologie - 2006, Cluj-Napoca "Gesturi fireşti" - 2007, volum de proză, Iaşi "Poveştile de la Bojdeucă" - 2008, proză, Iaşi "Plictiseală si propuneri" - 2004, Cluj "Poveşti, povestiri, poezii" - 2005, Cluj "Mici poveşti pentru pitici" – 2006, Cluj, "Aripi pe cerul poeziei" - 2008, Giurgiu. Ana Basis, poezie, Brasov - 2008. Apariţii în: Revista literară „Oglinda literară”, revista literară „Visul”, revista „Agero”, „Universul copiilor”, revista „Muguri”, presa locală şi străinătate, mai ales în Franţa şi Canada.

Vitrina cu trofee

Loading...