Persoane interesate

joi, 30 decembrie 2010

Iluzii

Iluzie optica

vineri, 24 decembrie 2010

Deteriorarea interesului pentru lectură se datorează ruperii legăturilor afective cu cititorii








- Interviu cu Adrian Munteanu -

Am ajuns la acele zile mult prea aglomerate, cele care nu te lasă să respiri, să te bucuri de răsăritul soarelui sau de primii fulgi. Şi totuşi, trebuia să fac o excepţie, să rup tăcerea rutinei. Prietenul Adrian venea la Cluj. Nu-l mai întâlnisem de la Cisnădioara, văratecă tabăra pentru poeţi, mai mari, mai mici. Mă refer la vârstă, bineînţeles.
Nu puteam scăpa ocazia unei reîntâlniri, mai ales într-un moment atât de fericit pentru orice scriitor, lansarea volumului de sonete „Orele tăcerii”.
Cu ajutorul mamei, am primit învoirea dirigintei de a evada de la ultimele ore. I-am invitat la eveniment şi pe colegi, chiar şi pe profa de română. Din păcate, am pornit neînsoţit spre sediul Uniunii Scriitorilor din Cluj.
Eram singurul tânăr din sală, ceea ce este un lucru trist. Adevărat e că, la rândul meu îl cunoşteam numai pe Adrian.
Uf! Am greşit, mai era un tânăr, student la Cluj, căruia nu i-am reţinut imediat numele, prea emoţionat de momentul zilei. Activ pe site-urile literare, mă descoperise printre începătorii în ale cuvântului.
Hai să încep cu începutul. V-am ameţit destul cu vorbăria.

Luni, 29.11.2010, ora 12:00, la Uniunea Scriitorilor din Cluj, editura Dacia a avut loc lansarea cărţii lui Adrian Munteanu “Orele Tăcerii”, a doua din colecţia Sonetul de aur. Au vorbit despre carte: Irina Petraş, preşedinta Uniunii Scriitorilor, filiala Cluj, lect. univ. dr. Virgil Borcan (Universitatea Transilvania, Braşov), Nadia Fărcaş (editura Dacia) şi Adrian Munteanu.
După încheierea discursurilor şi discuţiilor, m-am îndreptat, ştiţi voi cum, timid doar mă cunoaşteţi, pentru câteva întrebări, încropite pe fugă, în pauze.

1. Dincolo de ceea ce ştiu cititorii sonetelor dumneavoastră, cine sunteţi, de fapt ?

Sunt un om care dau impresia că a biruit valurile. Asta se datorează - paradoxal - mărimii lor şi furiei cu care au lovit. Ar trebui să mulţumesc vremurilor potrivnice, pentru că m-au obligat să strâng rândurile în jurul brumei mele de putere şi rezistenţă. Pentru cei mai mulţi sunt un braşovean născut în pitorescul şi insolitul cartier Şchei, pe acolo pe unde se va fi plimbat diaconul Coresi pe timpul în care îşi redacta cărţile la Prima Şcoală Românească. Ceea ce nu prea se ştie este că am trăit o copilărie cu experienţe care m-au urmărit toată viaţa. Tatăl meu a fost ridicat în ziua în care mă năşteam eu. Avea să facă 15 ani de puşcărie politică. Mama, cu numai 4 clase primare, nu avusese un serviciu niciodată. Mă născuse la 44 de ani. A fost obligată, ca să mă poată creşte, să intre în servicii umilitoare, pe la spălătorii şi pe unde i se mai permitea, ca soţie de puşcăriaş recunoscut pentru lupta împotriva ordinii sociale. Am simţit ce înseamnă lipsurile de tot felul şi hăituirea şi am învăţat de la mama rezistenţa, atitudinea de fiară rănită, gata să facă imposibilul pentru puiul ei. Amintirile mele din copilărie se rezumă la gardul de sârmă care împrejmuia grădina şi dincolo de care nu aveam voie să ies. Pe stradă erau copiii cu care aş fi vrut să mă joc. Pe gardul grădinii au rămas de atunci scâncete de copil. De aici însingurarea pe care am simţit-o cum mă bântuie mereu şi îmi flutură pe la urechi. Apoi îmi amintesc că în timpul ploilor puneam ligheane şi vase în pat şi pe mobile, adică acolo unde apa curgea în voie prin acoperişul de carton asfaltat. Nu mă pot detaşa nici acum de însingurarea şi spaimele de atunci şi am învăţat, am fost nevoit să o fac, să îmi deschid o lume mult mai bogată decât în cazul celor mai mulţi, în interior. A fost o viaţă consumată cu eforturi. N-aş putea spune că am gustat din plin bucuriile vieţii şi m-am măcinat în mine pentru orice. Asta este firea mea, modelată aşa şi datorită experienţelor frustrante din copilărie. Eu nu ştiu să dau afară din mine răul, să mă exteriorizez, să nu mă consum. Vibrez pentru fiecare neajuns şi neîmplinire, pentru fiecare cuvânt care mă răneşte. Nu ştiu să înjur. Nu-mi stă bine, chiar dacă aş înceca să forţez nota. Nu e de mirare că, pe nesimţite, inima mea a obosit şi anul trecut a fost nevoie să fie ajutată cu un stimulator cardiac. Dar nu mai am cum să mă schimb. Pot doar să remarc că, din fericire, o asemenea manieră de a vieţui e benefică pentru scris. În viaţă n-am putut îndepărta şi o anume atitudine de inferioritate faţă de ceilalţi, mai toţi cu alte posibilităţi şi alt parcurs, mult mai lesnicios, prin viaţă. Mie îmi rămânea doar supravieţuirea, teama pentru ziua de mâine, pentru ce punem pe masă.
Cu această stare de inferioritate, mi-am făcut datoria în viaţă, deseori cu prisosinţă, am excelat pe unde am bântuit, prin cele câteva locuri de muncă, dar abia târziu mi-am dat seama că ceea ce fac eu poate fi frumos, dar nu e dat să rămână. Atunci m-am analizat mai bine şi am descoperit că pot face mai mult.

2. De la ce vârstă scrieţi?

Ştii pe cineva care să nu fii luat pana în mână în anii adolescenţei, mânat măcar de o curiozitate sau încercând să imite un model care l-a atins cu fâlfâirea lui înaltă? N-am făcut nici eu excepţie. Până am terminat colegiul eram poetul liceului. Nimic din ce am scris atunci n-am păstrat şi nu are vreo importanţă, afară de cea sentimentală. Conştiinţa că a scrie este ceea ce pot să fac mai important în viaţă a venit mult mai târziu. Unii ar spune prea târziu, dar i-am determinat pe toţi să-şi reconsidere poziţiile.

3. Când aţi publicat prima dată?

În facultatea de filologie de la Constanţa, la vreo 20 de ani. Scriam eseuri şi cronici de teatru în revista facultăţii, Ex Ponto, coordonată de Marin Mincu, dragul meu profesor dispărut care era, pe vremea aceea, asistentul lui Cornel Regman, criticul din Cercul Literar de la Sibiu. A fost o perioadă în care n-am avut conştiinţa faptului că scrisul ar putea fi drumul meu. Chiar nu-l simţeam apropiat şi l-am abandonat după terminarea facultăţii, atunci când repartizarea m-a făcut profesor într-o comună din judeţul Braşov şi am avut alte probleme, prozaice, cotidiene de rezolvat.

4. Până la urmă cum s-a făcut începutul ?

Eu sunt Leu. Iar Leii sunt orgolioşi. Cred că am început să scriu din orgoliul de a nu fi mai prejos decât alţii, de a face ceva prin care să mă detaşez de restul semenilor. Prostii de adolescent întârziat. Cert este că în tinereţe nu aveam încredere în capacităţile mele. O mulţime de alţi oameni, mai ales scriitorii, mi se păreau atât de grozavi, încât nici prin cap nu mi-a trecut să mă măsor cu ei. Am avut tot timpul un sentiment de inferioritate. Aşa că am făcut până la 50 de ani lucruri frumoase, dar perisabile. Cred că aici a fost şi problema. Am realizat, dintr-o dată, că toate ocupaţiile mele sunt făcute să se piardă odată cu finalizarea lor. Până şi activitatea mea de redactor de radio mi se părea că se pierde odată cu sfârşitul fiecărei emisiuni. Şi atunci m-am gândit că trebuie să fac ceva prin care să rămână nişte semne ale trecerii mele prin această lume. Şi a început aventura. Mai întâi, într-un singur an, am scris 365 de basme în versuri. Fiecare basm avea 10 strofe. Erau aşa de multe şi de mari, încât nu au încăput într-o carte, ci în trei, şi acelea de aproape 300 de pagini fiecare. Le-am numit “Seri cu Licurici”, Seminţele, Darurile, Bunătatea. Şi le-am vândut singur în 4.000 de exemplare fiecare, un record pentru zilele noastre.

3. Apoi, dintr-odată, sonetul. Cum s-a produs schimbarea ?

Într-o după amiază de care îmi aduc aminte în amănunt, într-un fotoliu de acasă, m-am întrebat ce mai am de făcut, ce voi mai scrie şi pentru cine. M-ar fi tentat să scriu ceva şi pentru adulţi, dar bâjbâiam în vechea mea neîncredere. Pe negândite şi nepregătite, de undeva, de Sus, a venit ideea să încerc un sonet. Uite aşa, pentru că ştiam din teorie că e forma fixă de poezie cea mai dificilă, prin regulile stricte pe care le impune, dar şi cea mai frumoasă, prin asocierea dintre ritm, măsură, balans al rimelor şi muzicalitate. Era o provocare. Am râs de propria mea năzbâtie “intelectuală”, dar m-am apucat să scriu un sonet, aşa, de curiozitate. A ieşit relativ repede şi, culmea, mi-a plăcut cum suna. Dacă prima încercare nu mi-ar fi plăcut aş fi abandonat imediat şi definitiv. Dar aşa, convingându-mă că pot şi simţind atracţie pentru provocare, am mers înainte, într-un ritm aproape furibund. Din acel moment am ştiut că nu mai am scăpare şi că am descoperit ceva care se potriveşte cu structura mea interioară. De atunci şi până acum, am scos, în fiecare an, câte un volum de sonete. În 2010 a apărut al şaselea, Orele Tăcerii. Nu m-a interesat altceva. Şi apoi am vrut să merg pe o cale insuficient bătătorită, pe care să mă simt confortabil. În forma obişnuită de poezie scriu mii de creatori. Mie nu-mi place la înghesuială, nu suport călcăturile pe bombeuri, datul din coate, lipsa de aer. Sunt un claustrofob literar.

6. Cum scrieţi? Curge totul dintr-o suflare sau este vorba de multă muncă, multă migală?

Aici e loc de o destăinuire. Încep să înţeleg că sonetele mele nu vin pe un teren gol, pe nepregătite, aşa cum se întâmplă cu un scriitor aflat la începuturile sale. Eu m-am apucat să scriu numai când am înţeles că sunt copt, când experienţele mele de viaţă au fost suficiente şi consistente, când m-am maturizat cu adevărat, când am simţit că am ceva de transmis. Procesul acesta de maturizare trebuia consemnat şi prezentat. A izbucnit din mine dorinţa de a mărturisi. Când scriu mă desprind de real. Deseori nici nu ştiu bine unde sunt, trebuie să privesc în jur, într-un moment de pauză, ca să-mi dau seama că sunt la masa de scris sau la calculator ( ştii, eu scriu tot pe hârtie, cu multe ştersături, cu pixul în mână. Abia la finalul muncii, când consider că un text e încheiat, îl trec într-un fişier al calculatorului). Elementele introduse de mine în poezie, în momentul reţinerii lor în memorie, nu merg, ci plutesc. Starea aceasta de plutire e cea mai indicată cu putinţă, pentru mine, deoarece în imponderabilitate legăturile între obiecte, stări şi fenomene se fac altfel, cu mult mai multă libertate de mişcare, fără greutate şi cu asocieri insolite. Asta fac, recreez stări, trăiri anterioare, le dau concreteţe, le certific existenţa particulară, mă eliberez de ele, le ofer celorlalţi, ca să le guste savoarea şi ineditul. Dacă sunt stări şi emoţii trăite la un anume grad de intensitate, poate peste limitele obişnuite, nu înseamnă că ele nu sunt reale, că nu pot fi reale. Ca să nu mai spun că o anume parte a sonetelor mele, mai ales cele din “Paingul Orb (Sonete 3)”, sunt nişte sonete, să le spunem, epice, în care apar personaje din imediata noastră apropiere, care trăiesc în mijlocul nostru şi reacţionează aşa cum vedem că o fac în fiecare zi. Nimic ireal în irealitatea mea poetică.

7. Vi se întâmplă să fiţi nemulţumit de raportul dintre viziunea pe care o aveţi în minte pentru un poem şi cuvânt?

Deseori, deseori. În timpul celor aproximativ şapte ani de când scriu, am scos la iveală aproximativ 900 de sonete. În cele şase volume editate au încăput aproximativ 500. Mai punem la socoteală, drept viabile, cam 100. Restul le consider balast, zgura trudei zilnice. Nici nu ar putea fi altfel. Nu te ridici la inefabilitate în fiecare secundă. Îţi sunt necesare suişurile şi coborâşurile.
Cine e mulţumit deplin cu ceea ce face, înseamnă că nu a depăşit primele nivele ale trudei de modelare a cuvântului şi nu prea înţelege pe ce lume se află. Scriind poezie, trăim într-un spaţiu al “amăgirilor”, al subiectivismului dus spre limitele sale. Ne amăgim că trăim în afară de timp, într-un spaţiu ideal, în care verbul se conduce după reguli particulare şi îşi asumă puteri magice. Dacă nu ar fi această credinţă în parcurgerea, prin poezie, în cazul meu prin sonet, a unui tărâm al furibundelor trăiri în vis, n-aş putea să scriu. O fac atunci când reuşesc să mă desprind, să consider cuvântul o armă cu flori la bandulieră. Atunci nu mă mai interesează ce este în jur. Poate nu mai ştiu nici în ce zi suntem, nici în ce anotimp. Poate nici nu mai contează dacă ştiu cum mă cheamă. Inspir într-o lume a acumulărilor mele, a trăirilor descoperite după adânci operaţiuni de defrişare prin carnea trăirilor, a emoţiilor de peste ani. Uneori legăturile între imagini se realizează după alte principii decât cele trăite deja. Experienţa le ştie, dar trăirea poetică le remodelează, le ordonează după principii proprii şi după starea de moment. De aceea poezia, când reuşeşte, este o modalitate de scriere şi de trăire profundă care recrează lumea. Dacă înţelegi asta cu adevărat, pe propria ta piele, ca să spun aşa, abia atunci însemnă că ai depăşit stadiul începutului şi mai ai şanse să faci ceva viabil.

8. Ştiind că poezia este mereu o mărturisire a propriilor trăiri, a propriului interior, nu vi se pare greu să scrieţi versuri?

Nu iei condeiule în mână cu conştiinţa faptului că faci ceva uşor, că scapi de efort. Aici e o problemă care poate naşte o discuţie extrem de extinsă. Mă mărginesc să spun că, după convingerea mea, în acest punct se diferenţiază scriitorii între ei, dacă e posibil să facem o distincţie faţă de ceva care este atât de greu de cuantificat. Există o categorie de condeieri care scriu din plăcere, care văd literatura ca pe ceva ce exprimă bucuria de a trăi, dragostea de viaţă, cerul senin, floricelele colorate, marea infinită, cerul întotdeauna albastru. Aceştia sunt pierduţi din start, pentru că, dincolo de imaginarul comun pe care îl folosesc, demonstrează că s-au oprit, cum mai spuneam, la primele nivele de înţelegere. Ei chiar jignesc actul creator, îi minimalizează importanţa şi rostul. Ceea ce iese din mâna unui scriitor adevărat e mult mai mult decât atât, este memorie, tensiune, interiorizare, experienţă particulară cu care îmbogăţeşte, insolit al imaginii şi al succesiunilor. In poezie nu reafirmi lucruri cunoscute, ci vii cu propria ta luciditate, experienţă şi capacitate de interiorizare, cu sugestiile tale unice. Altfel nu faci decât să repeţi ce s-a mai spus, căzând în amorf şi banal, când, de fapt, ar trebui să îmbogăţeşti. Iar îmbogăţirea nu se face fără efort.

9. Ştiu că aţi avut dispute cu tineri poeţi care vă acuzau că nu scrieţi ca ei. Totuşi nu aţi renuntat. Ce credeţi dvs.despre poezie, în general şi despre producţiile de azi?

Poezia este o stare esenţială a omului. Ea nu poate fi dată la o parte pentru că am deveni roboţi, am fi nişte monştri. Din păcate vremea şi vremurile nu sunt potrivite acestei stări de imponderabilitate şi trăire, pentru că realităţile biciuiesc oamenii din toate părţile, le fură clipa de însingurare necesară. Multe trebuie să se aşeze. Până atunci poezia vieţuieşte pe spaţii mai restrânse ca oricând. Doar în sufletul celor reflexivi, a celor care n-au uitat de ei. Pe mine nu mă interesează curentele literare, decât ca teorie. În teorie, în teatru şi în proză, paradoxal, sunt de partea modernităţii, chiar a experimentului. În teatru l-am jucat pe Eugen Ionescu şi am şi câştigat premiul I de interpretare la Festivalul Naţional al Artei Studenţeşti cu rolul profesorului din “Lecţia”. Apoi am jucat, în premieră pe ţară, în 1969, “În aşteptarea lui Godot” de Samuel Becket. Abia apăruse piesa în revista Secolul 20. În poezie însă, iarăşi spun că e ceva paradoxal la mijloc, am ales varianta care are cea mai mare vechime în istoria literaturii mondiale, fixându-şi rădăcinile înainte de Renaştere. E doar un paradox formal. La urma urmei eu scriu aşa cum simt. Repet ce am spus mai sus, pentru că e o treabă de legătură cu tine însuţi, ceva de profunzime, nu de cerebralitate : eu scriu sonet pentru că am descoperit că el se potriveşte cel mai bine cu structura mea interioară. Aşa sunt eu, cu muzicalitate, cu armonie, cu delicateţe, dacă vreţi. Scriu aşa şi nu mă consider anacronic, pentru că eu exist, sunt viu ( chiar foarte viu, trebuie să-ţi mărturisesc). Dacă sunt viu, înseamnă că şi ceea ce scriu e viu. Înseamnă că oamenii, potenţialii cititori, mai au înrădăcinate în ei semne ale unei emoţii şi a unei sensibilităţi pe care unii tot încearcă să le dărâme, dar fac gesturi nefireşti şi lipsite de finalitate. Ei, cei ce vor să fie moderni cu orice chip, se despart de cititori, crează o distanţă între ei şi aceştia, nu mai sunt înţeleşi, lucrează doar pentru un cerc de iniţiaţi şi refulaţi cu vibraţii doar în teorie. În realitate nu emoţioneză pe nimeni, iar în afara emoţiei, poezia nu există. Eu ştiu că poezia mea emoţionează, fără a fi depăşită. Ştiu asta de la cititori, după reacţiile lor. Dar nu numai de la ei, ci şi de la profesionişti. De aceea m-am bucurat când o serie de scriitori importanţi au receptat cărţile mele aşa cum am simţit şi eu că sunt. Mircea Cărtărescu spunea despre sonetele din “Paingul Orb” că textele sunt crâncene, dar de o frumuseţe sumbră care l-a cucerit. E o sinteză cu care sunt pe deplin de acord şi mi-a dat mare încredere în mine, în posibilităţile mele. Nu a mai durat mult şi am intrat în Uniunea Scriitorilor, printre altele şi la recomadarea lui Mircea Cărtărescu. Iar acest lucru nu e de uitat. Aveam, la urma urmei, numai câţiva ani de când începusem să scriu. Pentru asta nu pot decât să fiu mulţumit de ce am făcut în ultimii ani, de drumul pe care mi l-am ales. E traseul meu şi încep să cred că e inconfundabil.

10. Aţi fost vreodată mulţumit de un sonet anume?

Da, sunt şi astfel de momente. Se întâmplă, la răstimpuri, când vibraţia e profundă, să-mi izbutească câte un sonet pe care îl iubesc imediat şi pentru multă vreme. Interesant e că rareori ceea ce îmi place imediat se estompează în apreciere după trecerea timpului. Este un semn că intuiţia funcţionează bine şi consonanţele cu trăirea şi emoţia din momentul creaţiei sunt reale şi rezistă. În colţul filei de manuscris, acolo, în caietele mele, lăsând doar pentru mine însumi la o parte modestia, am scris “aproape de capodoperă”. Chiar dacă nu e chiar aşa, îmi place să disting textele care îmi plac, să mă întorc la starea lor de graţie. Mărturisesc aici convingerea mea că cele mai profunde experienţe, cele care nasc ceva adevărat, sunt acelea consumate în durere, în suferinţă. Pentru poezie fericirea personală, floricelele, bombonelele şi fundiţele colorate, nu pot naşte decât zornăitori de agăţat la căruciorul nepoţeilor. Fericirea în poezie înseamnă traseu pe orizontală, fără adâncime. Durerea străpunge prin carne, scormoneşte în interior şi vibrează. Ea înseamnă trăirea întru adânc de noi. Cred că cele mai bune sonete ale mele sunt triste. Mai nou sunt un tip care îşi impune un permanet zâmbet pe buze. Dar e doar o haină de protecţie, una exterioară.

11. V-aţi gândit vreodată să renunţaţi la poezie?

Da. Va veni mementul şi nu cred că peste multă vreme. Până la urmă simţi o fundătură a drumului, un loc în care, dacă insişti, bătătoreşti poteca. Trebuie să cauţi şi alte cărări. Am scris insistent sonet şi chiar am declarat la început că voi scrie unul pe zi, apoi că voi scrie numai aşa ceva. Dar se mai schimbă omul, mai intervin clarificările de pe parcurs. Cred că va veni vremea altor genuri literare, a romanului, poate a jurnalului de călătorie ( dar n-am să spun chiar totul). Am precizat că în teatru şi în proză, paradoxal, sunt de partea modernităţii. În proză cele mai mari satisfacţii le am lecturând romanele regretatului meu prieten Gheorghe Crăciun. După primele dintre ele, “Compunere cu paralele inegale” şi “Acte originale, copii legalizate”, am şi realizat un scenariu, i-am făcut regia şi am jucat în spectacol. A fost un spectacol superb şi incitant, care i-a plăcut şi lui Crăciun tare mult. Apoi e romanul lui “Pupa rusa” care a luat premiul Uniunii Scriitorilor. Când voi scrie proză – pentru că va veni şi acel timp – mă voi îndrepta decis spre un stil marcat modern, poate post-optzecist. În poezie însă, iarăşi spun că e ceva paradoxal la mijloc, am ales varianta celei mai vechi dintre speciile poetice.

12. Ce sentimente vă încearcă la terminarea unei poezii?

Că am obţinut o nouă victorie. Încep să scriu de fiecare dată cu îndoială, ca şi cum vibraţia, emoţia, inefabilul s-ar putea epuiza la un anume punct şi m-aş putea trezi cu o marcată insuficienţă creatoare. Mi-e teamă că se epuizează izvorul. În final, dacă mi se pare că am reuşit să duc munca la bun sfârşit, sentimentul este al învingătorului şi este un moment în care simt nevoia să fac o rugăciune de mulţumire, pentru că darul vine de Sus. Şi nu uit asta niciodată. Apoi am conştiinţa că abordez o specie poetică ce este o culmea a armoniei şi expresivităţii poetice. Realizez că puţini se încumetă, şi mai puţini izbutesc să o ducă la o formă măcar acceptabilă. Ce motiv mai mare de satisfacţie pot să am ? Da, sunt şi orgolios. Dar cine spune că nu e, acela se plasează în lumea celor ce vieţuiesc fără ideal.

13. Ce impact speraţi să aibă sonetele dvs. asupra publicului?

Cel pe care simt că îl au deja. Nu am bănuit la început care va fi impactul. Aprecierile pe care le-am primit şi le primesc, de la cititori in primul rând, au depăşit orice imaginaţie şi sunt un permanent imbold de a nu depune armele. Scriu pentru a trezi emoţie, pentru a contura o anume stare de spirit, în consonanţă cu aceea pe care am resimţito în momentul scrierii şi pe care nădăjduiesc că cititorul o va recunoaşte adăugată la exeprienţele lui şi îl va îmbogăţi. Vreau să-mi iau cititorul de mână şi să-i spun că putem să parcurgem o bună bucată de drum împreună, cunoscându-ne reciproc, trăind şi retrăind frumosul. Îl invit să guste modul meu de a reconstrui lumea. Cu sinceritate şi particularităţi care trag nădejde că îi vor trezi interesul şi îi vor aduce vibraţia interioară specifică gestului poetic veritabil. Apoi este şi aprecierea criticii şi a condeierilor veritabili, măcar dacă i-aş numi pe Mircea Cărtărescu, Marin Mincu, Şerban Foarţă, Radu Cârneci sau Irina Petraş. Nu-mi doresc mai mult. Decât să fiu acelaşi autor care îşi cunoaşte rosturile şi obligaţiile sale în cetate.

14. Cum credeţi că aţi fi fost ca om, fără îndeletnicirea scrisului?

Banal, banal, banal. Cel care şi-ar fi încheiat definitiv viaţa, atunci când şi-ar fi numărat ultimele clipe. Acum cred că mai am o şansă să se prelungească ceva şi după.
15. Într-o lume în care numai banul contează, o întrebare care reflectă realitatea : dacă aţi primi un milion de Euro aţi renunţa la scris, în schimbul acceptării acestei sume?

Mă pot da mare şi să spun că aş renunţa. Pentru că lumea nu ar şti ce fac eu în intimitatea actului meu de creator. E mai greu atunci când eşti învăţat să fii sincer.

Mulţumesc, Adrian.

About Me

Fotografia mea
Cărţi publicate: "Muguri", antologie - 2006, Cluj-Napoca "Gesturi fireşti" - 2007, volum de proză, Iaşi "Poveştile de la Bojdeucă" - 2008, proză, Iaşi "Plictiseală si propuneri" - 2004, Cluj "Poveşti, povestiri, poezii" - 2005, Cluj "Mici poveşti pentru pitici" – 2006, Cluj, "Aripi pe cerul poeziei" - 2008, Giurgiu. Ana Basis, poezie, Brasov - 2008. Apariţii în: Revista literară „Oglinda literară”, revista literară „Visul”, revista „Agero”, „Universul copiilor”, revista „Muguri”, presa locală şi străinătate, mai ales în Franţa şi Canada.

Vitrina cu trofee