Persoane interesate

joi, 15 decembrie 2011

marți, 11 octombrie 2011

duminică, 4 septembrie 2011

august 2011

august 2011

marți, 12 aprilie 2011

trecere

Trecere





Cuvîntul curînd este cel care concentrează energia unei anume nerăbdări constrînsă la aşteptare. Mugurii, care au tot crescut şi s-au umflat o iarnă întreagă, nu sînt decît pandantul adolescentei care s-a împlinit şi ea încet-încet şi este acum în pragul unei ceremonii de trecere la o altă vîrstă şi la un alt înţeles al vieţii. Zăbava este uşor confuzivă, e un gata oricînd care stă sub presiune şi pregetă mai curînd dintr-o constrîngere nedorită.

Poemul e prins ca într-o ramă simbolică intre mugurii de cireş şi kimono care ne transportă într-o stampă de epocă. Adolescenta însăşi, în contextul acestei alegorii cu recuzită japoneză, nu este decît un mugur, un ochi (închis încă în vechiul vis) gata să plesnească pe cireşul vechi şi încă viguros al natului. Puse în paralel, plasate sub surdina decenţei, cele două aşteptări se contaminează de o tensiune tăcută. Există în ele o reţinere, o şovăială, o sfială în a trece pragul. În a se deschide în floare, în a deschide ochii către o lume nouă, pe cît de tentantă, tot pe atît de plină de necunoscut şi de hazard.

Şi cireşii ce vor înflori (curînd), şi kimono-ul ritual (imprimat poate cu flori de cireş) par a fi doar lumea cea nouă în care adolescenta, devenită femeie, va evolua în primăvara vîrstei. Cele două anotimpuri întrepătrunse sînt şi ele doar unul, augmentat prin această miraculoasă contopire.

Comentariu: Doina Bogdan

miercuri, 30 martie 2011

Sakura ( 2 )



O nouă seară dedicată haiku-ului. Ceainăria ne-a aşteptat cu aceeaşi lumină, aceeaşi blândeţe a spaţiului, gazdelor, gesturilor. Lume puţină. Puţin dezamăgit, privesc în jur. Nu revăd elevii de data trecută. A venit în schimb domnul Marinescu, indiciu clar că vrea să ajute tinerii viitori haijini să păşească pe acestă cărare grea, dar extraordinar de frumoasă. E ca şi cum ai umbla printr-o livadă înflorită.
Am remarcat prezenţe noi care ne-au bucurat: d-na Gabriela Marcian, profesorul de geografie, Cornel Costea, d-nul Suciu Marian, iubitor de poeme nipone iar dintre tineri Marian Nedişan, Ştefania Mastan, Radu şi d-nul Popescu Lucian. Puţin mai târziu ni s-a alăturat d-na Daniela Zămoştean.
Discuţii de tot felul au deschis revederea de acum a membrilor cenaclului Sakura.
printre alte discuţii, am încercat să fixăm o dată pentru apariţia primului număr al revistei cenaclului, cel mai probabil peste trei săptămâni, timp necesar pentru adunarea unui număr de poeme cât mai intersante şi pentru a-i pregăti o haină cât mai frumoasă. Dacă trecem acest hop, ne propunem ca numărul doi să apară undeva prin iunie.
N-a existat o listă cu subiectele care trebuie deschise, totul a decurs de la sine, o intervenţie a adus alta, ca un meci de tenis, temele interesante ne-au ţinut conectaţi până la sfârşit. Îmbrăcaţi, în uşa ceainăriei, mult dincolo de ora de închidere, încă parlamentam, schimbam idei, puneam întrebări, limpezeam firavele cunoştinţe în ale haiku-ului.
Domnul Puiu Marinescu a prezentat câteva reguli care trebuie respectate în compunerea unui haiku. Discuţia, departe de a fi sterilă, a pus pe tapet câteva poeme pentru o autopsie absolut necesară pentru o mai uşoară înţelegere a haiku-ului.
D-na Gabriela a citit o definiţie mai puţin obişnuită a micului poem pe care încercăm să-l simţim, nu doar să-i învăţăm regulile.
"Un haiku este un poem, adică la fel ca orice poem, un efect al artei limbajului, care vizează sugerarea prin sens, imagine, ritm, a unei emoţii, a unei stări de spirit. Dar este un poem singular, aproape un exerciţiu spiritual. Produs al secolelor de cultură, haiku-ul nu îşi dezvăluie savoare decât spiritelor primitoare, inimilor atente. Nu există aici nici izbucniri, nici ciocniri ale imaginilor, nici strigăte, nici moarte, nici sânge. Haiku este simplitate, usurinţă, dezgolire a esenţialului. Haiku, poezia a zen-ului, este o floare de câmp pe o masă de lemn. Este timpul acordat liniştii, farmecului, misterului. O pasăre care se aşază. O clipă salvată. Un crâmpei de eternitate.
Un haiku este şansa oferită de a înţelege totul, de a ghici totul, într-o străfulgerare de trei versuri."
Henry Brunnel - "Haiku înţelepciune sau nebunie?"

Cuvintele mi s-au părut o invitaţie pentru a reveni la haiku-ul tradiţional japonez , la redescoperirea virtuţile, sensurilor şi înţelepciuni acumulate în cele 17 silabe. Nu e simplu când azi înotăm prin poeme de lungimi considerabile pline de trăncăneală.
Şi mi-am amintit că am citit undeva pe un blog, ceea ce pare, nu sunt sigur, a fi un dialog între Nicolae Steinhardt şi Zaharia Sângeorzan. Sper să nu greşesc. Mi-au plăcut cuvintele şi le redau aici.
* Poate fi cu adevarat prinsă eternitatea în pumnul închis al unui poem ?
* [...] ‘Ce este un haiku ?’, acest miracol în poezie, acest scurt moment de epifanie, aşezat între două tăceri.
* Şaptesprezece silabe, scurte ca un fulger, în care experienţa existenţială se odihneşte o clipă în căuşul palmei.
* Haiku-ul, acest “monostih”, spun maeştrii, adică un singur vers articulat din trei părţi, este o poezie a imediatului. Picătura de apă a clipei se transformă într-un strop de cristal. Acesta este: timpul îngheţat”.
* Tot aşa este un haiku. O curbă, o tuşă simplă, care înseamnă mai mult decât un tablou, o epigrama care spune mai mult decât un lung poem.

http://bleu-ineffable.blogspot.com/

O parte dintre noi au veni pregătiţi cu poeme, unele chiar bune, apreciate de preşedintele nostru, domnul Marinescu. haideţi să le parcurgem împreună şi poate veniţi cu idei, spre învăţătura ucenicilor, îmbogăţirea sensurilor şi pentru îmbunătăţirea versurilor.

Marian Nedişan, cu cel puţin un poem inspirat

Cioară singură
pe gardul de fier forjat -
peste tot gheaţă

În vechea gară
ciripind o vrabie -
sfârşitul iernii

rapidul tramvai / a devenit, la sugestia d-nului Marinescu, "tramvai în mers"
ridicând valuri de nea -
călător grăbit

pe drumul pustiu
cenesă pe zăpadă -
ideograme

porumbelul cu
o ramură de tei -
ciudat anotimp

Nadine a lipsit, dar am primit poemul ei, prin d-nul Creţu.
O floare în parc
soarele o mângâie
de multă vreme

prof. Radu Creţu:
Streaşină veche -
un sloi trage după el
acoperişul

Iarna-i în corzi -
liniştea din pădure
naşte ghiocei

Troiene pe piscuri -
căldura silabisind
picuri în vale

fulg nomad de nea
adoptat de un ghiocel
la umbră de brad

Radu:
plângând Asia
tzunami, cutremure
înflorind prunul

Ca să fie totul şi mai palpitant, o fost ales un kigo - floare, zic mai degrabă o temă, pentru compoziţii pe loc. Au încercat:

Marian Nedişan
oraşul zdrobit / devenit în urma sugestiilor oraşul înecat
pe ramura umedă
floarea de cireş

Doru
printre flori de prun
râu plin de lampioane -
cer fără stele



Cornel Costea
meri înfloriţi
în veranda bunicii
o vază goală





Ştefana
o buturugă
parfum de violete
căldură mare

Gabriela Marcian:
În parcul pustiu
magnolii înflorite -
pe alei vântul


Daniela Zămoştean:
mâna întinsă
din noapte spre lumină -
mugur de cireş









Minodora:
Floare de prun -
A! Petale jucăuşe
în dans cu vântul






La sfârşit d-nul Puiu Marinescu ne-a întins o capcană.

cireş în floare -
barba bunicului meu
mereu mai ninsă

Trebuia să identificăm greşeala. Bineînţeles că învăţăceii au dat din colţ în colţ, dar cred că dvs. v-aţi prins deja, aşa că n-o mai lungesc, pun varianta cea bună:

cireş în floare -
barba bunicuţului
mereu mai ninsă


Pe curând.

Doru Emanuel

sâmbătă, 26 martie 2011

„Sakura” un nou cenaclu

Sakura 1
25 februarie. Ninge peste Cluj ca-n decembrie. Se întâmplă de câteva zile. Nici că-i pasă anotimpului că peste doar trei zile ar trebui să ducem ghiocei mamelor, iubitelor sau colegelor. Şi pe o astfel de vreme, vrăjită mi se pare mie, lucrurile bune se rotunjesc nesperat. Deci, înotând printre troiene, mă îndrept spre ceainăria Sakura, noul loc de bucurii împărtăşite cu prietenii Japoniei.
Motive? Câte vrei. Unul parcă îşi dă importanţă, mai ceva ca un păun: seară de haiku. Vreţi mai mare ispită? N-aş crede. Organizată de nimeni altul decât profesorul meu de latină, domnul Radu Creţu, seara a fost un succes. De la ultima vizită s-au schimbat multe. Era un spaţiu ce aştepta amenajări. Fusese gazdă unui restaurant cu specific mexican aşa că ardei roşii erau pictaţi peste tot. Acum pereţii de culoarea piersicii adăpostesc mese înflorite în stil nipon ce tronează peste tatami, îmbrăţişate de perne comode sau bănci pentru occidentali. Aburii ceaiului, servit în ceşti, cum altfel decât în fragilul stil asiatic, ameţesc cu arome orientale. Din tavan coboară lustre albastre şi galbene.
Ziua ceainărie, seara loc de întâlnire pentru iubitorii culturii japoneze. Ingenios mod de folosire a unui spaţiu. Dar să revin la scopul acestei prezentări. Nu ştiu cum a reuşit, de unde i-a cules, dar proful a venit însoţit de un grup numeros de liceeni. Jumătate de clasă, ce mai! Pe ordinea de zi:
- lectura unor poeme nipone sau în stil nipon;
- lansarea cenaclului de poezie niponă Sakura;
- probleme organizatorice.
Cu bucurie am salutat invitaţii de onoare: doamna Genţiana Groza, domnii Ioan Puiu Marinescu, Petru-Ioan Gârda, Ioan Pavel Azap, Nicolae Crişan şi un Ovidiu pe care nu am reuşit să-l identific, deşi am fost atent la fiece şoaptă.
Sakura 2 grup
S-a citit mult, unele poeme, altele cu adevărat haiku-uri, s-a citit amestecat, haijinii, începători, din Bashō, maestrul, s-au citit şi câteva poeme renku ale doamnei Genţiana Groza. Dintre elevi: Paul Golban, cl. a IX-a, Mirela Fărcaş, cl. a X-a, Rebeca Chiorean, cl. a XI-a, Laura Feneşan, cl. a IX-a, Alexandru Atanasiu Suciu, cel mai tânăr dintre noi cl. a VIII-a, Nadin Puică, cl. a VIII-a,Carmen Mureşan, cl. a IX-a, Alexandra Sima, cl. a IX-a, Carina Moldovan, cl. a X-a.
Le dau cuvântul.

Sakura 3 Gentiana Groza D-na Genţiana Groza
prea grasă
femeia de zăpadă
a rămas la portiţă

cuib de foc soarele
în arbori

sub fereastră
îşi împart mâncarea
un câine şi ciorile

într-un cotlon
o gheată veche
cu şiretul roşu

iar sub burlan
străluceşte
un ţurţure

poem rengay, scris împreună cu Radu Patrichi (A-3 • B-2 • A-3 • B-3 • A-2 • B-3 )


Petru-Ioan Gârda Sakura 4 Petru Ioan Garda

Troiene pe câmp –
reper călătorului
o cumpănă-n vânt

Greiere în cizmă
după amiază tata
coseşte desculţ

Sakura 5 Ioan Puiu Marinescu Ioan Puiu Marinescu

Umbra şoimului -
puişorii o aleargă
în bătătură

Pe un felinar -
o cioară zgribulită
încolo nimeni

Doru Emanuel Iconar Sakura 6

Castane pe asfalt –
în pânza de paianjen
prinsă doar luna

Zile cărunte –
doar din vază ne surâd
crengi înflorite

La punctul doi în ordinea de zi, au fost stabiliţi:
- preşedintelui noului cenaclu - Ioan Puiu Marinescu,
- a vicepreşedintelui - Petru-Ioan Gârda ,
- administratorii - Minodora Buta şi Radu Creţu
- secretarul - eu.
Profitând de împrejurări, am pus profesorului şi vreo două, trei întrebări. Las´că el mi le serveşte la oră.
D.E.I.: Cum aţi ajuns la haiku şi de când scrieţi haiku?
R.C.: Am început să scriu Haiku-uri din 1980 sub îndrumarea scriitorului Virgil Bulat, redactor şi apoi director la EDITURA DACIA. După 1990, ca profesor la Liceul Emil Racoviţă, am găzduit Cenaclul de Haiku. Preşedinte era redactorul şef de la Steaua, Aurel Rău şi un foarte bun animator, Teofil Voinescu Amadeus. De atunci, am publicat haiku în mai multe reviste şi antologii. Iar ca patron al Casei de Editură DOKIA am publicat mai multe cărţi de haiku ale diverşilor autori, cum ar fi Teofil Voinescu Amadeus, Ioan Marinescu Puiu, etc.
Sakura 7 interviu prof. Radu Creţu lyat la întrebări de elev
D.E.I.: Cum aţi ajuns la ideea înfiinţări unui cenaclu de poezie niponă?
R.C.: După plecarea mea de la Liceul Racoviţă în 1996, pentru a mă ocupa numai de editură, stând 6 ani în SUA şi Canada, cenaclul s-a destrămat. Mai mulţi vectori neunitari şi egoişti din oraş au acţionat negativ, egocentrismul şi orgoliul nemăsurat al câtorva fiind nociv. Lucru care mie nu-mi place, aşa că plănuiam de mult timp să reiau activitatea cenaclului.
D.E.I.: Cum aţi reuşit să strângeti atâţia elevi, iubitori ai cuvântului, în jurul dvs.?
R.C.: Atmosfera şi potenţialul elevilor de la Şincai m-a făcut să-mi pun planul în acţiune. Existând legătura dintre cei mai în vârstă şi cei mai tineri, precum şi concursul cercului Prietenii Japoniei, visul a devenit repede adevărat. Cu cercul Prietenii Japoniei am mai avut acţiuni festive şi recitaluri şi am susţinut un atelier în cadrul Cercului, dar numai lărgind aria de influenţă într-un liceu şi apoi şi în celelalte licee, precum şi către orice iubitor de haiku din oraş, şansele de continuitate şi asiduitate cresc vertiginos. Având şi pârghiile unei edituri în mâinile mele, materializarea într-o revistă a produselor celor mai bune precum şi ale unor articole variate cu privire la Cultura Japoniei, se apropie foarte mult de concretizare şi de ieşirea în lume.
Doamne, ajută! Deci bun venit în lumea virtulă, fascinantă, păcatoasă, acaparatoare, dărâmătoare, unde întâlneşti oameni minunaţi, dar şi lichele perfecte.
Iată şi cîteva încercări ale elevilor cercului de haiku:

Rebeca Alexandra Chiorean, XI B Sakura 8 Rebeca Alexandra Chiorean, XI B
Armonia mea
cu aromă de cafea –
vară de argint

Vine furtuna -
ruginiul frunzelor
zgomot delicat

Vara albastră –
în seara-ntunecoasă
tainică floare

Sakura 9 Paul Golban, IX B Paul Golban, IX B
zăpada topită
curgând învolburată –
mare cernită

vara şi soarele
pălind deodată frunza –
Cale Lactee

Laura Mihaela Feneşan IX A

Sakura 10 Laura Fenesan

Gravând cristale –
vântul bate la fereşti
de dimineaţă

Un vis de argint
a avut cireşul meu
noaptea trecută

Un strop de iarnă
a mai rămas pe pervaz
dulce căldură

Sakura 11 Mirela Denisa Fărcaş, X A Mirela Denisa Fărcaş, X A


Ultimul sărut –
într-o toamnă târzie
ultima frunză

Un mac ofilit –
pe o ceaşcă de cafea
o urmă de ruj


Caligrafie Kanji

KOTOBUKI = FELICITÃRI


luni, 28 februarie 2011

„Evadările unui poet domestic”

Nicolae Bogdan Groza şi-a lansat cel de-al doilea volum de poezie. Cu o prefaţă a poetei Daniela Luca, ce deschide cu eleganţă itinerarii înlăuntrul „introspecţiei de un autenticism aproape fragil” ale versurilor poetului băimărean şi cu o copertă izbucnită din tinereţea unui Aleksandar Stoicovici şi a Deliei Spătăreanu, cartea a fost prezentată publicului într-un eveniment ce a avut loc joi, 15 octombrie 2009, în sala mare a Casei Municipale de Cultură din Cluj-Napoca.
Cuvântul de început i-a aparţinut domnului Dan Brudaşcu, directorul instituţiei care a găzduit această sărbătoare a poeziei. Domnia Sa a încercat, şi spun eu a reuşit, să desluşească auditoriului sensurile unei poezii prin care autorul se caută pe sine, în trăirile de zi cu zi. Concluzia Domniei Sale: această nouă carte cuprinde între coperţi un jurnal al multitudinilor experienţelor ce orchestrează sufletul uman.
Motive obiective au reţinut departe pe cei doi „naşi” ai proaspătului volum, poeţii Ştefan Doru Dăncuş, cel ce a făcut posibilă apariţia cărţii prin premiul acordat autorului şi Horia Muntenuş.
Cuvântul poetului clujean Horia Muntenuş, o analiză detaliată a liricii din volumul prezentat, a ajuns totuşi la cei prezenţi, în lectura poetei clujene, Daniela Gîfu.
Onoarea de a reprezenta poetul Ştefan Doru Dăncuş la micul eveniment mi-a revenit. Am fost cel care am transmis cuvântul lui şi a îndrăznit un interviu cu Bogdan Groza. Chiar şi câteva fotografii.
Iată întrebările reporterului şi răspunsurile autorului.

D.E.I: Ce înseamnă poezia pentru dumneavoastră? De ce nu proză?
B.G.: Poezia e o formă de exprimare a eurilor mele. E o expandare a sufletului dincolo de învelişul care-l ţine captiv în mine. Poezia mi-e mai apropiată sufletului meu decât proza. O proză poate fi profund poetică şi metaforizantă, uneori, însă te îndepărtează un pic de dialogul cu tine însuţi. Proza e un experiment mai amplu al trăirii, al vieţii, al felului de a fi şi a percepe lumea din jur şi din tine. Consider că încă n-am ajuns la maturitatea aceea de a scrie proză. Cochetez cu ea, dar încă simt că nu-s pregătit.

Într-o lungă convorbire avută pe mess, Bogdan Groza concluzionează, referitor la această întrebare: şi eu m-am întrebat de ce nu proză şi mi-am dat de multe ori doar răspunsuri vagi. Cred că aşa mi-e structurat sufletul, spre poezie.

D.E.I: Cine v-a ajutat? Cine v-a descoperit talentul?
B.G.: Nu m-a ajutat nimeni, să zic aşa. A fost mai degrabă o descoperire. Citeam multe cărţi încă de mic, bineînţeles, potrivit vârstei mele. Apoi, mai târziu, la şcoală şi la liceu, am citit iar, atât pentru plăcerea mea proprie cât şi pentru şcoală ( teze, lucrări de control, etc.) lecturi obligatorii, uneori greoaie, dar pe lângă acelea, anumite cărţi le căutam eu. Citind conţinutul ei, se făcea mai mult sau mai puţin voalat, referire la o alta. Şi curios am citit-o şi pe aia. Şi tot asa. Şi citind, la un moment dat mi-au venit idei, imagini, gânduri şi am încercat să le fixez pe hârtie. Şi de acolo a început apoi „nebunia” cu scrisul.

D.E.I: Cine simţiţi că v-a sprijinit cel mai mult?
B.G.: E greu de spus. De regulă, profesorii de literatură română sunt cei care îţi fac cunoştinţă cu literatura şi prin temele lor suplimentare sau nu, te sprijină creativ, îţi dezvoltă imaginaţia, creativitatea, spiritul de analiză şi sinteză.

D.E.I: Când aţi avut prima lansare? Prin ce se deosebeşte de aceasta? Care este tema sau temele din primul volum?
B.G.: Prima lansare a avut loc în toamna anului 2006. Volumul de atunci „Pasărea din tâmple” a apărut după ce am obţinut câteva premii literare. Mi se sugerase că ar fi bine să adun poeziile într-un volum. Erau poezii diverse. De la poezii filosofice, la poezii de dragoste, de la simbolism la modernism. Nu erau poezii unitare, omogene, deşi le aranjasem într-o anumită ordine. Volumul acesta nou, se deosebeşte de primul, prin omogenitate şi unicitatea temei: evadările, percepute sub diverse forme.

D.E.I: De ce acest viraj spre descoperirea eului?
B.G.: Pentru că la un moment dat ne întrebăm cu toţii, cine sunt eu? Am încercat să mă autoanalizez, să încerc să văd ce „eu” predomină mai mult. „Eul” artistic, „eul” pragmatic, cel apatic sau cel exploziv. Cred că fiecare „eu” are amprenta lui şi ne influenţează acţiunile la un moment dat.

D.E.I: De ce despre „eu”? De ce este importantă explorarea „eului” pentru tine?
B.G.: Cu rezerve, nu prea ştiu ce să răspund la întrebarea asta. Pentru a încerca să mă cunosc şi recunosc în diversele ipostaze ale trăirilor şi senzaţiilor.
D.E.I: Întrebarea era: cum ai ajuns la acestă idee, a explorării eului? De unde ai pornit? Orice nouă temă are un punct de plecare.
B.G.: De la o autointrospectie
D.E.I: Declanşată, de ce anume?
B.G.: Mi-am zis, de multe ori, ce-ar fi fost dacă eram asta sau asta?! Oare cum era dacă mă făceam aviator, de pildă şi mă puneam în postura asta. De aici, o întreagă imaginaţie, scoteam un „eu” din străfunduri... cu gândul. Nu ştiu exact dacă înţelegi ce vreau să zic.
D.E.I: Înţeleg
B.G.: Altădată mă gândeam că am devenit un bun avocat sau un Don Juan. Asta nu înseamnă că am personalităţi duble, ci mă pun în ipostaze diferite, precum rolurile pe care le joacă un actor.
D.E.I: Ai dreptate, bineînţeles, dar poate arăta şi că eşti nemulţumit de anumite faţete ale tale.
B.G.: Da, altfel nu mă puneam în altă postură, dacă eram mulţumit de mine, în totalitate. Dar ştii, nemulţumirea faţă de tine, e apanajul oamenilor perfecţionişti.

D.E.I: Cum crezi că eşti văzut în peisajul liricii româneşti? Cum sau unde te încadrezi?
B.G.: Nu ştiu. Nu sunt în măsură să-mi dau cu părerea. Sunt alţii care o pot face şi pot analiza, fac statistici, comentarii, topuri. Nu mi-am pus niciodată în minte să fiu văzut în vreun fel sau în altul, pentru a plăcea cuiva sau nu. S-o facă alţii, dacă ţin cu tot dinadinsul.

D.E.I: Reformulez: poezia ta crezi că se încadrează în trendul de azi? Merge pe aceeaşi linie?
B.G.: Parţial, folosesc şi eu câteva imagini „moderne”, dar doar pentru a accentua o stare. Deci, probabil că răspunsul este da.

D.E.I: Ce părere ai despre limbajul liric de azi? Atât de zgrunţuros, rece, acid, uneori de-a dreptul vulgar, având mai degrabă gustul cucutei, departe de hipnotica lumină a unui Eminescu sau Nichita Stănescu?
B.G.: Limbajul liric de azi se adaptează vremurilor, oamenilor, trendului, există un reiting al limbajului. Ca să te integrezi în trend, trebuie să te adaptezi şi tu. Să nu uităm că şi Eminescu avea câteva poeme buruienoase ca limbaj, poate ca delectare artistică sau capriciului personal, iar Nichita Stănescu mai folosea şi el câte un cuvânt licenţios. Nimeni nu e scutit de o „ieşire în decor” din când în când.
D.E.I: E o modă în lirica românească să te exprimi cât mai abrupt, nu e doar câte o ieşire în decor, din când în când.
B.G.: Ştii, una dintre poeziile lui Eminescu, se numeşte „Spovedanie”; foloseşte acelaşi limbaj de care aminteşti. Nu trebuie să se creadă că Eminescu ar fi fost un delicat sau un poet cuminte.
D.E.I: Nu o cunosc şi nici nu cred că e potrivit să ştiu, for now. Reiau: deci nu te încadrezi curentului actual?
B.G.: Ştii, Doru Dăncuş mi-a sponsorizat tipărirea cărţii. I-am trimis manuscrisul. A zis că e foarte bun. Când l-am întrebat, dacă să scot pasajele licenţioase, am 3 sau 4 cuvinte mai... "tari", a zis nu, să las aşa cum i-am prezentat manuscrisul pentru că sunt bine plasate în context, să nu scot nimic; şi am lăsat aşa.

D.E.I: De ce ai simţit nevoia să le foloseşti?
B.G.: Ca să sugerez o stare. În evadarea 6/66, care poate însemna numărul diavolului, dar de fapt e un nr. de vagon şi locul aferent, descriu o călătorie la Iaşi, la clasa a doua, şi totul mi s-a părut hidos în compartiment. Acolo folosesc o înjurătură la adresa CFR-ului, citând exact oful unui cetăţean, coleg de suferinţă din compartimentul respectiv.

D.E.I: Cred, dar nu te superi, cei care folosesc expresii licenţioase nu au găsit exprimarea perfectă pentru ceea ce simt.
B.G.: Da, ai dreptate.

D.E.I: După părerea dvs, ce este poezia, o meserie sau un dat, un har?
B.G.: Părerea mea e că poezia e un dat, un har, însă sunt mulţi care fac din ea o meserie, scriind versuri la minut şi dacă se şi poate şi contra cost. Dar asta nu înseamnă că respectivii nu au har. Au şi încă mult, însă şi poetul e om, cu nevoi şi lipsuri şi dacă reuşesc să facă din poezie o meserie, bravo lor. Eu unul, nu pot. Nu încă. Cine ştie ce va fi în viitor.

D.E.I: Au poeţii români vocaţia nefericirii? ( Mi se pare că majoritatea îşi plâng de milă ) Vom reuşi vreodată să ne înşurubăm în universul literaturii mondiale?
B.G.: Nu cred că poeţii români au vocaţia nefericirii. Sau, reformulând, nu cred că NUMAI poeţii români au vocaţia asta. Poate o au şi poeţii din alte ţări.
La cea de-a doua întrebare, cred că suntem înşurubaţi deja în universul literaturii mondiale. Eminescu a fost tradus în foarte multe limbi. Se fac încă multe comentarii de către autori străini, asupra creaţiilor lui. Apoi Mircea Eliade e cunoscut peste tot. La fel şi Eugen Ionescu. Şi sunt mulţi alţii.
D.E.I: Eminescu a fost tradus, dar nu e recunoscut pe plan mondial, Mircea Eliade este cunoscut pentru istoria religiilor şi numai pentru că a predat în Statele Unite. Sunt excepţii.
B.G.: Posibil să mă înşel. Culianu a predat şi el în America şi nu e cunoscut în întreaga lume, de pildă.
D.E.I: Ideea era că literature română nu a intrat în circuitul internaţional.
B.G.: Ceea ce e deficitar la noi e promovarea scriitorilor români în universul literaturii mondiale. Dacă am avea o promovare bună, un impresar literar cult, competent, care să deschidă uşile multor edituri internaţionale şi mondiale, şi autorii români ar fi mai cunoscuţi în afară. Dar pentru asta trebuie ca mai întâi în ţară să existe o promovare eficientă şi obiectivă. Din păcate, nu se întâmplă asta. De ce ? Poate din cauza invidiilor, răutăţilor, intereselor.

D.E.I: De ce acest volum, de ce acum?
B.G. : De ce acest volum ? Pentru că am simţit că după 3 ani de la primul, trebuia să-mi etalez iar trăirile şi obsesiile şi temerile. De ce acum? Pentru că acum s-a nimerit. Putea să fie anul viitor sau peste 2 ani. Poemele erau pregătite, însă conjunctura a fost de aşa natură că nu s-a putut concretiza practic, din motive pur obiective. Şi a venit acum, pentru că cineva a putut face posibilă apariţia fizică a acestui volum şi nu virtuală. Şi pentru asta îi mulţumesc.

sâmbătă, 26 februarie 2011

troiene ( 2 )

troiene - photo dhunter



Original photo: dhunter

troiene

troiene var - foto dhunter


Foto original: dhunter

miercuri, 23 februarie 2011

Ziua muncii

Mă bucur să vă întâlnesc din nou. Am o veste tristă, din punctul meu de vedere. Am ratat o sărbătoare. Azi dimineaţă, în timp ce revizuiam lista sărbătorilor nipone, am observant că una mi-a scăpat privirilor. Ce nenorocire! Nu vă faceţi griji, însă. După ce am petrecut o noapte plimbându-mă pe plajă, am căutat mai multe despre sărbătoare cu pricina. Am luat fiecare localnic, care vorbea limba engleză, la rost, vorba vine, şi cred că am aflat destule. Dacă nu eu… măcar dumneavoastră să vă bucuraţi. Până citiţi, mă duc să-mi plâng de milă.
Lectura plăcută! A! Era să uit. Cum poţi recunoşte dacă ziua este deosebită? Cel mai uşor mod este de a privi cu atenţie transportul în comun. Dacă faţada autobuselor este împodobită cu mici steaguri nipone este semn că ziua respectivă este o zi naţională. Lucru pe care l-am aflat abia cu această ocazie.

Labor Thanksgiving Day (勤労感謝の日 - Kinrō kansha no hi)

A doua sărbătoare naţională din noiembrie are loc anual pe 23. Stabilită prin lege, ca „zi a cetăţeanului”, este o zi care comemorează munca şi roadele ei, oamenii aducându-şi, cu această ocazie, unul altuia laude pentru rezultatele obţinute de-a lungul anului ce stă să plece. A devenit zi de vacanţă în 1948.
Toate oficiile guvernamentale şi şcolile rămân închise în timpul vacanţei de 23 Noiembrie.
La fel ca la majoritatea sărbătorilor, populaţia vizitează templele locale şi reflectă asupra problemele legate de pace şi drepturile omului.
Mici evenimente au loc în toată Japonia care încurajează grija pentru mediu, pace şi drepturile omului. Unul dintre acestea, renumit în tot arhipeleagul, este festivalul muncii din Nagano.
Templele au propriile ritualuri legate de acest prilej. Dacă vizitaţi un templu, în această perioadă, veţi putea admira expuse minunate decoraţiuni realizate din produse proaspete.
Decoratiuni
În unele oraşe au loc parade pentru a onora toate meseriile, în altele au loc marşuri ale păcii. Pentru alţii este o zi de odihnă şi relaxare.
steagul nipon si desen
Este ziua în care se mulţumeşte părinţilor pentru munca grea depusă pentru întreţinerea familiile.
În grădiniţe şi în şcolile elementare, pentru a-şi arăta recunoştinţa faţă de părinţi, elevii confecţionează cadouri, în timpul orelor de artă sau de îndemânare. De asemenea execută desene pe care le dăruiesc agenţilor şi funcţionarilor din kōban-uri. O formă a poliţiei comunitare, koban-urile, sunt staţii de poliţie de diferite dimensiuni, funcţie de mărimea oraşului. Aşa cum, la Paris întâlneşti cafenele la fiecare colţ de stradă, în arhipeleag descoperi aceste mici staţii de poliţie.
Prin situarea lor în cartiere, se interacţionează cu populaţia vecină la alt nivel, mai intim. Se spune că este mai bine să apelezi la aceste staţii, în cazul unei probleme, chiar a unei urgenţe, decât la cele mari. Personalul format din doi până la patru agenţi, este prietenos şi de un real folos.
Îi veţi întâlni şi pe stradă deoarece jumătate din personal rămâne în localul kobanu-ului, în timp ce cealaltă jumătate patrulează cu bicicleta, prin cartier.
Koban
Labor Day este sărbătorită de multe uniuni comerciale din Japonia, care ţin întruniri mari şi mărşăluiesc prin Tokyo, Osaka şi Nagoya.
Un salut tradiţional în aceasta zi este: ” おつかれさまでした, ceea ce înseamnă, într-o traducere aproximativă: „mulţumesc pentru munca ta susţinută”.
Istoric vorbind, Labor Thanksgiving Day este numele modern al străvechiului festival antic Shinto, „Niiname-sai” al cerealelor. Este vorba de: orez, orz, grâu, felurite soiuri de mei.
Trebuie să mărturisesc ceva. Spre ruşinea mea nu ştiam că există atâtea soiuri de mei până când nu am pornit să buchisesc această relatare. Spuneţi şi dumneavoastră: meiul foxtail, cu bobul mic şi rotund, cu un gust plăcut, dulce şi bogat de alună, meiul barnyard, folosit ca substitut pentru orez când recoltele sunt foarte slabe. Este soiul cu cea mai rapidă creştere. În şase săptămâni se poate recolta. Foarte important: nu este atacat de bolile obişnuite ale cerealelor.
Meiul Proso sau meiul comun este un soi care se cultivă şi la noi, meiul pearl, cel mai răspândit în Asia, „domesticit” acum 4000 de ani în regiunea tropicală, este folosit la o mare varietate de alimente, chiar şi un tip de bere. Soiul Finger, la fel de vechi, a fost adus din regiunile înalte ale Etiopiei.
Pe lângă aceste soiuri care se cultivă în Japonia, sunt şi altele, ce se regăsesc mai ales în Africa, în ţări ca: Niger, Nigeria, Burkina Faso, Mali, Sudan, Uganda, Ciad sau Etiopia. În Asia, meiul ocupă întinse culturi şi în China şi India.
Mei
Am ţinut să vorbesc despre aceste culturi, principalele, există şi aşa numitele soiuri minore, deoarece ele sunt mult mai vechi decât cea de orez şi a constituit în vremuri preistorice şi încă sunt o parte importantă a dietei atât aici, în Japonia, cât şi în China, Koreea şi India.
Prima relatare scrisă despre „Niiname-sai” a fost descoperită în „Nihon Shoki” – Cronica Japoniei, una dintre cele mai vechi istorii a arhipeleagului, datând din 720. Însemnarea spune că sărbătoarea recoltei a avut loc, pentru prima dată, în noiembrie, 678. Originile ritualurilor legate de acest eveniment se crede că sunt mult mai vechi, mergând până în epoca în care cultivarea orezului a fost transmisă locuitorilor arhipeleagului, acum peste 2000 de ani.
Se dovedeşte astfel că ziua recoltei este una dintre cele mai vechi în calendarul nipon. Cum această perioadă a anului, în care comunităţile agricole culeg prima recoltă a celui mai renumit produs agricol japonez, orezul, este din vechime cunoscută ca „Niiname-sai”, pare că ziua recoltei a împrumutat acest nume.
Este echivalentul zilei recoltei din multe ţări din vest, însă, spre deosebire de celelalte regiuni ale globului, ziua recoltei se referă nu doar la cereale, se celebrează şi munca grea depusă peste an.
Iniţial, Niiname-sai” se ţinea cu ocazia solstiţiului de iarnă, în a doua zi a iepurelui, din a unsprezecea lună din calendarul folosit înaintea restauraţiei Meiji.
Cum s-a ajuns ca festivalul să se ţină în noiembrie? Iată cum.
Tot în această perioadă a anului se desfăşura „Kanname-sai” (神嘗祭), sărbătoare ţinută de curtea imperială din 15 până în 17 octombrie. Este cea mai importantă sărbătoare ţinută la altarul Ise.
Un convoi imperial, condus de împărat, aducea ofrande din orezul recoltat ce urmau să fie oferite zeiţei soarelui, Amaterasu-Ohmikami, considerată strămoş imperial. Pe lângă orez, împăratul avea datoria de a dona cinci suluri de mătase colorată şi alte materiale, darul purtând numele de „heihaku”.
Apoi ritualurile s-au desfăşurat pe 17 septembrie, după adoptarea calendarului solar, în 1872.
Din păcate, recoltarea orezului nu a putut ţine pasul cu sărbătoarea, deci a trebuit să fie mutată pe 17 octombrie, din 1879. În Era Meiji, (1868-1912) sărbătoarea a fost fixată în 23 noiembrie şi menţinută la această dată de atunci.
În nici o altă zi oamenii nu sunt mai dispuşi să aducă mulţumiri muncii depuse de femei, chiar şi celor casnice, deşi ideea de muncă realizată de femeile care stau acasă nu este în totalitate acceptată de niponi. Tot acum se obişnuieşte să se ofere mici cadouri colegilor de muncă şi şefilor. De ex. o cutie de ciocolată.
Sărbătoarea modernă s-a stabilit după al doilea război mondial, în 1948 şi ca o zi care marchează modificări în constituţia Japoniei, care includea acum şi drepturile fundamentale ale omului şi o expansiune a drepturilor muncitorului.
În plus, pentru a arăta că Japonia nu mai este doar o ţară agricolă şi sub pretextul că onorează orice fel de muncă, numele sărbătorii a fost schimbat.
Practica încă se respectă în comunităţile rurale, împăratul ţine o ceremonie privată în palatul imperial, în fiecare an, rugându-se pentru recolte îndestulătoare, în timp ce „Labor Thanksgiving Day” este celebrată de public ca o sărbătoare naţională.
În U.S.A. sau alte părţi ale lumii, „Ziua muncii” este sărbătorită cu grătare, petreceri şi parade. În contrast, în Japonia nu se face mare tam-tam. Cabinetul guvernului nipon defineşte această zi ca una dedicată respectului faţă de muncitori, o zi menită a celebra munca iar pentru oameni pentru a mulţumi unul altuia pentru activitatea şi rezultatele obţinute.



http://en.wikipedia.org/wiki/Ise_Grand_Shrine
http://en.wikipedia.org/wiki/Labor_Thanksgiving_Day
http://web-japan.org/kidsweb/explore/calendar/november/labor.html
http://aglobalworld.com/holidays-around-the-world/labor-thanksgiving-day-japan/
http://www.tokyotopia.com/kinro-kansha-no-hi.html
http://www.knowledge-porch.com/labor-thanksgiving-day.html
http://www.worldlingo.com/ma/enwiki/en/Labour_Thanksgiving_Day
http://en.wikipedia.org/wiki/Ise_Grand_Shrine
http://ichinen-fourseasonsinjapan.blogspot.com
http://www.examiner.com
http://www.transparent.com/japanese/labor-thanksgiving-day/
http://en.wikipedia.org/wiki/Ise_Grand_Shrine
http://vincent-japon.blogspot.com/2007/10/koban.html
http://www.japantravelinfo.com/blog/?p=283

marți, 8 februarie 2011

Nicicând mai aproape

Neobişnuită vară! Întâlniri, bucurii şi tristeţi necunoscute s-au ivit de nicăieri, schimbându-mi lumea. Ca să domolesc amintirea ei, încerc s-o potrivesc în mătasea cuvintelor. Voi reuşi? Mai bine să-ncep.
În periplul nostru prin ţară, plănuisem să ajungem într-un tărâm de linişte şi pace unde mă simţeam acasă. După lungi şi plăcute zile în care am descoperit o mică parte din minunăţiile, dar şi sărăcia acestei lumi, ne-am oprit pentru câteva zile în ţinutul Vâlcei. Ascuns în cutele acestor munţi, se află locul despre care vreau să vă povestesc.
Ziua sorocită vizitei n-ar fi putut începe mai bine. O dimineaţă scăldată în albastru întâmpină freamătul ultimilor pregătiri. Nerăbdarea pleacă la drum împreună cu noi, înghesuită pe bancheta din spate.
Fâşiile încinse de asfalt, lăsate în urmă ne confirmă că ţinta noastră se apropie. Oprim dincolo de satul Păuşa, hotărâţi să-mpletim pe tălpi ultimii kilometri.
Depănându-se în curbe strânse, drumul forestier despica pădurea. De-o parte fagi, platani, coloşi greu de cuprins cu braţele. De cealaltă parte, un pârâu, nu mai lat de doi metri, îşi aruncă curajos limpezimile peste stâncăraie, născând la tot pasul mici cascade.
După două ceasuri, păşeam în curtea mănăstirii Stânişoara. Grădini pustii, ferestre închise ne-au întâmpinat în tăcere. Risipite la umbră, bănci de piatră invitau la odihnă. Cimbrul şi levănţica inundau simţurile, stârnind nostalgii.
Precum un ştergar fermecat, popasul înlătură oboseala furişată în trupuri.
Pornim din nou la drum. Destinaţia finală a călătoriei se afla la o oră de mers, dincolo de sfântul lăcaş. Locul spre care ne îndreptăm nu este obiectiv turistic. Traseul dificil ridică numeroase oprelişti celor ce se aventurează printre stâncile rotunjite de vremuri, trunchiuri doborâte şi rădăcini contorsionate. Pe ultimii zece metri se escaladează un perete vertical, cu firave asperităţi pentru priză.
Odată trecut ultimul obstacol, te întâmpină cascada Stânişoara. Şuvoiul, rostogolit mânios de la zeci de metri înălţime, a săpat în piatră un găvan în care apa se zbate precum un stol gata să-şi ia zborul. Zbuciumul necurmat aruncă până departe mărgele transparente, stropii reci iscând vrăjite curcubee. Până în albicioase depărtări se-ntinde doar blana verde a pădurii. Priveliştea te duce cu gândul la capăt de lume.
Pe neaşteptate, darabana tunetelor atraseră atenţia nelăsând răgaz bucuriei redescoperite. Cerul, vid albastru, s-a-nnegurat a furtună, norii se învârtejeau într-o nelinişte tulbure.
Rare la început, picăturile mari cât palma de copil, încep să ne biciuie feţele încălzite de efort.
Coborâm grăbiţi terasa unde Stânişoara îşi continua impasibilă frământarea. Refugiaţi sub brâul lat al unei stânci, nu ne rămâne decît să nădăjduim că ploaia de vară se va opri la fel de repede precum venise.
Speranţa râmâne atârnată probabil în vreo ramură de brad căci dansul stropilor îşi schimbă grăbit cadenţă într-una măruntă, mocănească, îndărătnică. Simţeam durerea ierbii bătută de ploaie, tremurul povârnişului spălat de ape. Zbaterea naturii dincolo de umărul pietros, foşnetul ploii, flacăra roşcată ce, hrănită de câteva crengi, alunga frigul, bunătăţile perpelite pe jar, creau o atmosferă ireală.
Prinsă în năvodul norilor, ziua nu vroia să-şi arate din nou faţa zâmbitoare, obligându-ne să cerem găzduire mănăstirii.
După ce ne ascultă păsul, un călugăr, înalt şi tăcut precum un plop singuratic, arătă spre chiliile înşirate bătrâneşte în partea depărtată a curţii.
Paturi înalte, paie împlinind saltelele, cânepa cearceafurilor, pături aspre de lână ne-au întâmpinat. Icoanele stăpânesc tăcute albul pereţilor. Hainele, stoarse zdravăn, poposesc pe frânghiile întinse de-a lungul cerdacului. Învăluiţi de căldura păturilor, ne-am reîntâlnit pe terasă. Un grup de bucureşteni ni se alătură, după puţină vreme. Poveştile se leagă uşor. Schimbăm impresii, sfaturi, glume.
Ȋn tăcerea de la capătul povestirilor se lăsă noaptea, acea stingere a luminii în care fiecare chip se preschimba în umbră, fiecare trup într-un contur şi fiecare existenţă în singurătate. Furtuna, îmblânzită la fel de brusc precum izbucnise, se rostogoleşte peste lanţul munţilor, năpustindu-se cu turnurile ei de nori şi cu luminile lunecătoare tot mai departe, asemeni unei flote în flăcări. Dezlănţuirea se mai răsfrânge doar în apa revărsată din streşini, doar din coroanele arborilor mai picura apă... Ultima adiere de vânt se-mblânzeşte în freamătul molatic al brazilor. Curând, luna se tolăni, mare şi galbenă, deasupra orizontului aspru.
Aşezat pe treptele verandei, cu coatele pe genunchi, mâinile sprijinind obrazul, priveam pustietatea din jur, răsfrângerea suprafeţelor ude, urzeala umbrelor. La câţiva metri, un păr singuratic împărţea în două întinderea pajiştii. În puţina lumină ce răzbătea din chilie, picuri mari de chihlimbar luceau pe trunchiul subţire.
Neastâmpărul îmi dădea ghes, gândurile roiau. Am pornit hoinar. Simţeam în tălpi mângâierea şi răcoarea pământului. Eram fericit.
Ȋnsă dincolo de pacea locurilor mă aşteptau realităţi de care greu mă puteam desprinde. Crescusem. Mă înălţasem învăluit în căldura credinţei şi dragostea tuturor. Schimbarea venise repede, totuşi firesc precum creanga înflorită de cireş. Cu toată grija celor dragi, mă transformam într-o insulă singuratică. Lucruri ciudate, uluitoare, se întâmplau fără să ceară voie, născându-mă din nou şi din nou. Contemplam oceanul care mă aşteaptă, admirând strălucitoarea, dar atât de amara lume a oamenilor. E singura posibilă? Călător la o răspântie, dinaintea mea se-ntind mii de căi. Fiecare este un alt eu ce sălăşluieşte în mine. M-am trezit în această lume visând, refuzând hidoşenia. Jinduiam după profunzimea pământului, în acelaşi timp după înălţarea norilor sub un cer de neatins. Doream un loc unde să fiu eu însumi, dacă un astfel de loc există, pentru ziua de mâine şi multe altele, fiecare cu bucuriile, cu umbrele ei.
Acolo, sub cerul liliachiu, mă copleşise dorul zilelor ce păreau confuze, pline de neprevăzut, de clipele pline de speranţă. Cred că ele sosiseră, dar nu le-am observat, poate pentru că eram prea aproape de ele. M-aş fi oprit, să nu stric, să nu le alung, căci îmi doream ca frumuseţea lor stranie, proaspătă, sălbatică, să nu se risipească zadarnic. Întreaga mea lume stă să se schimbe, viaţa se transformă, creşte alături de mine, aş putea câştiga sau pierde. Cine ştie? Sper că nimic nu se va rătăci pentru totdeauna.
Glasuri de bronz au prins viaţă în liniştea nopţii. Am ştiut atunci că totul va fi bine. Întotdeauna cineva îmi va proteja drumul, oricare va fi acesta. Dintr-o dată lumea s-a limpezit. Frământările au trecut ca şi cum n-ar fi iscat nicicând furtuna interioară. Puteam spune şi eu: „Nu sunt niciodată singur. Întotdeauna îl am aproape pe Dumnezeu”.
Frigul mă sili să intru. M-am întins în patul aşternut ţărăneşte. Somnul m-a moleşit învelindu-mă curând, ca un părinte grijuliu.
M-am trezit în lumina cenuşie a zorilor. Roşul soarelui încăleca umărul ţinutului risipind umbrele nopţii. Culorile pământului se trezeau la viaţă. Verdele se revărsa abundent, aburi albi pâlpâiau deasupra ierburilor. Pajiştea se întindea voluptuos în zori.
Am părăsit chilia. Imediat mi-am simţit părul răvăşit; era dulcea briză a unui nou început.
Mă aştepta o zi bogată, strălucind de frumuseţe.

luni, 17 ianuarie 2011

Ziua culturii


După aventura sportivă din Katsura am purces din nou la drum. Trenul, voi conştientiza mai târziu, că mi-a fost mereu prieten şi m-a însoţit peste tot. În cabină, în loc să admir priveliştea, am dormit. Da de unde! Nu aveam timp. Am „aselenizat” în oraşul următor şi m-am îndreptat imediat spre centru în căutarea unui sălaş pentru noaptea ce dădea semne.
Adăpostit într-un golf larg, în peninsula Bōsō, aveţi dreptate, n-am părăsit districtul Chiba, oraşul acestei noi escapade poartă numele Onjuku. Străbătut de trei râuleţe, numele nu le-am reţinut, locul pare special oricui.

zc 2

Este unul dintre cele mai cunoscute orăşele nipone de pe spinarea Pacificului.
Industria şi comerţul sunt împărţite între cea a moluştelor de tot felul, „abalone” şi cea a homarului. Până în 1960, pescuitul moluştelor era apanajul tinerelor femei numite „ama” care pescuiau în adâncuri fără aparate de respirat, cu pieptul gol, pentru a recolta crustacee şi alte fructe de mare.
Există numeroase restaurante şi cafenele pe strada principală care străbate oraşul începând de la gară. Dacă vă simţiţi bogat, trageţi la un restaurant cu specialitatea sushi şi încercaţi homar ţepos - ise-ebi, sushi sau moluşte - awabi.
Să rămâi în Onjuku este foarte ieftin. Există o mulţime de “ryokan”, hanuri tradiţionale şi mici hoteluri. Şi localnici închiriază camere. Majoritatea oferă doar găzduire - sudomari, fără masă inclusă. Pentru informaţii puteţi apela la micul oficiu de turism aflat imediat pe stânga, cum părăsiţi gara.
Dacă preferaţi un hotel, puteţi trage la “Noul Hawai”. Construit la începutul anilor ’70, lângă plajă, este punctul cel mai apropiat, pentru japonezi, de Hawai.
Onjuku posedă a doua mare plajă deschisă turiştilor, din districtul Chiba. Pentru aproximativ două ore de călătorie, este accesibilă şi pentru cei din Tokyo cu expresul. Din fericire, călătoria este destul de scumpă, în consecinţă plaja nu devine aglomerată.

zc 3

Loc de întâlnire preferat pentru tineri, veţi găsi pe plajă multă distracţie. Chiar dacă Onjuku este foarte popular printre japonezi, nu veţi întâlni mulţi turişti străini. A fi “gaijin” în Onjuku alimentează un sentiment straniu de unicitate. Poate deveni însă un paradis unde, pe nisipul alb te poţi bucura de companie plăcută. Viaţa de noapte este limitată, dar în mod sigur vei găsi o petrecere, undeva pe plajă. Unde altundeva?!
Iată câteva puncte turistice care merită atenţia dumneavoastră, însoţite de fotografii realizate de Philbert Ono:

zc 4

Există, expusă aici, o poveste a galionului francez spaniol “San Francisco” care a eşuat în 1609 în Onjuku. Localnicii au reuşit atunci să salveze peste trei sute din membri echipajului.

zc 5

Bănuiesc că am oferit destule date pentru a vă face o imagine despre aceste locuri îndepărtate. Atenţie însă! Pentru turişti şi călători există trei perioade de vacanţă care sunt hotărâtoare în plănuirea călătoriilor. În timpul acestora, preţurile tind să crească, uneori dramatic. Zborurile, trenurile şi autobuzele trebuie plătite în avans.
Prima din aceste perioade este de Anul Nou, a doua în “Săptămâna de aur” din aprilie – mai iar a treia de O-Bon, sărbătoare despre care am discutat în august.
Pe lângă aceste sărbători cu desfăşurare la nivel naţional, fiecare regiune are numeroase festivaluri locale, aşa numitele “matsuri”.
Acum chiar încep.
Japonezii au reputaţia, aşa cum se cuvine unor oameni atât de harnici, de a nu avea multe vacanţe. Mulţi angajaţi însă nu-şi iau concediul alocat, de frică să nu-şi piardă slujbele. În ultimii ani, guvernul a făcut eforturi de a creşte numărul sărbătorilor naţionale, deci a micilor vacanţe, azi ele ridicându-se la cincisprezece. Ca regulă, dacă sărbătoarea cade într-o zi de duminică, lunea imediat următoare se considerată zi liberă.
Una dintre cele mai populare evenimente printre niponi este „Ziua Culturii”, o zi plină de veselie, jocuri şi colaborări în cadrul comunităţii. Este probabil una dintre cele mai captivante sărbători şi fără nici un dubiu merită o recunoaştre specială pentru că este ziua în care a fost stabilită constituţia de după război.
Sărbătoare a fost stabilită în 1948, pentru a reaminti data de 3 Noiembrie, zi când a fost promulgată Constituţia. Are menirea de recunoaştere şi celebrare a păcii, libertăţii şi de promovare a culturii. Simbolizează aerul de schimbare care a cuprins întreaga ţară după al II-lea război mondial, renunţarea la greşelile trecutului şi îndreptarea în schimb către o politică care să ofere pace, speranţă şi fericire. Relevant pentru acest proces este păstrarea şi conservarea culturii nipone, a artelor tradiţionale printr-o aniversare anuală.
Un scurt istoric cred că ar lămuri puţin lucrurile.
Ziua de 3 Noiembrie a fost pentru prima dată sărbătoare în 1868, când s-a numit “Tenchō-setsu”, ţinută în onoarea zilei de naştere al conducătorului regatului de atunci, împăratul Meiji, străbunicul împăratului actual. După moartea împăratului, în 1912, această zi a rămas o zi de sărbătoare pentru niponi până în 1927, când acestei zile de naştere i s-a dat un aer specific, fiind cunoscută de atunci ca “Meiji-setsu”. Cum sărbătoarea a fost întreruptă o dată cu apariţia “Zilei culturii” în 1948, unii au văzut această nouă sărbătoare ca o continuare a celei tradiţionale deja, o simplă renaştere a mai vechii „Meiji-setsu”, deşi la suprafaţă lucrul pare irelevant.
O scurtă paranteză se impune. De ce ziua acestui împărat? Multe secole, împăratul a fost doar o umbră controlată de dictatori militari cunoscuţi sub numele de Shoguni iar înaintea acestora de regenţii şi miniştrii curţii imperiale. Împăratul Meiji a fost primul care a readus puterea şi demnitatea familiei regale. Shogunatul a fost abolit în 1868, an în care Japonia a pornit pe drumul spre modernizare.
Cum din 1937, ceremonia de premiere a prestigiosului Ordin al Culturii s-a desfăşurat în această zi, data de 3 noiembrie s-a perpetuat ca „Ziuă a Culturii”. Înmânat de însuşi împăratul nipon celor care au realizări semnificative în ştiinţă, artă sau cultură, „Ordinul Culturii” este una din cele mai înalte decoraţii acordate de familia imperială. Ceremonia are loc în incinta palatului imperial. Premiul nu este atribuit doar cetăţenilor japonezi. De exemplu, el a fost acordat astronauţilor care au participat la misiunea Apollo 11, după succesul reîntoarceri lor de pe lună din 1969.
Destul de neobişnuit, “Ziua Culturii” înseamnă de asemenea să fii binecuvântat cu o vreme frumoasă. Statistic, este una din cele mai frumoase zi din an. Între 1965 şi 1996, au existat doar trei sărbătoriri în care a plouat, la Tokio.
După cum am mai spus deja, scopul acestui festival este acela de a promova cultura, artele şi reuşitele academice. Peste tot în Japonia, o zi tipică a culturii include expoziţii de artă, ceremonii de premiere pentru artiştii, studenţii şi elevii remarcabili, felurite evenimente artistice şi parade. Este o obişnuinţă ca Universităţile să prezinte cu acest prilej noile descoperiri ştiinţifice şi proiectele avute în lucru.
Pe plan local şi al prefecturilor se deschid o multitudine de festivaluri culturale şi parade. Cel mai vestit exemplu, The Hakone Daimyo Gyoretsu, în traducere „Parada lorzilor feudali” este un binecunoscut festival desfăşurat în oraşul Hakone din prefectura Kanagawa. Parada este o etalare a îmbrăcăminţii din perioada Edo a Japoniei imperiale şi constă într-o defilare a numeroşi oameni costumaţi ca samurai sau prinţese. Aţi putea spune că este un gen de Halloween, fără spiriduşi şi fantome.
Procesiunea începe în zori şi durează până după-masă. Participanţii se ridică la câteva sute. Printre ei, oameni care duc palanchine de lemn. Spre deosebire de paradele din U.S.A., unde defilarea este motorizată sau alimentate cu electricitate, la parada Hakone Daimyo Gyoretsu exponatele sunt purtate de puterea braţelor. De aceea este de preferat să fii printre privitori decât să participi direct la defilare.
După ce marşul i-a sfârşit, oamenii se opresc în baruri sau restaurante, stau la un pahar şi socializează.
La fel ca Hakone, multe alte regiuni au propriile moduri pentru a celebra cultura şi artele, pentru a îşi onora moştenirea.

zc 6

Tokyo se mândreşte cu cel mai prestigis eveniment: acordarea premiilor pentru realizările cele mai de succes - bunka kunsho.
În Okinawa poţi vizita, cu acest prilej, “Shuri Castle”. Accesul se face între orele 13 - 18, înăuntrul castelului şi în împrejurimi, precum şi muzeul prefecturii.
Construit ca o fortăreaţă, “Shuri Castle”, a fost, timp de secole, capitala regatului Ryūkyū, în perioada “Sanzan”. Nu se cunoşte data exactă a ridicării lui, se estimează că acest fapt s-a petrecut în perioada “Gusuku”. Când regele Shō Hashi a unificat cele trei regiuni ale Okynawei într-un singur regat, a folosit castelul Shuri ca reşedinţă a curţii regale. A constituit timp de secole inima politică, economică, culturală şi de comerţ cu străinătatea a acestui regat.
Potrivit documentelor, Castelul Shuri a ars de mai multe ori, fiind reconstruit de fiecare dată. Înainte de război a fost declarat monument naţional, dar în timpul războiului, armata niponă şi-a stabilit aici sediul general secret. În 25 mai 1945 cuirasatul Mississippi l-a bombardat timp de trei ore. Momentul a rămas în istorie sub numele de „bătalie de pe Okynawa. În 27 mai a ars aproape în întregime.
După bătălie, un steag confederat ( singurul disponibil care a aparţinut comandantului originar din Carolina de sud ) a fost arborat deasupra castelului de către compania rebelă” de marină, a celui de-al 5-lea regiment al Marinei U.S. A fost văzut fluturând de la 2 mile depărtare şi a stat deasupra castelului trei zile până când a fost îndepărtat de generalul Simon B. Buckner Jr., fiul generalului confederat Simon Bolivar Buckner Sr.
După război aici a funcţionat universitatea locală, până în 1975. În 1958 a fost refăcută Poarta Shureimon iar până în 1992 clădirea principală.
În prezent întreaga arie a primit denumirea de Parcul Shuri Castle. În 2000, împreună cu alte castele şi fortăreţe a fost desemnat de către UNESCO ca făcând parte din patrimoniul universal.
În 2008 a fost folosit drept model în jocul Call of Duty: World at War.

zc 7

Dacă ratezi această vizită, poţi să te bucuri de multe alte ceremonii care au loc în această zi sau cea următoare. Pentru cei care caută oportunităţi de a obţine fotografiii deosebite, nu trebuie să scăpaţi “The Ryukyu Kingdom Royal Procession”
Durează două ore, începând cu ora 15, duminica şi se desfăşoară pe “Kokusai Street”. Veţi admira 1500 de localnici îmbrăcaţi în costume din perioada Ryukyu.
De asemenea, dacă eşti în oraşul Naha, în acest week-end poţi participa la festivalul “Hatagashira” un eveniment care durează două zile şi care promovează “eisa”, o suită de dansuri populare. Dacă vreţi să asistaţi la acest eveniment, trebuie să vă îndreptaţi spre parcul Shintoshin din Omoromachi.
La templele Meiji au loc demonstraţii Kobudo, întreceri de Kendo şi Budokan, puncte de atracţie foarte căutate, ce se desfăşoară cu această ocazia. Măiestria participanţilor este pusă în valoare cu ajutorul săbiilor de lemn sau oţel. Ritualul trasului cu arcul de pe cal, cunoscut ca şi Yabusame, este de asemenea apreciat. În Yabusame, călăreţul trage din viteză la 2-3 ţinte. În trecut, Yabusame era practicat numai de un samurai, dar acum şi femeile pot participa la această încercare. Asta arată că „Ziua culturii” nu e o sărbătoare înţepenită în vechile tipare, care se opune schimbării. Dimpotrivă, o acceptă.
zc 8

zc 9

Tot în această zi, are loc la Budokan Hall, fostului castel Shogun, o competiţie de Kendo. Este o formă tradiţională a artelor marţiale care are la bază şcolile de scrimă din trecut în care participanţii echipaţi cu armură din cap până la talie, se luptă folosind săbii confecţionate din bambus.
Aici au cântat Beatles, în turneul lor prin Japonia.

zc 10

Kendo este una dintre cele mai vechi forme de artă marţială practicată încă de mulţi niponi, pentru a-şi îmbunătăţi aptitudinile psihice, mentale şi spirituale. Pentru a practica Kendo consumi destul de mult timp cu antrenamentele, să nu mai adăugăm faptul că echipamentul se ridică la mii de dolari. Cei ce practică Kendo folosesc săbii din bambus şi armuri care le acoperă majoritatea corpului. Ca să îi recunoşti uşor trebuie să te uiţi după masca lor ca o cuşca.
Într-o competiţie e foarte greu să obţii puncte, fiind nevoit să aplici atacuri perfecte adversarului.
Astăzi, mulţi dintre cei mai buni practicanţi de Kendo sunt poliţişti.

nunta
Este o zi potrivită pentru a ţine o o nuntă tradiţională, în alb, la templul Meiji
Indiferent de originile sale, ziua culturii este o idee extraordinară. Lumea modernă are nevoie de astfel de ocazii ca să-şi reamintească trecutul, a învăţa din greşeli spre a nu le repeta şi a menţine artele tradiţionale în viaţă, transmiţându-le şi pe această cale, mai departe, generaţiilor următoare.
La o săptămână, în 7 – 8 Nov. are loc festivalul Yomitan care readuce la viaţa vechi legende populare. Deci nu ar trebui ratat.

duminică, 7 noiembrie 2010



http://samuraidave.wordpress.com/2006/11/18/26/
http://gaijinlife.com/2010/02/12/onjuku-beach-%E5%BE%A1%E5%AE%BF/
http://www.japanvisitor.com/index.php?cID=359&pID=326
http://en.wikipedia.org/wiki/Culture_Day
http://gojapan.about.com/cs/japaneseholidays/a/shichigosan.htm
http://www.jetprogramme.org/e/culture/holidays/13.html
http://www.transparent.com/japanese/culture-day/
http://www.okinawahai.com/my_weblog/2009/10/bunkanohi.html

duminică, 16 ianuarie 2011

Seven-Five-Three (shichi-go-san)

“Shichi-Go-San”, este o veche sărbătoare shintoistă. Festivalul organizat cu acest prilej pentru tinerele fete cu vârsta cuprinsă între trei şi şapte ani şi pentru băieţi cu vârsta între trei şi cinci ani, face parte din riturile tradiţionale de trecere spre o nouă etapă a vieţii. Desfăşurat în 15 noiembrie, “Shichi-Go-San” nu este o sărbătoare naţională, dar este respectată de localnici.
Se presupune că “Shichi-Go-San” a apărut în perioada Heian (794-1185) la curţile nobililor care doreau să celebreze trecerea copiiilor lor spre perioada de mijloc a copilăriei, într-o zi norocoasă. De aceea festivalul a fost în repetate rânduri fixat pe cinsprezece în această lună, în timpul perioadei Kamakura (1185-1333). Însuşi shogunul Tsunayoshi Tokugawa se spune că a celebrat creşterea fiului său Tokumatsu, în aceea zi.
Probabil că sărbătorea s-a stabilit în această dată şi pentru că 7+5+3=15 iar 15 noiembrie ar fi cea mai norocoasă zi din an, după credinţa niponă.
Literal “Shichi-go-san” înseamnă “şapte, cinci şi trei”. Această vârstă era considerată critică în viaţa copiiilor epocii medievale. Subliniez şi faptul că cifrele trei, cinci şi şapte au, potrivit religiei Shinto, o valoare aparte în numerologie niponă, dictată de credinţa că numerele impare sunt norocoase.
A treia aniversare în viaţa unui copil este importantă deoarece rata mortalităţii infantile era atât de ridicată în trecut încât se considera că dacă copiii au ajuns până la această vârstă este probabil ca ei să supravieţuiască.
S-au dezvoltat trei ceremoniale legate de acest eveniment, devenit în foarte scurt timp un obicei mult agreat în societatea samurailor, în era Edo şi răspândindu-se din regiunea de origine, Kanto, în toate insulele arhipeleagului.
Prima din ceremonii menţionată mai sus este “kamioki”, celebrată atât pentru fetiţe cât şi pentru băieţi, când copiii adoptau o tunsoare de adult. A doua ceremonie, ţinută la cinci ani, este “hakamagi-no-gi”, cea în care băieţii îşi pun “hakama” pentru prima dată. A treia ceremonie, “obitoki-no-gi” este, spun este pentru că se respectă şi în zilele noastre, doar pentru fetele de şapte ani şi le dă dreptul, începând cu această vârstă de a purta “obi”. Cu timpul, cele trei festivaluri au fost reunite într-unul singur.

3-5-7

Începând cu perioada Meiji, aceste practici au fost adoptate şi de către oamenii obişnuiţi şi include printre obiceiuri vizitarea templului unde părinţii se roagă pentru alungarea spiritelor rele şi pentru ca cei mici să aibă parte de o viaţă lungă şi sănătate.
Revin cu precizări. Copiiilor, fete şi băieţi, până la trei ani li se cerea, prin tradiţie, să aibă capul ras. Băieţii de cinci ani li se permite, pentru prima dată, să poarte “hakama” - tip de îmbrăcăminte tradiţională japoneză, specifică samurailor, care se îmbracă peste pantalonii „gi”-ului, (iniţial lenjerie de corp). „Hakama” este legată la nivelul taliei şi cade aproximativ până la glezne. Există două tipuri de „hakama”: divizat, asemănători pantalonilor folosiţi pentru călărie şi nedivizat. „Hakama” au şapte pliuri adânci, două în spate şi cinci în faţă. Cele şapte pliuri reprezintă cele şapte virtuţi ale codului bushido: „Yuki” – curaj, „Jin” – caritate, „Gi” – dreptate, „Rei” – respect, „Makoto” – sinceritate, „Chugi” – loialitate, „Meyio” – onoare.
Scopul iniţial al „hakamei” a fost să protejeze picioarele unui călăreţ de tufişuri, ierburi înalte, zgârieturi, etc, ca cizmele din piele ale cowboy-ului. Cum pielea era greu de găsit în Japonia, s-a folosit în schimb pânză (cânepă, stofă) grea.
După ce samuraii au început să lupte mai mult pe jos decât pe cal, au continuat să poarte hakama deoarece îi făcea mai uşor de identificat. Reamintesc că clasa militară a samurailor, a condus Japonia timp de opt secole.
A existat şi un al treilea tip de „hakama”, o variantă mai lungă a celei nedivizate, purtată la vizitarea împăratului sau a shogunului. Avea între 3,5 şi 4,5 metri. Era pliată de mai multe ori şi plasată între picioarele şi posteriorul vizitatorului. Acest lucru necesita „shikko”, respectiv mersul în genunchi, pentru cei care se prezentau în faţa împăratului. ( Existau oameni, de serviciu care îi îmbrăcau pe vizitatori.) Pe de altă parte, era foarte greu să ascundă o armă în haine sau să se ridice repede să atace.
În prezent, hakama este folosit de practicanţii de arte marţiale.
Tot pentru prima dată, fetele de şapte ani înlocuiesc şnurul simplu cu care îşi leagă kimonoul cu tradiţionalul “obi”. La fetiţe, culorile obi-ului sunt explozive, ţipătoare. Mai târziu, fetele tinere vor folosi obi-uri în culori pastelate, cu tente închise.
Rostul obi-ului nu este numai unul estetic, ci şi acela al unei igiene speciale vestimentare, de protejare a mijlocului, loc unde japonezii situează umoarea, spiritul omului.
Tradiţia s-a modificat puţin din perioada Meiji încoace. De exemplu, s-a renunţat la rasul părului. Mai mult, ceremoniile nu mai sunt la modă, puţini sunt cei care le respectă în totalitate, dar părinţii continuă să meargă la temple pentru a mulţumi pentru sănătatea copiilor şi a se ruga pentru viitorul lor.
Trebuie menţionat şi faptul că modul tradiţional al japonezilor de a calcula vârsta odraslelor este diferit de al occidentalilor. La naştere, vârsta un copil este socotită de un an.
Niponii nu sărbătoresc ziua de naştere, în schimb toţi adaugă un an în ziua de 1 ianuarie. În cazul în care un copil vine pe lume în 31 decembrie, se consideră că are doi ani în data de 1 ianuarie, când bebeluşul are de fapt numai două zile.
În această zi de 15 noiembrie sau în week-end-ul cel mai apropiat, copiii vizitează templul împreună cu părinţii, îmbrăcaţi în kimonouri, mulţi pentru prima dată, aşa cum am menţionat deja. Fetele de trei ani poartă de obicei “hifu” –un tip de vestă căptuşită – peste kimono şi băieţii poartă „haori”, o jachetă şi „hakama”. În ultimii ani, un număr din ce în ce mai mare de copii sunt îmbrăcaţi după moda din vest. Blugi.
O nouă practică adoptată în zilele noastre este cea a fotografiilor. De aceea, această zi mai este cunoscută şi ca ziua în care se fotografiază copiii.
Un obicei cel puţin neobişnuit este acela al “Chitose Ame” sau bomboana de o sută de ani. Este un dulce lung, subţire, roşu şi alb, culori ce simbolizează sănătatea şi longevitatea. Este dăruit într-un pachet cu desene reprezentând un cocor şi o ţestoasă. Ţestoasa simbolizează pentru japonezi longevitatea ca şi pinul, bambusul sau prunele. Bomboana este învelită într-o foiţă de hârtie de orez transparentă, asemănătoare plasticului. Este şi ea comestibilă.
Acest cadou este expresia dorinţei părinţilor ca urmaşii lor să trăiască mult şi să ducă o viaţa prosperă.
Echipamentul necesar acestei sărbători poate fi obţinut şi prin închiriere. Există servicii care oferă toate accesoriile necesare, ajutor de la un stilist şi fotograf profesional, totul în aceeaşi ofertă, pentru un preţ de aprox 30,000 yeni. Un preot poate fi angajat pentru a spune rugăciunile cerute de ocazie.
Chiar dacă sunt familii care nu sărbătoresc “Shichi-go-san”, este o ocazie foarte bună pentru a merge la temple şi a face fotografii copiilor, ferchezuiţi cu această ocazie.
Templul Meiji din Harajuku şi Hie din Akasaka sunt foarte populare pentru acest eveniment, dar veţi întâlni fetiţe vesel costumate sau băieţei ursuzi la toate templele mai mari. În vremurile noastre, părinţii au tendinţa de a-şi duce copiii mai degrabă la temple celebre decât la cele locale.
După reîntoarcea de la templu, copiii fac vizite rudelor. Seara, familia se strânge laolaltă pentru un festin, cu mâncăruri speciale acestei ocazii, în onoarea copiilor.
Redau mai jos, un cântec, numit “Tooryanse”, asociat acestei sărbători. Vorbeşte despre mersul la temple pentru a celebra a şaptea aniversare.

Treci prin, treci prin

Treci prin, treci prin
Unde duce acest drum îngust?
Este drumul spre Tenjin Shrine
Vă rog lăsaţi-ne să trecem
De obicei oamenii fără “buisness”nu sunt lăsaţi să treacă
Copilul are acum 7 ani
Am venit să dăm ofrandele noastre
Mergând înainte e sigur, dar întoarcerea nu
Dacă sunteti pregătiţi mergeţi înainte.

Pass Through, Pass Through

(English Translation)
Pass through, pass through
Where does this narrow path lead?
It is the path to Tenjin Shrine
Please let us pass through
People with no business are usually not allowed through
This child is now seven years old
We’ve come to make our offering
Going is safe, but not returning
If you are prepared, go through, go through.

Tooryanse

(Japanese Transliteration)
Tooryanse tooryanse
Koko ha doko no hosomichi ja
Tenjin-sama no hosomichi ja
Chiito tooshite kudashanse
Goyou no nai mono toosha senu
Konokono nanatsu no oiwai ni
O fuda wo osame ni mairimasu
Ikiha yoi yoi kaeriha kowai
Kowai nagara mo tooryanse tooryanse

Dacă eşti în Japonia şi ai prilejul de a participa la această sărbătoare, la întoarcerea de la templu, te poţi opri la unul din numeroasele hanuri ce se-nşiră pe marginea şoselelor, unde vă puteţi bucura de ocha – ceai verde – şi zenzai ( supă dulce de fasole azuki sau de prăjiturele de orez mochi însoţit de macha, un ceai tare preparat din praf de frunze de ceai, folosit în ceremonia ceaiului.

http://en.wikipedia.org/wiki/Shichi-Go-San
http://www.japaneselifestyle.com.au/culture/shichi-go-san.html
http://www.tjf.or.jp/deai/contents/teacher/mini_en/html/shichigosan.html
http://www.tokyowithkids.com/entertainment/shichigosan.html
http://www.japanikuiku.com/65/seven-five-three-festival-shichi-go-san-matsuri/
http://www.tokyofamilies.com/archive/living/GaijinMama/livingIssue4GM.html
http://worldculturenet.com/2006/11/14/shichi-go-san-matsuri-%E2%80%9Cseven-five-three-festival%E2%80%9D/
http://www.asij.ac.jp/elementary/japan/jp_holi.html#seven
http://www.aiki.ro/forum/viewtopic.php?p=2157&sid=e6df000c47092c5c16db9e3b3364e196
http://forum.anime-club.ro/forum/Sarbatori-din-calendarul-nipon-t2293.html

About Me

Fotografia mea
Cărţi publicate: "Muguri", antologie - 2006, Cluj-Napoca "Gesturi fireşti" - 2007, volum de proză, Iaşi "Poveştile de la Bojdeucă" - 2008, proză, Iaşi "Plictiseală si propuneri" - 2004, Cluj "Poveşti, povestiri, poezii" - 2005, Cluj "Mici poveşti pentru pitici" – 2006, Cluj, "Aripi pe cerul poeziei" - 2008, Giurgiu. Ana Basis, poezie, Brasov - 2008. Apariţii în: Revista literară „Oglinda literară”, revista literară „Visul”, revista „Agero”, „Universul copiilor”, revista „Muguri”, presa locală şi străinătate, mai ales în Franţa şi Canada.

Vitrina cu trofee