Persoane interesate

joi, 22 aprilie 2010

Privind dinspre maturitate spre copilărie

Teodora Gogea
- Interviu -


Ultima zi a prezenţei caravanei Gaudeamus la Cluj a fost şi cea mai bogată în lansări de carte. Dintre toate, două astfel de evenimente mi-au atras atenţia, lansarea a două volume de poveşti:
„Fetiţa care s-a-mpiedicat de şarpe”, autoare Teodora Gogea şi
„Pisoi mai mari, pisici mai mici şi un castel cu 5 pitici” de Vasile Igna.
Recunoscut eu însumi ca autor de basme, nu puteam scăpa o astfel de ocazie.
Primul autor abordat, corect autoarea, pentru că este o doamnă care deşi aparent fragilă, fascinează de la prima privire, a fost d-na Teodora Gogea. Redau mai jos câteva date despre parcursul de până acum al autoarei, culese din vasta lume a virtualului.
Teodora Gogea s-a născut la 26 aprilie 1980, în localitatea Sărmaşu, judeţul Mureş. Pe linie paternă, este descendenta unei vechi familii nobile din Maramureş
Până în 1998 urmează "Liceul de arte plastice" din Braşov iar în 1999 absolvă, ca sefă de promoţie, Liceul "Romul Ladea" din CLUJ-NAPOCA. Din 2003 este absolventă a "Universităţii de Artă şi Design" din Cluj-Napoca, secţia pictură de şevalet iar în 2005 a absolvit Programul de studii postuniversitare de master al aceleiaşi Universităţi. În prezent este artist liber profesionist.

La cele câteva întrebări îndrăznite, a răspuns promt, relevând o personalitate stăpână pe cuvânt, nu doar pe şevalet.

De ce literatură pentru copii? Este un capitol dificil, o cenuşăreasă a literaturii române, marginalizată.

Am ales literatura pentru copii tocmai datorită faptului că este marginalizată, pe nedrept după părerea mea. Propria mea copilărie a fost marcată de lecturi ce ulterior mi-au format caracterul, spiritul şi modul în care am perceput lumea, oamenii şi sentimentele ce îi leagă. Cred că "hrana" ce ar trebui drămuită, aleasă şi împărţită cu grijă unui copil la vârsta uimirii şi descoperirilor minunate, ar trebui să fie aceea a "comorilor" de înţelepciune ce sunt păstrate în poveşti, basme, mituri,legende, epopee şi poezii. Cred în valoarea formatoare a literaturii pentru copii şi de aceea, sunt convinsă că atâta timp cât vor fi copii, literatura pentru copii va fi şi ea vie.

Într-o perioadă când piaţa este inundată de traduceri, mai ales din engleză, credeţi că există şanse ca poveştile noastre, cele care au înflorit imaginaţia părinţilor şi bunicilor noştri să ajungă la micii cititori de azi?

Realitatea descrisă de piaţă este într-adevăr una dezamăgitoare, inundată de traduceri şi preluări la a nu ştiu câta mână, de o calitate îndoielnică, nici măcar reeditări ale unor traduceri prestigioase româneşti, însă în egală măsură, aşa cum mi-au confirmat-o propriile lansări de carte, copiii sesizează rapid şi reacţionează cu sinceritatea tipică vârstei la tot ce este aproape de sufletul lor şi mai ales la tot ce este realmente definibil ca fantezie, originalitate, noutate, ludic. Consider prin urmare, că asemeni copilului din povestea lui Andersen care a strigat în gura mare că "Impăratul e gol!", cititorii de carte pentru copii vor sancţiona mai devreme sau mai târziu, inflaţia de "maculatură" promovată de editurile aflate doar în căutarea profitului şi se vor reorienta spre "literatură".

Am găsit informaţii despre tablourile dumneavoastră, mai puţin despre scris. Sunteţi la prima încercare?

Nu este prima mea încercare, am mai publicat o carte pentru copii intitulată "Minunatele memorii ale lui Hamsi-Ramsi", o povestire structurată în trei părţi ce deapănă viaţa şi aventurile unui hamster pe nume Ramses de-a lungul captivităţii sale printre oameni. A apărut în 2007 la editura Limes, Cluj-Napoca, prin sprijinul şi deschiderea celor doi oameni de cultură deosebiţi: Ana şi Mircea Petean. Am ilustrat de asemenea şi acea carte, ambele sunt prezentate pe site-ul meu personal cu deosebirea că pe site sunt încărcate doar ilustraţii aparţinând povestirii lui Hamsi-Ramsi.

Din ce nevoie s-a născut cartea? Titlul este ispititor, trebuie să recunosc.

"Fetita care s-a-mpiedicat de Sarpe" este rezultatul privirii retrospective dinspre maturitate înspre copilărie, încercând să transmită copiilor mesajul importanţei covârşitoare a găsirii şi păstrării propriei identităţi şi a propriului suflet.
Adaug faptul că "Fetiţa care s-a-mpiedicat de Şarpe" este o mitologie fantastică, ce prezintă povestea Thirei, pornită într-o călătorie iniţiatică prin viaţă, lumi şi spaţii culturale diverse din dorinţa de a şti cine este ea însăşi. Iniţierea este desăvârşită odată cu descoperirea artei şi a creaţiei ca valori vitale. Aceasta este de altfel, ideea fundamentală a cărţii şi mesajul pe care am dorit să îl transmit prin povestea Thirei.

Cum se împacă cele două, pictura şi scrisul?

Pictura şi scrisul se împacă foarte bine în cazul meu, întrucât aşa cum şi în povestea mea, lumea este compusă şi din imagini şi din cuvinte şi din sunete, îmbinarea expresiei vizuale cu cea literară este doar o formă de sinestezie pe care eu încerc dealtfel să o promovez.

Dacă ar fi să alegeţi...

Nu se pune problema unei alegeri.

Pregătirea dvs. este cea de pictor. V-aţi gândit la o carte de copii bazată nu pe scris ci pe imaginea vizuală? Să-i faceţi pe copii să-şi construiască propria poveste, pornind de la imagini?

Acest concept este unul obişnuit în occident, există deja astfel că nu mă atrage pentru că este foarte aproape de ideea de găselniţă.

O ultimă întrebare, mai neobişnuită: din experienţa dvs, referindu-mă şi la prima dvs carte, Hamsi - Ramsi, la ce sunt mai receptivi copii? La desenele haioase cu animăluţe sau la textele umoristice, ce însoţesc desenele?

Ceea ce m-a surprins a fost faptul că cei mici sunt mai serioşi decât adulţii
şi nu cad în capcana facilului. Ei au apreciat detaliile legate de introspecţiile hamsterului referitoare la lumea înconjurătoare şi evenimentele deosebite la care acesta a fost martor, de exemplu revoluţia din 1989.

sâmbătă, 10 aprilie 2010

Armin în ţara aroganţelor

Pornisem, la sfârşitul lui septembrie, să abordez problema „interviurilor printre colegi” de data asta al unui băiat şi nu oricare, ci cel care, în foarte scurt timp va deveni cel mai bun prieten din clasă. Drept e că şi primul pe care am reuşit să mi-l fac la liceu. Prea semănăm, să nu ne adunăm. Dar să nu anticipez.
În doar câteva cuvinte poţi creiona portretul lui Armin. Lung, deşirat, faţa ascuţită, părul şaten îi ascunde gulerul cămăşii, puţin bâlbâit şi foarte şmecher.
Credeţi că am reuşit să scot ceva de la el? Da’ de unde! Încearcă să-i pui întrebări lui Armin! Indiferent în ce domeniu. Pentru toate primeşti un singur răspuns, în serii de câte trei: Fete! Fete! Fete!
Are şi momente când pare serios. Plin de speranţe, te repezi să-l iscodeşti doar, doar vei scoate niscai informaţii, planuri de viitor, păreri. Din acelea care te interesează pe tine, bineînţeles. Evită chestionarele cu eleganţă. Te ia la poveşti şi îţi înşiră lucruri atât de interesante încât uiţi ce ai vrut să întrebi. Timpul fuge cu paşi mărunţi, neauziţi. Acuş se face ora de pornit spre casă, valul temelor şi proiectelor de tot felul te-ngrijorează. Resemnat, amâni pe-a doua zi, hotărât să câştigi bătălia.
Aşa că, vă închipuiţi de ce interviul a durat mai mult decât preconizasem. Respectiv câteva săptămâni. Dar de-acu’ m-am înverşunat. Are el răspunsuri pe bandă, dar şi-a găsit naşul cu mine. Sunt mai încăpăţânat decât regele încăpăţânaţilor! Am hotărât să nu mai cedez farmecului de povestitor al acestui lungan cu voce gravă, să îl urmăresc de aproape, poate, poate mai aflu câte ceva. Ce mă mai laud! Nu degeaba! Puţin câte puţin, am reuşit să adun răspunsuri, altele decât cele cunoscute de-acum de toată clasa.
Ocazia s-a ivit nu demult. Pornesc la drum taman în timp ce îmi mâncam sandviciul, că doar era pauza mare, şi întreb, aşa, printre altele, dacă îi plac murăturile. Răspunde, privindu-mă cu invidie:
- Te rog, nu-mi face poftă. Le ador, dar...
- Ce s-a întâmplat? iscodesc eu cu cea mai nevinovată voce.
- Ştii că dentistul e diavolul curat?
- Da, şi nu numai.
- Păi, mi-am pus aparat dentar nou şi nu e problema că doare, nu doar la buzunar, costă o grămadă de bani numai să ţi se uite-n gură, dar...
- Dar ce? întreb, încercând să-l stârnesc la vorbă.
- N–am voie să rumeg nimic în stare solidă. Trei zile! Şi tu pomeneşti de ceva atât de savuros...
- Şi? Cu ce-ţi amăgeşti piticania aia de stomac? atac eu, mişeleşte.
- Doar papa lichidă.
- Aha! Deci sandviciul din mâna ta e lichid! Sau cel puţin moale, spun eu cu prefăcută mirare.
- Nu! Dar nu mă pot abţine.
Încet, încet, acompaniind cu plescăielile personale pe cele ale colegului în binecuvântatul efort de a devora răsfăţurile mamelor, am reuşit să extrag, „ca la dentist”! câteva întâmplări plăcute, mai degrabă hilare din viaţa de elev.

Zi de octombrie. În clasă toţi mirosim precum căţeii! „Mama” Iulia face o criză când dă cu ochii de noi. La sfârşit, întreabă nedumerită, dar şi revoltată: „Copii, da’ voi nu aveţi umbrele?”
Dacă stau bine să mă gândesc, habar n-am! Nu-mi amintesc. Că de az’primăvară e cam multişor.
Arunc roată o privire. Arnim lipseşte. După două ore aflu motivul. Pare că ziua şi-a zis să-i joace câteva renghiuri. Iată povestea răsfirată dinaintea voastră, după cum am auzit-o şi eu.
„Afară plouă torenţial. Destul de fără chef, mă îmbrac, iau ghiozdanul şi cobor. Strada toată părea strânsă într-un imens picur de apă. Trec pe lângă o baltă crescută cât frunza de brusture - nu ştiu una mai mare la noi, poate mă ajutaţi cu sugestii - în ditamai strada proaspăt reparată. Bineînţeles că m-a stropit din cap până în picioare un şofer nesimţit. Nu era să rateze ocazia de a folosi eficient frumuseţe de băltoacă. Deşi conducea cu viteză foarte mică, tocmai în dreptul nou născutului lac de acumulare l-a pălit pe deştept gândul să calce acceleraţia. Ce s-a întâmplat să puteţi închipui şi singuri. Spun doar că sigur acelaşi efect nu îl poţi obţine sub un duş obişnuit. Ud leoarcă, mă întorc acasă, mă spăl, schimb totul de pe mine şi decid să chem un taxi. Oricum aveam să întârzii la prima oră. Nu îmi mai bat capul cu restul. Ce-o fi o fi! Cobor din nou. Taxiul întârzie. Încă mă roade ciuda pe măgarul ce mă murase. Încă aveam nisip între măsele. În sfârşit apare un taxi. Opreşte peste drum. Culmea ironiei, singurul obstacol între mine şi taxi, o maşină de gunoi. „Alt noroc!” Îmi trece prin căpăţână „genială” ideea de a traversa prin faţa camionului. Ca un făcut, şoferul nu mă observă şi porneşte măgăoaia. Mai să leşin! Am crezut c-o să mă calce.
Nu-i aşa că-i ciudată şi neorganizată ţara asta?
- Nu uita, crudă, adăugai eu.
Sună clopoţelul. Fuga pe scări şi ţuşti în clasă. Profesoara intră imediat şi cere temele. A scăpat. Deocamdată.
A mai durat ceva timp până am reuşit să mai eliberez ceva din punguţa cu poveşti. Avarul!
Peste nici o lună aflu o veste minunată. Pentru el, normal. Liceul face schimb de elevi cu o şcoală din Germania. Bunul meu prieten s-a oferit voluntar pentru a ţine în gazdă unul din elevii sosiţi în ţară. Ticălosul, a venit la şcoală numai o oră pe zi şi asta timp de o săptămână! N-are griji, ca noi, ăştialalţi. Neamţul a venit odată, a participat la una din orele de fizică şi a decis rapid că nu înţelege nimic, nu are rost să piardă vremea printre noi. Armin exulta.
Au bătut oraşul şi împrejurimile. Ca orice român, le-a servit străinilor ce avem noi mai bun: sarmale, mămăliguţă, clătite. De-ale noastre, nu din cele groase ca degetul. Iar eu nu am fost invitat. La clătite, bineînţeles. Doar ştie că mor după ele!
Întrebare încuietoare: ce-o să le dea în zilele ce urmează, că poposesc o săptămâna la noi?! ?! Grea decizie.
A avut parte şi de alte distracţii. Au dat o raită până în Moldova, au vizitat oraşul Piatra Neamţ, cetatea Neamţului, Cheile Bicazului, impresionante după părerea mea, mănăstirea Neamţ, Văratecul, Lacul Bicaz şi salina de la Praid.
Bine că nu m-am oferit voluntar. Din câte am auzit, condiţiile au fost mai mult decât nesatisfăcătoare. Asta blând spus! De ce spun că s-a „distrat”. Citiţi şi judecaţi.
- Cum a fost în excursie?
- Drăguţ.
- Doar drăguţ?
- Condiţiile nu au fost grozave. În bună tradiţie a ospitalităţii româneşti, doar trebuie să facem impresie bună, fii atent ce ne-au dat să mâncăm: mic dejun un ou rece, brânză şi un ardei, la amiază mici iar seara clătite. Dacă neamţul mai vine la noi în ţară, e fraier!
- Nu cred că te-ai săturat.
- Nu prea. În rest a fost bine. Aproximativ.
- Cu ce ţi-ai mai pierdut vremea pe-acolo?
- Am jucat ping-pong cu mâinile şi portofelele, paletele erau prea scumpe de închiriat. Am dat o raită pe la tarabe. Suveniruri multe, cam aceleaşi în orice colţ de ţară după cum am constatat chiar eu. N-am cumpărat nici una din „porcăriile acelea”. Şi când te gândeşti că experinţa se va repeta în mai!
În sfârşit după săptămâni de insistenţe şi pauze ratate mi-a răspuns la întrebări legate de scoală. Unele.
- Profii?
- Mulţi duri şi exhaustivi, duc învăţătura la extreme în timp ce ceilalţi sunt ok şi calmi. Din fericire!
- Cum este viaţa la liceu?
- O experienţă foarte interesantă şi cu totul nouă. I’m loving it.
- Planuri de viitor?
- Deocamdată note bune. Restul?! Vreau să mă simt bine pentru că am scăpat de tezele naţionale. Au fost un coşmar.
- Colegii?
- Mă, am avut noroc. Mulţi de treabă. Mă înţeleg bine cu toţi, în special cu fetele.
- Of course! adaug eu şi închid pagina.
Pe curând!

marți, 6 aprilie 2010

pădurea de aramă

toamna iar var3.

About Me

Fotografia mea
Cărţi publicate: "Muguri", antologie - 2006, Cluj-Napoca "Gesturi fireşti" - 2007, volum de proză, Iaşi "Poveştile de la Bojdeucă" - 2008, proză, Iaşi "Plictiseală si propuneri" - 2004, Cluj "Poveşti, povestiri, poezii" - 2005, Cluj "Mici poveşti pentru pitici" – 2006, Cluj, "Aripi pe cerul poeziei" - 2008, Giurgiu. Ana Basis, poezie, Brasov - 2008. Apariţii în: Revista literară „Oglinda literară”, revista literară „Visul”, revista „Agero”, „Universul copiilor”, revista „Muguri”, presa locală şi străinătate, mai ales în Franţa şi Canada.

Vitrina cu trofee