Păpuşi

colţul acesta este al meu, muchiile realităţii tale cresc
alt cotlon câteodată toate buzele sunt
rezervate ne învârtim unul în jurul celuilalt într-un dans
subtil în care nu se regăsesc cuvinte să ne însoţească
menuet printr-un întuneric care ne batjocoreşte paşii
între noi clipele cârpesc aceleaşi întâmplări de când lumea ne-am născut
cu pricepere de a cuprinde magicul însă
ne ţesem chingi peste ochi speranţa o aruncăm
peste umăr încercând să controlăm fiecare
coborâre mai jos, mai adânc singurele sunete
bufnetul vântului şoptind ca nisipul pe piatră

din când în când ne ştergem fruntea cu o mânecă
şi sperăm că totul va merge bine