Monstrul

Azi m-am hotărât. Trebuie să fac o vrajă. Altfel nu voi scăpa de el, de monstrul meu. Îmi bântuie visele şi poveştile. Dar am să-i vin de hac. Am să-l încui în cuvintele mele, cu lanţuri din epitete şi comparaţii grele. Îl voi hrăni cu cântece şi bucurii până va încremeni. Dar destul cu văicăreala, să-nceapă vrăjeala.
Locuieşte în pivniţa gândurilor mele şi se hrăneşte cu tristeţea adunată-n ele. Sau poate cu jele. Corpul îi este cât un tractor, acoperit cu blană verde ce-aduce cu mătasea broaştei într-o toamnă tristă. Capul mare cu ochi ca rubinul. Roşii!! Asta nu înseamnă că-s frumoşi. Hai să fim serioşi! Sunt înspăimântători. Urechile, fără pavilioane, abia se zăresc din blana încâlcită. Deasupra lor se înalţă, bine-nţeles, două corniţe. Negre. Mâinile mici cu degete terminate cu ghiare stau la capătul unor braţele lungi, lungi, care te pot prinde şi dacă eşti la zece metri depărtare. În schimb picioarele. deşi sunt puternice, sunt scurte, iar degetele de la picioare sunt unite c-o pieliţa. Asta n-ar fi nimic dacă pe chip nu i s-ar citi că e mereu însetat de ceva... oribil, ...roşu.....
Îh!.....morcovi!